PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Cum am ajuns să scriu proză erotică Text postat de Cristian Vasiliu Cum am ajuns să scriu proză erotică A Motto: “ Beţia, Orgia şi Arta se înţeleg de minune.“ Sunt un tip cu vederi liberale, dar asta nu aş pune-o în primul rând pe seama vârstei. Am schimbat prefixul anul trecut – nu fără unele dureri de neevitat ca şi cazul extracţiilor de măsele! – şi încă simt cum fierbe în vintre energia întrebărilor fără răspuns, însă cred că adevarata sursă a liberalismului meu este îngăduinţa. Da! Am ajuns la această concluzie în urma unei obositoare introspecţii, într-una dintre zilele în care am avut şansa să rămân singur cu mine însumi. Nu ştiam că marile erori şi marile orori apar de obicei tocmai fiindcă nu este nimeni în preajmă ca să-ţi deschidă ochii. Dincolo de orice dubiu, cauza neînţelegerilor între personele de diverse convingeri politice, de diverse rase, de diverse credinţe, de diverse vârste este aceea că indivizii aşteaptă mai mult de la ceilalţi decât la ei înşişi. Ei bine: nu! Eu sunt îngăduitor cu ceilalţi, dar de o rigiditate extremă când vine vorba de persoana mea. Astfel libertatea mea nu stinghereşte pe nimeni – fiind foarte redusă de altfel! – şi în acelaşi timp, îngădui libertăţile altora. Se întâmplă uneori ca libertatea altora să ajungă să mă calce pe bătături, caz în care devin un tiran violent, dar asta este deja o altă chestiune. Dar să revenim la subiectul pe care vi-l propusesem şi pe care – până acum! – nu l-am abordat decât în titlu! Aşa cum vă spuneam: sunt un tip liberal pentru că mi-am dezvoltat empatia ca pe un al şaselea simţ. O folosesc zilnic – sau cel puţin o foloseam! – pentru a întelege senzaţii pe care nu le cunosc. Inutil să adaug în acest punct că sunt unele lucruri care scapă analizei directe prin intermediul marelui organ de simţ care este creierul. Trebuie să le filtrezi: trebuie să le miroşi, să le pipăi, să le guşti, să le auzi – într-un cuvânt: să le trăieşti tu însuţi. Bunăoară beţia bahică sau orgiastică. (Ajuns în acest punct simt nevoia să fac o mică paranteză. Nu sunt un sfânt! La viaţa mea am băut şi am făcut dragoste cu femei, însă în mod controlat: adică n-am lăsat niciodată băutura sau femeia deasupra. Au sa fie destule persoane care o să-mi răstălmăcească vorbele dar nu-mi pasă.) Aşadar: beţia bahică şi beţia orgiastică. Pentru că la un moment sau altul am găsit peste putinţă de a înţelege motivaţia persoanelor care recurg la aceste experienţe şi pentru ca eram curios ce adevăruri se pot revela astfel, m-am decis să apelez la observaţia directă – la prima mână. De fapt – ca să fiu până la capăt onest, mai ales ca această onestitate îşi va arata mai spre sfârşit importanţa! – am avut mustrări de conştiinţă după ce, în urmă cu câteva zile, am extirpat molarii cariaţi ai unui beţiv într-un bar din Viena. Găsiţi că este ceva comic în a cere un pic de lămâie pentru apa chioară de chiuvetă servită în loc de apă minerală? Ei bine: eu nu, dar abia mai târziu m-am găndit că poate este vina mea că sunt imun la un astfel de umor. Şi astfel m-am hotărât, nu fără oarecare ezitări – asta neînsemnând că sunt mai puţin vinovat! – să las frânele raţiunii, să ies un pic din trup şi să-mi testez rezistenţa la plăceri. Totul sub forma unui experiment în care urma să joc şi rolul savantului obsedat şi cel al soarecelui complet neajutorat. În fond, ce putea să se întâmple? Dacă ar fi să mi se pună această întrebare acum aş răspunde: „Multe!”, dar la momentul la care am luat hotărârea aveam impresia – pe care orice tânăr naiv o are! – că sunt artizanul propriului destin. Ceea ce urma sa se întâmple nu ar fi fost decât o mică abatere de la drumul drept. Dar ce mi-am dorit şi ce-a ieşit!… Ca întotdeauna când plănuieşti ceva rău o serie de evenimente şi coincidenţe au contribuit la înfăptuirea acelui rău: deplasarea la Viena, ninsoarea, plictisul… O să-mi spuneţi că sunt nebun dacă am ajuns să mă plictisesc în Viena, ba chiar cunosc câteva persoane care ar adăuga cu o nuanţă de dispreţ: „Ai văzut piaţa cutare, palatul cutare, expoziţia cutare?”. Mărturisesc: nu sunt îndejuns de snob să pretind că am atâta cultură încât să gust plimbările printre pietre cu forme stranii şi printre pânze vopsite – unde am fi ajuns dacă nu se inventa fotografia?. B Motto: “…o mică abatere de la drumul drept” Iată-mă deci în Viena, singur în camera de hotel, într-o seară friguroasă de februarie, gândindu-mă la beţivul fericit cu faţa osoasă, plete trase în fire şi cu nişte clape din dantură lipsă. De unde atâta fericire pe chipul său chiar şi după ce pumnul meu blând îl dărâmase de pe scaun? Ce gânduri se învârteau în spatele ochilor lui mari şi calini? O damă între două vârste ce îşi arunca pieptul în sus şi fundul în spate, îl ajutase să se ridice şi să îşi găsească dinţii pe care şi-i pierduse. Iar el, după ce mă fixase o clipă, îşi declarase supărarea: „N-aş fi crezut că poţi să ai atâta forţă, când îţi curge prin vena apă!”. Ştiu: fusese un act de o cruzime inimaginabilă, mai ales că nici nu mi-am cerut scuze apoi. Ce rost ar fi avut? Eu aş fi fost la fel de nedumerit, iar el ar fi avut tot doi dinţi mai puţin…Şi cum stăteam eu în faţa ferestrei şi sondam atât întuneriul pătat de fulgi, cât şi propria-mi conştiinţă (m-aş fi uitat la televizor, dar nu cunoşteam germana!), m-am decis: am comandat în cameră doua şampanii mari cu pecete albă – şampanie în care făcea baie şi tarul când venea la băi în Austria –, o sticlă de vodcă – nu-i ţin minte soiul – şi caviar. Te pui cu nemţii? În următoarele cinci minute, tot ceea ce comandasem, plus nişte pâinişoare prăjite şi unt, se afla în camera mea. Şampaniile înotau într-o frapieră cu piciorul ornat cu sirene pe jumătate dezgolite, iar pe platou dansau vals două pahare de cristal cu un clinchet vesel şi îmbietor. Rememorând aceste scene, pot pricepe limpede ce anume m-a împins şi mai departe pe calea pierzaniei. Uneori echilibrul este atât de precar încât este de ajuns un fir de praf pentru a te împiedica şi de a ajunge din vârful Lumii la picioarele Ei… Repet – nu sunt un virtuos! – dar urăsc excesele tocmai pentru că nu ştiu dacă mă pot opri la timp. Am căutat pe Internet un serviciu de escorte şi în urma unei discuţii împănate cu puţinele cuvinte germane pe care le posed în vocabular: „Schneller! Schneller! Das is gut!” – câţi dintre noi nu îşi amintesc clasicele filme porno nemţeşti? – am învitat la mine o tipă. Binenţeles, nu pentru a-mi combate plictisul jucând şeptică… „Binenţeles, nu pentru a-mi combate plictisul jucând şeptică!” Nu îmi închipui că o să schiţaţi vreun zâmbet la această glumă. Nici cunoscuţii mei cărora le-am mai împărtăşit această experienţă nu au râs, iar eu nu sunt suficent de penibil pentru a nu-mi da seama când sunt penibil. Măcar sunt sincer, în ideea că asta este primul pas pentru a te accepta şi a te împăca cu tine. Mai mult nu o să adaug… În momentul în care blonda cu sânii mari – am uitat să precizez că solicitasem să fie neapărat blondă cu sânii mari – a bătut la uşă, eu deja îngurgitasem o cantitate considerabilă de alcool, suficentă pentru a mă teleporta într-o lume paralelă… C Motto: “…este de ajuns un fir de praf pentru a te împiedica şi de a ajunge din vârful Lumii la picioarele Ei” A doua zi am găsit pe masă următorul manuscris: „Lumea este la picioarele mele, iar eu sunt la picioarele Evei, gata pentru sacrificiul suprem. O ador. Iar ea la rândul ei îşi închină nurii unui zeu cu două anotimpuri. Acum este anotimpul fecundării, iar gesturile ei lascive nu sunt decât o imprecaţie a ploii. Stă în mijlocul patului ca o felină sătulă, dedublata prin aburii vitrolului de patruzeci de grade şi soarbe din şampanie. Buzele ei roşii tânjesc după atingerea înţepătoare a lichidelor vitale. Da! Mă cheamă, iar chemarea ei îmi smulge aşchii din trup. Prin mine trec curenţi electrici şi cred că am început să împrăştii o lumină fosforescentă. Sunt complet gol. Şi ea este goală. Consimţim la Big-Bang. Dansez cu paşi mărunţi în jurul patului şi apoi, ţinând sticla de şampanie ca pe o extensie a erecţiei mă apropii, cu şoldurile împinse înainte, de paharul şi buzele ei. Lichidul curge bolborosind. O privesc cu setea lui Rembrant prin clar-obscurul încăperii. În mine s-a trezit pictorul. Apoi poetul, sculptorul şi compozitorul. Aş picta Gioconda, aş scrie Luceafărul, as dezveli Coloana Infinutului şi aş cânta Oda Bucuriei. Simt furtuna inspiraţiei răscolindu-mi circumvoluţiunile, dar ce operă poate depăşi perfectiunea trupului unei femei? O durere acută mă încearcă în zona din care Eu am smuls-o pe Ea. Sunt Dumnezeu şi Adam în acelaşi timp; îmi admir coasta stropită cu şampanie şi friptă pe grătarul patului, pe care sunt gata să o devorez. Mă învăluie un miros de lavandă şi de migdale amare. Sunt gata pentru festin, sunt gata pentru nirvana („Rape me”! ţipă Kurt Cobain în difuzorul CD-player-ului), sunt gata pentru moarte. Pentru că, fără ea, viaţa va fi lipsită de sens; pentru că în ea se întrupează toate femeile care au existat şi care vor exista vreodată în Univers. Iar eu, gol dinaintea creaţiei, adun în mine toţi bărbaţii care au existat şi care vor exista vreodată în Univers şi toată sămânţa lor. O simt în vintre gata să erupă şi să bolborosească pe buzele ei precum şampania. „Am să-ţi spun Eva!” şi astfel Ea va deveni Tu, iar Eu nu voi mai fii decât El, când din toata aceasta rătăcire nu va mai rămâne decât o gaură neagră! „Am să-ţi spun Eva!”. Picioarele ei fac un unghi perfect drept cu trupul. Susţin tavanul încăperii strâmte de hotel ce coboară încet către noi ca un instrument de tortură medievală. Şi dintr-odată, sub efectul cuvintelor mele şoptite cu fervoarea unei rugi, picioarele transformate în coloane dorice, se încarcă de sarcini magnetice opuse şi se resping. Se deschide în faţa mea un abis, iar maelstromul mă trage spre adâncuri. Nu eu - ci mobilele, geamurile, tavanul! - au început să se rotească. Înca o duşcă de vodcă pentru a-mi trage răsuflarea înaintea scufundării. Primeşte-mă, Alfa si Omega vieţii mele searbăde! Primeşte tăria Coloanei Infinitului, geamătul Imnului Bucuriei, buzele Giocondei şi strălucirea Luceafărului. Şi pe mine odată cu ele. Intru!... Vodca îmi alimentează toate motoarele fiinţei. Înşir pe albul imaculat al patului pasaje întregi din Upanişade direct în Devanagari. Îmi scriu literele contorsionându-ne trupurile în inspiraţie de moment pentru a-i atinge, pentru a-i săruta şi pentru a-i mirosi toate părţile corpului şi pentru a o fora cât mai adânc. Da – câteodată ea este doar o gaură, iar eu doar un falus; două mari organe ce înfăpuiesc un act banal – , dar alteori îmi pare că nu mai suntem făcuţi din carne ci din aur, iar actul pe care îl împlinim este un act al creaţiei. În mine se aud milioane de Dumnezei dând din coadă pentru a inventa o noua viaţa în grădina Edenului. Respiraţiile noastre au devenit Simunuri, gemetele – tunete, iar între noi au început să lucreze toate cele patru forţe ale universului. Ce fizician se mai poate îndoi de-acum de existenţa celei de-a cincea – forţa iubirii? Afară, odată cu prăbuşirea mea, se prăbuşesc din Rai şi se zdrobesc de pămant toţi îngerii. Ninge a păcat şi a împăcare. Ninge şi e frig în tot Universul mai puţin în această bulă a creaţiei. Eu deasupra ei, ea deasupra mea, eu în spatele ei, ea în poala mea – stăpân şi sclavă, sclav şi stăpână. Degetele mele îi mângâie, ca o ploaie de vară cu stropi mari şi deşi, sânii; unghiile ei îmi brăzdează spatele – iar trupurile noastre se arcuiesc la unison. Am închis ochii pentru a ne întâlni în vis, acolo unde suntem singuri şi unde poti umple cu fericire întreg Universul şi nu doar o amărâtă camera de hotel…Sângerez…” D Motto: „…iar Eu nu voi mai fi decât El” Ninsoarea se oprise dar cerul era cuprins încă de angoasă. Soarele se prefigura ca o pată galbenă prin perdeaua de nori, deasupra liniei de clădiri înghesuite ce împrejmuia un maidan cu lut roşiatic, acum pe jumătate îngropat sub zăpadă. În faţa hotelului, nişte copaci înalţi şi scheletici îşi agitau crengile ca şi cum ar fi vrut să între în camera pentru a se adăposti de frig. Înăuntru, lumina murdară a dimineţii desena arabescuri pe mocheta ce se întindea ca un mucegai prin toate colţurile. Tânărul sumar îmbrăcat se apropiase de fereastra tocmai pentru a beneficia de această lumină. Ţinea în mână o hârtie acoperită cu un scris rotund şi aplecat spre dreapta, fără mâzgălituri sau ştersături, ca şi cum cel care ar fi scris nu ar fi avut nici o îndoială şi nici o ezitare. Până şi semnele de punctuaţie erau toate la locurile lor. Dar oricât de citeţ ar fi fost textul, acesta juca prin faţa ochilor celui ce îl citea. Tânărul era mahmur. Unele fraze nu aveau sens, unele se împleteau şi se lungeau atât de mult încât până la urmă le abandona, iar altele – scurte şi eliptice – îi deschideau în faţa prea multe posibilităţi de interpretare. Cu cât înainta în lectură cu atât fiorul rece pe care îl încercase în momentul trezirii, urca mai sus pe sira spinării; iar în momentul în care a ajuns la jumătatea manuscrisului pentru a-şi trage răsuflarea, nu şi-a putut stăpâni un tremur nervos. Trecea de la nedumerire la spaimă. S-a aşezat la birou, scuturându-şi capul ca şi cum ar fi vrut să alunge bâzâitul de tonalitate joasă al mahmurelii, a aprins lampa şi a privit spre pat. Zorii lăptoşi s-au retras în teacă, fiindcă lumina rece a lămpii a alungat întunericul în afară. Pentru a-şi recupera curajul sau pentru a se anestezia şi mai tare, a sorbit direct din sticlă o gura mare de vodcă. Nu a reuşit decât să-şi redeştepte greaţa pe care mai devreme şi-o domolise umezindu-şi ceafa. Stomacul său era prea sensibil pentru scena grotescă la care asista. Lăbărţată pe mai bine de trei sferturi de pat zăcea o duduie minionă, mai degrabă grasă, de vreo patruzeci de ani. Unul dintre sâni îi atârna pe burtă, celalalt îi căzuse pe partea stângă, iar zona pubiană, bine umflată şi împădurită, îi putea fi admirată în voie. Mai ciudat era însă faptul că femeia nu era dezbrăcată de tot: purta un corset de piele neagră, mănuşi şi cizme din acelaşi material şi avea petrecută peste gât o zgardă cu ţinte. Din locul în care se afla, tânărul nu îi putea vedea faţa, fiindcă părul blond şi aspru ca mustăţile porumbului i se revărsase în dezordine pe întreaga suprafaţă a pernei. Un ochi mai atent ar fi observat şi umbrele subţiri lăsate de colanele de grăsime din jurul burţii, pielea cu aspect de portocală de pe coapse şi umflăturile provocate de varicele din spatele genunchilor, dar tânărul era şi aşa destul de oripilat pentru a cerceta în amănunt totul. Oricine şi-ar fi putut închipui ce se întâmplase în acel pat cu o seară în urmă ! Ca şi cum s-ar fi ştiut privită, blonda şi-a desfăcut braţele, cucerind şi restul de pat şi a scos un oftat mieros. Tânărul s-a zbârlit ca un cotoi. Pe jos zăceau răspândite uneltele dragostei: inele, belciuge, cătuşe, lanţuri, bile şi bice, iar trupul lui a început să-şi amintească traumele nopţii: îl dureau încheieturile, iar carnea dosului şi a spatelui îl ustura îngrozitor mai ales când stătea jos. Doar penisul nu şi-l mai simtea deloc, ca şi cum ar fi suferit o intervenţie chirugicală in acea zonă. S-a grăbit să se uite în chiloţi pentru a se asigura că totul este la locul lui. L-a găsit doar un pic umflat şi roşu, semn că şi el avusese de suferit. Era salvat. Orasul se făcea de-acum auzit până în cameră: tropotul pietonilor, mârâitul maşinilor, talăngile tramvaielor. Marea felină dădea şi ea semne de trezire… Tânarul s-a lăsat în spătarul scaunului şi a închis ochii în speranţa absurdă că totul nu era decât un vis urât care o să dispară atunci când o să-i deschidă din nou. Contactul cu suprafaţa de lemn a scaunului i-a amintit însă ultimele cuvinte pe care le citise în manuscris: “Sângerez!”. “Dumnezeule!” Simţea maieul jilav lipindu-i-se de spate. Da. Făcuse o greşeală şi cu toate că nu ajunsese să înţeleagă toate urmările acestei greşeli, primul instinct fusese unul copilăresc. Îşi dorise să fugă. Nimeni nu îl cunoştea, nu trebuia să dea explicaţii nimănui, putea pretinde, chiar şi faţa de el, că nu se întâmplase nimic. Trebuia doar să distrugă dovezile. Mototolise în palme hârtiile pentru a le arunca la coş cu graba febrilă a celui ce putea fi surprins asupra faptului. Îi trecuse la un moment dat prin minte chiar să le ardă, dar imediat s-a ruşinat. Marea lui trăsătură de caracter era calmul pe care se laudă că şi-l poate păstra în orice circumstanţe. Era însă copleşit. Nu putea da vina pe Soartă pentru că ştia prea bine că el este arhitectul acestui experiment eşuat. El îşi dorise să-ţi injecteze direct în venă plăcerea, iar acum se forţa cu înghiţituri de vodcă să privească în faţa realitatea ca un bărbat şi să se calmeze. Nu putea însă scăpa de ruşine. Şi de greaţă… În timp ce tânărul se luptase cu sine însuşi, femeia se trezise, se rostogolise de câteva ori prin pat şi apoi se târâse cu umerii căzuţi – ceea ce dădea un balans obscen sânilor – spre baie. Fără să-l privească… “Mai bine” şi-a zis, pentru ca nu se simţea în stare să-şi disimuleze greaţa din privire. Dinspre aşternuturile răscolite venea un damf de sex. A mai tras un gât de vodcă şi şi-a continuat lectura manuscrisului fără să fie deranjat de răpăitul duşului sau de glasul piţigăiat al blondei, ce cânta fals o melodie grunge. E Motto: “…a închis ochii în speranţa absurdă că totul nu era decât un vis urât” “Sângerez… Abia acum, prin durere, îmi iau în sfârşit în stăpânire trupul, abia acum ajung să-mi cunosc fiecare moleculă şi să-mi înjectez în ea viaţa. Şi vodcă. Sunt o capodoperă pe care ea tocmai a eliberat-o din piatră. “Eva! Mă eliberez!” ţip, pentru ca Big-Crunch-ul meu să declanşeze în ea alt Big-Bang. Cădere. Toata masa Universului se concentrează acum într-un singur punct, iar eu sunt atras inexorabil spre el cu limba, cu degetul, cu penisul, cu nasul. Mă fac din ce în ce mai mic sub efectul gravitătii sau sub efectul poţiunii/prăjiturii magice– “Esse mich!” – şi pot intra în lumea de o clipă a orgasmului. “Urmeaza-mă şi tu Eva!” “Ja! Ja! Ich komme!“. „Urmează-mă şi în cadere dupa cum m-ai împins la urcare!“. „Urmează-mă!“ S-a sfârşit începutul… Acum pot să-i admir chipul şi trupul prin ochii estetului eliberat de carne. M-a regulat atât de bine încât mă simt imaculat. Organele noastre încă se îmbrăţisează, dar noi ne-am rupt. Ne-am rupt tocmai pentru a ne putea bucura de măr. Am muşcat cu tărie, am mestecat; acum putem înghiţi. “Înghite Eva!”… Ea toarce iar eu sângerez. Ce idee să beau vodcă cu sânge ! Bloody Eva! Înghit şi eu. Buzele… La început a fost Cuvântul, iar El a ieşit prin acelaşi loc prin care eu, înainte de Creaţie, am intrat. Eu am însămânţat acolo cuvântul: “Te iubesc!”. Eu l-am repetat mecanic – du-te, vino -, dar ea îl spiritualizează şi îl primesc prin sărut înapoi. Învăţ şi eu astfel, atingând scoica întredeschisă ce păstrează încă gustul meu sărat, cum să modelez şi să eliberez Cuvântul… Fundul. În mine urlă generaţii de lupi care au făcut sex pe la spate în timp ce urlau către luna. Eu sunt masculul Alfa, iar ea este femela Omega. Stă întinsă pe burta, cu capul afundat în pernă, iar cele două dealuri albe şi parfumate înţeapă văzduhul. Mă invită să încerc căile întunecate pentru a-mi regăsi originea şi pentru a-mi scruta viitorul; mă invită să-mi caut prada, s-o posed, s-o sfâşii şi s-o ador. Îmi înfig colţii în bucile Evei şi apoi o încalec! Am clarviziunea androginului. Ştiu că fundul ei bombat este constituit astfel încât să corespundă pântecului meu scobit. Auu!...Sânii. Sunt mari – totul la Ea este mare! În repaos, linia lor discretă şi delicată îmi induce prin hipnoză somnul. Amortesc. Visez să îmi culc capul între ei, ca le cuprind între buze sfârcurile groase şi erecte ca niste dopuri de plută şi ca să mă las cuprins de liniştea fătului legănat în lichidul amniotic. Vocea ei, ca un bănuţ într-o cupă de cristal mă scutură cu putere. Nu îşi doreste decât să-i ating, să le frământ aluatul moale şi să-i pun la dospit pe cuptorul dragostei. Când încep să se mişte, sânii ei durdulii devin dintr-odată Cordilerii, iar Vezuviul meu, în urma mişcărilor tectonice, ajunge deasupra lor. Mişcarea de frecare îl erodează continuu până când lava ţâşneşte în valuri pe pieptul ei şi se adună în valea gâtului. Abia acum pot cere dreptul la odihnă între sânii umezi şi lipicioşi… Păsărica (nota: aici de fapt în manuscris se putea citi un cuvant neaoş pe care l-am înlocuit nu numai din consideraţii estetice – nu îmi este frică de cuvinte! – ci şi pentru a eluda cenzura). În fiecare bărbat zace un Ali-Baba – un hoţ în căutarea aurului din peşterile muierilor, pentru că ne place ceea ce luam prin forţă sau prin şiretenie, nu ceea ce ni se oferă. Mulţi au rostit cuvintele magice însă puţini au trecut într-adevăr dincolo de porţile de carne, fiindcă oricare Adam are cheia unei singure Eve. Poate s-o încerce în mii de încuietori, doar una i se va deschide...Eva mi se deschide. Îmi ascult ecoul: “Eva! Comoara mea! Te-am găsit!”. Intru voiniceşte în pădure, urc muntele şi apoi cobor în genunea care duce spre centrul Evei. Ies scântei. Adevărata lume se află închisă înăuntrul ei, acolo unde este cald ca într-un furnal. Aş vrea să pot să o apuc de punctul care poate mişca Pământul şi să o întorc pe dos pentru ca şi alţii să o vadă asa cum este Ea în realitate. Un vagon imens… Afară îngerii se vaită când ating pământul. Afară Edenul se prăbuşeşte. Ce poate fi Raiul fără plăcerea carnală? Aici – înauntru – Iadul s-a pregatit pentru Sabat în cinstea noilor oaspeţi: Adam şi Eva… Ea îmi apare dinainte costumată în Diavol: corset, cizme, zgardă de piele. Plesneşte din bici şi învârte pe degete ca o promisiune inele, biluţe şi cătuşe. E rândul meu să fiu supus! Îmi plec ochii: “Stăpână! Iată robul tau!”. Aşa cum stă, sfidătoare în faţa patului, cu irişii mari şi incandescenţi ca ai unei pisici pe întuneric, îmi pare întruchiparea soliei neamului femeiesc, venită nu pentru a ne oferi pacea ci pentru a ne accepta predarea necondiţionată. “Eşti minunată, Eva!”. “ F Motto: “Eşti minunată, Eva!” Minunată pe naiba! Am avut prilejul să îi privesc de aproape chipul după ce a ieşit din baie, s-a îmbrăcat şi a venit să-mi ceară banii pe care îi datoram. Bleah! Pielea îi atârna pe oasele obrajilor, avea nişte pungi umflate sub ochi, semn că organismul ei reţinea apă, iar buzele şi nasul ocupau pe faţa ei rotundă aceeaşi suprafaţa pe care o ocupă Rusia şi China la un loc pe glob. Nu vă mai spun de ridurile ce îi convergeau în colţul ochilor. Am privit-o atent ca un soi de autoflagelare. În taiorul strâns pe talie căpătase un aer feminin, însă după ce fusesem golit – nu! stors! – de dorinţă, feminitatea ei avea ceva libidinos. Nu cred că există vreun bărbat pe lumea asta care poate susţine cu mâna pe inimă că a regulat în viaţa lui doar Ilene-Cosânzene, astfel încât mă aşez în faţa zidului fără frică. Nu va ridica nimeni piatra (în afară poate de nişte tineri onanişti sau de nişte bătrâni puritani). Încalc nivelul de bun simţ al discretiei doar pentru a vă face să înţelegeţi cum arăta în realitate obiectul inspiraţiei mele bahice. Dacă aş avea la îndemână o sticlă de vodcă, aş trage în acest moment un gât straşnic şi m-aş şterge apoi cu mâneca la gură ca un veritabil mujic rus. Manuscrisul mai cuprindea vreo două pagini în care autorul intra în detalii scârboase despre utilitatea pe care Eva – să-i spunem Eva deşi habar nu am care era numele ei adevărat – poate Sissi! - o dăduse inelelor, biluţelor şi cătuşelor, detalii pe care prefer să le trec sub tăcere. Rănile de pe spate încă nu s-au vindecat. A fost o vreme în care am încercat să prezint această întâmplare la persoana a treia. Bănuiesc că ştiţi genul ăla de povestiri care încep cu: “Să vezi ce i s-a întâmplat unui prieten de-al meu!” dar de fapt nu fac altceva decât să încerce să protejeze personajul principal de judecata sau batjocura ulterioară. N-a ţinut! Desigur auditoriul era oarecum mai răbdător, puteam intra şi în partea a treia a manuscrisului sub protecţia anonimatului, dar fiindcă trebuia să modific prea multe amănunte, toată întâmplarea îşi pierdea din farmec. Unii ridicau din umeri; altii găseau că textul scris sub influenţa vodcii ar fi avut ceva valenţe literare şi mă rugau să-i transmit prietenului meu sfatul de a repeta experienţa. Se prea poate ca ceea ce cuprinde manuscrisul din punct de vedere artistic – “O experienţă postmodernistă” spuneau cei mai entuziaşti – să aibă o oarecare valoare – nu fiindcă ar fi produsul inteligenţei mele! Doamne fereşte! nu îmi asum paternitatea! – dar cred că subiectul este foarte prost ales. După ce mi-am plictisit toţi prietenii până la urmă am lăsat-o baltă, clasificând totul. Vă gândiţi că am tras vreo concluzie?! Ei bine: da! Mi-am extins liberalismul până la extreme. De acum accept şi ceea ce nu înţeleg: beţivii, onaniştii, drogaţii, poponarii, etc…, fără acel aer aspru şi acuzator pe care obişnuiam să îl abordez. Mă feresc să îmi mai închipui de ce sunt ei ceea ce sunt şi mai ales cum se simt ei în pielea lor. Deoarece ei nu sunt deloc curioşi cum mă simt eu în pielea mea – a nu se înţelege prin asta că mă cred un om normal, iar pe ei nişte monştri abominabili! –, de ce aş fi eu curios? Trăieşte şi lasă-i să moară! Ajunşi în acest punct vă veţi întreba – plictisiţi de moarte probabil! – dacă asta este într-adevăr tot! Ei bine: nu! Dar dacă consideraţi că şi aşa v-aţi pierdut prea mult timp cu mine puteţi să puneţi capăt acestui monolog! De altfel, nimeni nu a ajuns niciodată atât de departe. G Motto: “Trăieşte şi lasă-i să moară!” Un bar din Viena. Muzica grunge. Lumini galbene şi violete mătura podeaua lucioasă. Doi tineri îmbrăcaţi casual beau. Unul – apă cu lămâie, celalalt – Martini alb. Tânărul 1: Pur şi simplu nu-mi amintesc! Cred că m-am simţit extraordinar, dar ce rost are plăcerea dacă nu-ţi aminteşti nimic după? Tânărul 2: Ai dreptate! Altă dată mă iei şi pe mine şi cel puţin unul dintre noi o să-şi amintească. Iar dacă nu o să-mi amintesc nici eu atunci cel puţin vom compune o simfonie. Simfonia orgasmului. Pe lângă cei doi tineri trece un beţiv susţinut de o damă blondă, trecută de patruzeci de ani, cu sânii ridicaţi de sutien. Tânărul 1 se holbează la blondă. Blonda nu dă semne că l-ar recunoaşte. Beţivul (trăgând-o pe tipă spre el): Vezi moşule care e treaba cu apa plata şi cu vodca. (Chicoteşte.) Hai Mary! (Se indepartează). T1: Aia era tipa! Pot să jur! Oare ce…? T2 (neîncrezător, priveşte în urma cuplului): Arată mai bine decât spuneai! Probabil că este Muza lui. Cine ştie ce sămânţa de artist zace în el ? Beţia, Orgia şi Arta se înţeleg de minune…Deci tu ai plătit pentru ceea ce beţivul ăla obţine pe gratis. Stai liniştit! Pe el sexul îl costă mult mai mult! ? Nu vezi cum arată? T1(varsă apa din pahar şi se întoarce spre barman): Un Bloody Mary! Sfârşit Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                     Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2009-02-23 08:22:02               O proză scrisă de un poet este întotdeauna o surpriză...Cristi ne surprinde prin cursivitatea scrierii, idee şi mesaj; ar fi de reproşat doar unele imagini cam stereotipe(poate voit) şi graba redactării( mi-a sărit în pupile Rembrant!!!)   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2009-02-23 08:21:45               Veronica i-ai dat vot pentru decenta? Sper ca da. Sarut mana   Postat de catre I BG la data de 2009-02-23 02:18:16               O plăcută surpriză. Literatura înseamnă transfigurare şi semnificaţie. Un text excelent. Scriitură aletră cu fascinaţia detaliului perceput inteligent textual. Bucuria şi plăcerea scrierii precum şi percepţii fericirii, ca un fel de big bang ontogenetic transcend posibilul banal concupiscent. Un text ecoliterar de forţă şi de trei stele. Felicitări. Cred ca am citit alt text. daca sunteti concupiscient cu autorul este ok Textul nu are nimic. Rog de la domnul Elena Stefan un comm autentic Ca sa fiu invidios. Unde e fortza? Fortza Neapole...   Postat de catre I BG la data de 2009-02-23 02:16:30               Cristi, Da, e o scriere lucrata, matura, interesanta. De doua ori insa scrii "fii", cand trebuie doar un i. (unul e in sectiunea C: "voi mai fii" si celallat e, cred, ami incolo). De acord cu comentariul lui Liviu, reuseste sa fie decent, e de buna calitate. Vot, VPL   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2009-02-23 01:56:33 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               O plăcută surpriză. Literatura înseamnă transfigurare şi semnificaţie. Un text excelent. Scriitură aletră cu fascinaţia detaliului perceput inteligent textual. Bucuria şi plăcerea scrierii precum şi percepţii fericirii, ca un fel de big bang ontogenetic transcend posibilul banal concupiscent. Un text ecoliterar de forţă şi de trei stele. Felicitări.   Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2009-02-23 01:41:48               si aici un vot imi apartine   Postat de catre eugenia reiter la data de 2009-02-22 18:18:40               Liviu, asa cum am mai spus, uneori mi-e teama sa aflu ce-mi trece prin cap. Daca mie, da' tie? :) SIMT io ca a meritat.   Postat de catre . Fiinta la data de 2009-02-22 16:38:10               Motivează! :)   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2009-02-22 15:32:23               stea   Postat de catre . Fiinta la data de 2009-02-22 15:30:02               mult prea cuminte pentru gustul meu profan in ale genului, gust care vegeteaza pe undeva intr-o zona imposibil de precizat intelegand firestile constrangeri ale momentului si locului, vot   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2009-02-22 15:11:16               Nu m-am răbdat. Revin. Un exemplu despre cum se poate scrie proză erotică fără a cădea în vulgaritate sau fără a aluneca în clişee banale. Spre luare aminte.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2009-02-22 15:04:03               O scriere matură, concentrată, care ar cere coala de hîrtie în faţa ochilor, hîrtia caldă, nu sclipirea rece a ecranului. Fraza elaborată cu multă stăpînire, cu ştiinţa îmbinării naraţiei cu gîndurile personajului. Hai, că prea te laud. Mai bine las o stea.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2009-02-22 15:00:30	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE