FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Nicolae Diaconescu
De veghe


Într-o primãvarã când zãpada începuse sã musteascã, maica-mare a adus de la Gorgani niºte mlãdiþe de cais. M-a chemat la ea ºi mi-a zis sã le îngrop în fundul pivniþei.
- Ce faci bre cu atâþia lãstari ? am întrebat-o dupã ce netezisem bine nisipul.
- Altoim zarzãrii, avem o mulþime.
- Pe-aici nu le merge maicã-mare, aºa a spus tata.
- Încercãm Uþã, încercãm pânã s-or prinde. M-a mângâiat apoi pe cap
- útia or sã fie caiºii tãi, or sã creascã odatã cu tine.
S-au prins toþi, numai cã dupã o iarnã cu geruri de mi se lipea mâna de clanþa uºii, a mai rãmas doar unul, la drum.Apoi maica-mare a murit ºi –am pãstrat de la ea doar caisul. Înflorea primãvara timpuriu, înaintea zarzãrilor ºi copiii care cum treceau pe acolo îi rupeau crengile. Mai târziu, când se alegeau caisele, nu rãmânea una sã se pârguiascã. L-am rugat pe tata sã înalþe gardul în dreptul pomului, degeaba însã, dupã mai mulþi ani, nimeni din familie nu mâncase un fruct. Caisul se îngroºase, fãcuse o coroanã uriaºã ºi atârna jumãtate în grãdina casei, jumãtate pe drum. Mama, supãratã c- avea necazuri cu rudarii ºi copiii care ba rupeau pomul, ba rupeau gardul, a hotãrât sã-l taie.
- Nu-l tãia mamã, te rog mult de tot, am sã-l pãzesc eu, i-am spus.
- Crezi cã poate sta cineva tot timpul lângã el ? Bine, bine, am sã leg câinele acolo, s-a lãsat în cele din urmã înduplecatã. Ciobãnicã se da în lanþ la toþi oamenii pe care-i simþea în apropiere ºi noaptea, pas de mai dormi !
Totuºi, în acea varã, pomul era încãrcat. Atârnau crengile pe gard iar altele aveau proptele sã nu se rupã. Din zi în zi, pofta celor ce treceau pe acolo era mai mare, iar stricãciunea la fel.
Am rugat-o pe mama încã o datã sã mã lase sã-l pãzesc eu. Am sã mã culc „sus” în camera din mijloc ºi-o sã vezi, am sã prind hoþul. „Sus” erau de fapt douã odãi pentru oaspeþi ºi gãteli, aflate chiar lângã drum. Puþin mai încolo, lângã gard, se înãlþa caisul, singurul în tot satul.
Uþã, mã opri într-o zi Botea tãrãgãnând vocea, mã Puþã am auzit c-ai proptit un furcoi sã n-adormi când þi-oi lua caisele, adevãrat ?
- Ce te miri bre, îþi pare rãu ? Puþã eºti matale !
- De vreo sãptãmânã pãzeam pomul, adicã dormeam „sus”
Era începutul lunii August ºi de cãldurã lãsam uºile ºi ferestrele deschise. Ca în seara aceea n-a fost însã niciodatã zãduf. De cum a asfinþit soarele, s-a lãsat o pâclã groasã, s-a înnorat ºi nu se mai vedea nimic.
- Poate vin în noaptea asta cã prea e întuneric! Acolo în pat m-au trecut fiorii.
Caisele pârguite de atâta cãldurã, deveniserã roºii-gãlbui. Care cum trecea prin dreptul lor se oprea sã se uite.
- Nu-i aºa cã sunt frumoase, îl întrebam pe vecinul meu Botea.
- Sã fii sãnãtos, câþi le poftesc, n-o sã le culegi nici anul ãsta.
- Crezi matale, rãspundeam þâfnos.
Toate astea îmi treceau prin minte în timp ce mã perpeleam în pat. M-am zvârcolit pânã am fãcut cearceaful sul. Din când în când, zgomote ciudate veneau dinspre drum. Ascultam încordat. Auzeam greierii, cântatul cocoºilor, ronþãitul ºoarecilor. Nimic altceva nu tulbura liniºtea nopþii.
- N-o sã vinã nici de data asta cã prea e întuneric, nici pânã-n colþul camerei nu se vede ºi-am încercat sã ghicesc unde sunt uºile sau ferestrele.
Deodatã, hârºieli uºoare, apoi ºoapte foarte apropiate mi-au tãiat respiraþia. Pãreau cã vin din toate pãrþile. Cu destul efort- m-am lãsat sã alunec pe marginea patului ºi-am ieºit pe salã. Pipãiam cãutând treptele. Când sã cobor, am pus piciorul greºit ºi m-am prãbuºit în iarbã. O bufniturã surdã, apoi altã bufniturã ºi încã una. Nu ºtiam de unde vin, din pod, de pe salã, din camerã !
- Jap s-a auzit încã o datã ºi-a urmat o rãpãialã ca o ploaie de varã.
- Caisul ! Îl prãpãdesc iar ºi mâine îl taie ! Am sãrit ca ars. Ascultam cu toate simþurile încordate, dar nimic, nici-un zgomot.
- Mi s-a pãrut, am zâmbit de spaima mea, apoi mi-am adus aminte cã e sâmbãtã noaptea ºi bãieþii se duc sau vin de la bal.
Am adunat câþiva bulgãri de pãmânt cu gândul sã-i arunc în bezna unde auzisem ºoaptele. Apoi m-am rãsgândit
- Mai întâi sã aflu cine sunt cã mâine pe luminã, or sã vadã ei !
Tiptil m-am apropiat de gard ºi m-am înãlþat încet. Cãmaºa prinsã într-un cui s-a spintecat c-un hârºâit asurzitor. Am rãmas lipit de uluci .Ascultam. În golul cãscat sub mine nu se vedea nimic. Fie ce-o fi. am zis ºi am sãrit. Îmi frecam pulpa piciorului, umedã. ªchiopãtând m-am apropiat în vârful picioarelor.
- Le-ai strâns, am auzit o ºoaptã ?
- Nu vãd nimic, pe pipãite nimeresc mai mult bolovanii.
- Sst, mai încet. Puneþi mâna pe prepeleac ºi hai, încã o datã, ºiii ...
- Vinee ! þipã unul spintecând liniºtea nopþii c-o voce ascuþitã pe care ecoul pãdurii o mai repetã de câteva ori. M-am trezit în mijlocul drumului alergând dupã niºte nãluci. Zgomotul paºilor se auzea însã bine, puteau fi trei, cinci, zece, mai mulþi ! Toþi alergam în tãcere. Ei o trupã compactã, eu desculþ ºi-n izmene, la câþiva metri, în spatele lor. Fugeam, fugeam ! Abia mai respiram dar mã apropiam din ce în ce. În dreptul Miei Dobrii, s-au despãrþit deodatã, unii au luat-o în jos pe grohotiº, alþii pe uliþa Nilei. O clipã am rãmas locului, fãrã sã ºtiu pe unde s-o apuc, apoi m-am nãpustit pe povârniºul râpos, prinzând o vitezã cã nimic nu mã mai putea opri sã vin în cap. Mi-am proptit mâinile în cel rãmas mai în urmã. Izbitura l-a culcat la pãmânt iar eu am venit peste el. Tropãitul celorlalþi se-auzea depãrtându-se. M-am sãltat cuprins de fricã sã nu-mi dea una.
- Vezi tu mâine, vezi tu ! repetam fãrã încetare.
Bãiatul nu se ridica însã. Rãmãsese lat ºi gemea din când în când. M-am apropiat cu ferealã. Când am vãzut cã nu miºcã am început sã þip.
- Sãriþi, moare ! Mooare!
Nu rãspundea nimeni, doar ecoul pãdurii, oare, oare , oare!
- Nene n-am vrut sã-þi fac rãu, mama îmi tãia caisul, ce era sã fac dacã mi-a spus cã-l taie ?
Am strigat iar la cei ce abia se mai auzeau.
- Veniþi, de ce nu veniþi ?
Bãiatul continua sã geamã încet.
- Nene, prietenii te-au pãrãsit, mã duc s-o aduc pe mama, stai liniºtit, mã-ntorc repede.
Am alergat cu spaima cã bãiatul se prãpãdeºte. Mama era nãucã de somn nu înþelegea ce-i povesteam. Când în sfârºit a priceput, a aprins felinarul, l-a luat pe nenea Auricã ºi tot într-o grabã ne-am dus în râpã.
- Bietul de tine, te doare ? l-a întrebat mama întorcându-l pe-o parte.
- Cine eºti, unde sunt ?! a întrebat el.
- Mã bãiete, mã auzi, spune, poþi sã te scoli ?
- Aãã, a gemut el.
- Pune mâna Auricã, aºa, prinde-l de subþioarã.
Cu mare grijã mama ºi nenea Auricã l-au ajutat sã se ridice. L-au sprijinit pânã acasã ºi-acolo au vãzut c-avea vânãtaie mare la cap.
- Sã nu facã vre-un chiag, a zis mama ºi l-a suit în cãruþã. M-a luat ºi pe mine cu ea. Spre ziuã am ajuns la dispensar, în Boteni. Pânã acolo bãiatul îºi revenise.
- Al cui eºti mãi flãcãule, l-a întrebat mama.
- Al lui Anton þaþã Aurico, m-am încârduit cu ãilalþi, e prima oarã când am fost, crede-mã !
- Arde-l-ar focul de cais, mâine îl tai !
- Asta voiam sã te rog, nu-l tãia, zãu nu-l tãia, te rog eu mult !
- Bine, bine, mã duc la maicã-ta, o fi ºi ea îngrijoratã.
În sat s-a zvonit cã Ticã, aºa îl chema pe bãiat, e pe moarte. Oamenii mã opreau sã-ntrebe cum a fost, eu însã dam din umeri sã mã lase-n pace. Când peste câteva zile a ieºit pe drumul mare legat la cap c-o pânzã albã, toþi l-au înconjurat sã le povesteascã.
Din noaptea aia n-am mai stat de veghe niciodatã. Câte caise rãmãseserã, toate s-au copt. ªi nimeni nu mai venea sã fure deºi atârnau galbene, gata sã pice singure.
- Þaþã Aurico, ne dai ºi nouã câteva? se opreau copiii la poarta noastrã. Mama striga dupã mine, ºi eu le dam copiilor, vecinilor, þaþii Marioarei, þaþii Niculinei ºi cui mai cerea.
În primãvara urmãtoare mulþi oameni au altoit zarzãri în sat, da la câþiva ani se uscau. Numai caisul meu a rezistat vremii pânã am crescut ºi-am plecat în lume. Apoi s-a uscat ºi el.... Peste mulþi ani am plantat sub fereastra blocului unde locuiam mai mulþi caiºi. Apoi alþii la socrii mei, pe lângã Buzãu. Unii au crescut falnici, au rodit din plin, dar niciunul nu a avut coroana aºa de uriaºã ºi caise atât de aromate ca cel din Vultureºti pe care mi l-a dãruit maica-mare.


Nicolae Aurelian Diaconescu
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Sa fiu si eu in ton: Asa da! :)
Felicitari pentru text, domnule!
Iar de comentarii si comentatori ce sa mai zic, m-au incantat.
Daniel 		 
Postat de catre Daniel PuiaDumitrescu la data de 2006-01-12 00:55:37
         
 
  M-ai convins: ASA DA! :)))  
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-11 16:39:02
         
 
  Aaaaa! Am inteles! Eu sunt la "asa nu"! Paiiii... nu stiu, daca citeste si fiul meu ce scriu? Ce autoritate o sa mai am in fata lui? Cum sa-i spun? Asculta si fa ce-ti spun eu nu ce am facut eu? O sa decad din drepturile parintesti daca raspund provocarii. Si asa povesteam cu mama intr-o seara cum m-a parat bunica ca am fost la furat de pepeni in vecini, iar el uimit, ma intreaba:
- Mami tu ai fost la furat in gradina vecinilor?
Am ramas fara replica atunci. Ce naiba sa mai poti spune unui copil de cativa ani? Ca era sa ne manance cainii de vii si ca am ramas agatata in gard in incercarea de a nu fi sfasiata? Ca am cazut si mi-am rupt mana? Era prea mult!
Vreti sa ma aveti pe constiinta? 		 
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-01-11 16:35:03
         
 
  Nu te excomunica nimeni, chiar te vom premia. Pentru ca, vezi tu, avem nevoie de o comparatie: vom face o tablitza cu ASA DA si ASA NU! Tu desigur intri in a doua din cate vaz eu, iar Carmen la ASA IN NICI UN CAZ!! :))  
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-11 16:07:22
         
 
  Mi-e teama ca o sa ma excomunicati din Europeea daca o sa aflati ce drac am fost in copilarie!
Cred ca mai degraba as putea s-o rog pe mama sa-si scrie memeoriile. Are saraca ce sa povesteasca. A albit tot incercand sa ma educe. Ei, ca s-a intamplat intr-un final, e adevarat, dar cu ce eforturi numai ea biata stie.

Nicolae, iarta-ne pentru corespondenta din subsolul textului tau. Dar ai si tu partea ta de vina. Ai starnit atatea amintiri! 		 
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-01-11 15:33:30
         
 
  Pai tu de ce nu povesteti despre copilarie? Ca-s tare frumoase amintirile...  
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-11 15:06:14
         
 
  Las-o pe Eva, Sorin!
Nu stiu daca ea trebuie sa traga toate ponoasele pacatului primordial.
Ceea ce stiu este ca tocmai pentru ca am fost un dracusor si jumatate am ramas singurul copil al parintilor mei.
Si intamplarea este cat se poate de autentica, jur cu mana pe suflet!
Daca Nicolae imi va mai da ocazia, am sa va mai povestesc din poznele copilariei mele. 		 
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-01-11 14:56:05
         
 
  Excelenta replica la text, Adelina. Oare te-ai luat dupa Eva sau Eva dupa tine :)? Fructul dat in parg e mereu o ispita prea mare.  
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-11 14:48:35
         
 
  Nicolae,

in fata casei copilariei mele, langa gard, am avut si eu un piersic.
Imi amintesc ca intr-o vara - aveam cam patru ani atunci - a ramas in el un singur fruct, usor parguit,ascuns oarecum de frunze si am primit "ordin" din partea tatalui sa-l las sa se coaca. Am rezistat tentatiei trei zile. In cea de a patra mama m-a obligat sa dorm la pranz. M-am straduit sa o determin sa creada ca deja adormisem sa pot scapa de supravegherea ei. Mi-a reusit stratagema... m-a lasat singura in camera si a plecat la ale ei. M-am dat tiptil jos din pat, am luat un scaun si...fuguta la piersic. M-am urcat si am stat acolo cateva clipe cugetand la "ordinul" dat de tatal meu. N-as fi vrut sa-l incalc insa piersica aceea imi facea zambind cu ochiul. Cum sa fac? M-am hotarat doar sa musc din fruct si sa-l las mai departe pe ram. Zis si facut. Dupa ce am facut boroboata si am dus corpul delict la locul lui, m-am furisat inapoi in pat si am dormit linistita.
M-a trezit tata. Ma privea zambind. M-a intrebat:
- Liliana, stii cumva cine a muscat din piersica aceea?
Brusc mi-au navalit "bujorii" in obraji, imi era cumva si rusine dar si teama. Insa nu am abdicat de la hotararea de a nu recunoaste nimic si am raspuns:
-Nu stiu taticule, poate o vrabiuta!
-Vrabiuta cu dintisori de fetita neastamparata?
Realizand ca tata nu ma va pedepsi pentru ca am muscat din fruct dar cu siguranta o va face pentru minciuna, am plecat ochii in pamant si am murmurat:
-Eu am muscat...
Am primit o mustruluiala zdravana pentru minciunica si am scapat basma curata din toata istoria.

Concluzii:
Nu aveam veleitati de paznic pentru ca eu insami eram hotul!
Nu voi atinge niciodata talentul tau de narator!
Nu pot decat sa iti multumesc, la fel de incantata de fiecare data, pentru ce amintiri minunate din copilaria mea imi "invii" mereu cu textele tale! 		 
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-01-11 14:08:28
         
 
  De fiecare data ma tulbura proza ta. De fiecare data esti altul, tot mai distins in naratiune, in dialog, in amintiri din copilarie. Esti foarte bun, Nicolae. Sa nu uiti de 21 ianuarie si 28 ianuarie. Amandoua datele sunt extrem de importante si vei avea numai si numai surprize placute. Crede-ma.  
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-11 13:26:50
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23957
Comentarii: 120078
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE