PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Miraj II Text postat de camelia silea Doi copii năstruşnici mă tot roagă să le împodobesc eu bradul şi se tot guduresc că, hai, tu mami, că tu-l faci mai frumos ca noi…aşezăm împreună globurile, beteala, o ghirlandă foarte frumoasă şi nişte fundiţe superbe…toate, argintii. Bradul nostru e argintiu. Îl adorăm pur şi simplu. L-am împodobit, deşi nu e încă ajunul Crăciunului. Şi totuşi e iarnă. Eu mă joc prin bucătărie cu mama şi îl aştept pe moş Nicolae. N-am mai mult de 3 ani, că atunci când vine, mă sperii tare de el, deşi îl aşteptasem atâta…şi încep un plâns dintr-ăla de nu mai pot spune nicio poezie…dar sunt atât de departe în timp…tot printre primele amintiri. Cred că e prima iarnă de care-mi amintesc fără poza în care sunt aproape un bebeluş, în braţele fratelui meu, la pomul de iarnă, prin centrul oraşului. Uite, că mă duceau şi pe mine în orăşel cănd eram mică…nici cuvintele nu-mi ies perfect, aşa-mi spune tata ceva mai târziu. Moşul acela e cam năbădăios, are un băţ şi eu mă sperii de el, ce copil prost, mama mă ia, să mă împace, spun poezia cu un pitic aşa de mic, parcă, şi scap. Îmi dă cadourile şi pleacă. E singura dată când vine vreun moş în carne şi oase la copilul din mine. Probabil pentru că o plângăcioasă nu merită osteneala oamenilor…sau a moşilor, scuzaţi… Vine şi Crăciunul. Am un brad artificial, pe acela îl ţin minte cel mai bine, dar nu spun că nu am avut niciodată şi brazi adevăraţi…Tata tocmai termină două fotolii la care lucra şi eu, bineînţeles, stau prin preajma lui şi mă joc, câteodată colindăm. Steaua sus răsare/ca o taină mare…eu sunt copleşită…auzi, o stea…ce frumos…răsare şi “taină”, “taină” e un cuvânt care mă face să mă gândesc la toate misterele omenirii despre care ştiu eu la vârsta aceea, bineînţeles, nu multe. Mai e una cu trei păstori, dar la asta mă cam plictisesc şi e şi prea lentă pentru mine. Şi o alta cu o veste minunată care îmi place la nebunie, dar pe care o ştiu doar frânturi. Mai mari fiind, sunt colindele lui Hruşcă pe care le cânt la ghitară cu fratele meu. Dar până la ele mai am. Şi globurile. Un moş Crăciun, roşu şi o căsuţă a lui, dar căsuţa e mai mică decât el şi eu mă întreb unde încape, săracul, în ea??, o umbreluţă galbenă, o stea, din hârtie, tot galbenă şi ea, făcută probabil de fraţii mei mai mari, de ce nu mai ştiu oare cum se fac, că e superbă…globuleţe rotunde mai mici, mai mari, de diferite culori, în fiecare an mai spargem câte unul…Bomboanele, însă, nu am voie să le mănânc pentru că sunt foarte vechi. Ştiu asta şi nici nu mă mai tentează. Le-am gustat o dată şi am văzut cât de tari sunt. Însă fratele meu mai scapă la câte una…n-are nicio teamă că s-ar putea îmbolnăvi. Şi mai e şi instalaţia…o încurcătură de fire, cu câte-o stea pe ici pe colo (Doamne, ce mari erau, că nu ştiu cum de nu se rupeau crengile bradului…). Apoi covrigeii pe care-i face mama şi care sunt nelipsiţi de la orice sărbătoare, sunt tradiţia familiei, pe care-i agăţăm cu aţă de crengile bradului, dar rareori scapă nemâncaţi până la finele sărbătorilor. Bradul e aşezat pe măsuţa din mijlocul camerei mici, camera fratelui meu…adică a fraţilor mei, băieţii. Cu fratele meu n-am treabă, el e mereu cu prietenii lui, e mort după Adi al vecinilor şi, de altfel, nu ne avem grozav pentru că el vrea tot timpul să ne jucăm “de-a calul” (nu mai ştiu cum era jocul ăsta) iar eu îl vreau partener la căsuţa mea de sub masă unde, nu vrea nici în ruptul capului să se bage, aşa că sunt mereu singură printre păpuşi, cărora le cos hăinuţe de tot felul şi le fac mâncare în văsuţele mele colorate, am chiar şi aragaz şi o maşină de spalat automată de la naşa mea, pentru care sunt foarte invidiată. Jucăriile mele rămân “zestre” Biancăi. Moş Crăciun cel absent din peisaj mi-a lăsat şi un cadou…o pisicuţă şmecheră care ştie să danseze dacă tragi cheiţa şi eu mă distrez de minune, după ce mă sperii de ea, bineînţeles. E un cadou foarte frumos ce răzbate acuma, pe care îl păstrez mulţi ani, poate de aceea mi-l şi amintesc. Mai ales că sunt foarte cuminte şi nu stric nimic, nici jucării, nici haine, nici pantofi…aşa că pisicuţa ajunge teafără peste ani în mâinile Biancăi-Tarzan, ca şi toate hainele mele rămase mici. O regăsesc apoi cam ciufulită, săraca, a trecut prin războaiele mondiale ale timpului şi ajunge, deci, în lada de gunoi. După ani, o fetiţă e mereu nemulţumită că nu are cu cine se juca…de fapt nici nu se joacă aşa, “normal”, cum mă jucam eu, cu jucării, ci cu cărţi, pe care le rupe, săracile…trebuie ascunse ca să fie salvate din război, şi, spre disperarea mea, cu farfuriile de prin bufet, cu toate oalele, şi casa nu mai e decât o înşiruire de obiecte de tot felul pe care trebuie, bineînţeles, să le adun, ca s-o ia apoi de la cap… Bradul nostru e câte un molid în fiecare an, mare cât casa, de fiecare dată. Doar unul e preotul în sat, nu? Fetiţa mea are cam aceeaşi vârstă ca şi mine, cea despre care scriu acum, imortalizată fiind într-una dintre fotografii. Moş Crăciun îi aduce o plasă plină cu jucării, la mine era mereu sărăcăcios…Se cam sperie şi ea, dar spune poeziile frumos şi are şi auditoriu…toată ceata de flăcăi şi fete din sat, şi ei rămaşi în fotografie. Câteodată îşi aminteşte şi azi de brazii aceia mari, cât casa parohială, aşa multicolori cum erau împodobiţi, mama îmi dăduse mie şi toate globurile copilăriei mele…fiecare cu bradul copilăriei lui, nu? E tot Crăciun. Dar unul aparte, fiindcă rămân acasă doar cu tata, mama a plecat, fiindcă a murit bunicul. Bunicul, adică omul acela bătrân care stătea mereu pe treptele căsuţei lui mici, cu băţul în mână… acum de cine mă mai sperii eu când merg la ţară… Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23961 Comentarii: 120088 Useri: 1426
ADMINISTRARE