PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Biţu-Biţu Text postat de Andrei Ghejan Biţu-Biţu era o damă. De competiţie, cu un singur câştigător: EA. Drumurile ni s-au intersectat prin Finlanda. Venea în fiecare seară la noi, la program. Îi plăcea „Bandul”. Mereu singură, era ca un extraterestru cu bilet de-voie. Când intra în Night-Bar-ul unde ne făceam veacul, păleau şi reflectoarele, iar multitudinea de superbităţi blonde cu smaralde arzând, sau seninul apelor „tropicale” în curs de învolburare cu Votcă, contorsionau tot atâtea capete, pentru că aveau ce vedea: la pragul caro/pică, o „carte” perfectă. Aproape ireală. Domesticisem oarecum în timp privirile hămesite. Aveam şi de ce: obsesia, devenise o obsesie fără-doar-şi-poate în „cocoon-ul” fiecăruia, te invita să te duci definitiv cu bidonul dacă cumva ţi-ai fi cumpărat iluzii de joker, într-un joc, clar fără joker-i. Nu era loc, nu că n-ar fi fost: pur şi simplu simţeai că pătai transparenţa unui diamant negru, indefinit. Vorbeam ore în şir despre ea după ce pleca. Alt subiect de conversaţie nu mai exista între noi şi de fiecare dată nu reuşeam să-l epuizăm, găsind noi şi noi argumente că perfecţiunea totuşi există, întărâtându-ne. Mama natură avusese grijă de tot: cea mai mică linie, curbată doar puţin altfel, ar fi stricat totul. Toată frumuseţea lumii era strânsă acolo şi în ochii ăia negri. Detalii la care nu te-ai fi gândit niciodată că pot avea atâta influenţă, erau fix la locul lor, numai că aveau altă semnificaţie, conturau impecabilul din orice unghi, excitând un cortex copleşit. Te simţeai abandonat în beţia contemplării, o incursiune într-un spaţiu necunoscut a cărui probă n-o admiţi decât aducând martorul: imaginea întipărită pe retină. Era deja. În noi, în toţi. O memorie ce nu se va şterge niciodată. Prima oară când a venit la masa noastră, aşezându-se absolut firesc, fără vreo invitaţie specială, ni s-a tăiat brusc curentul la toţi. Reacţia ei, vizibilă şi previzibilă, cât se poate de naturală: a zâmbit uşor, încercând totuşi, discret, să ascundă nedisimularea. Ne luase oarecum prin surprindere. Ca o veritabilă echipă de chirurgi ne chinuiam, în picioare, , să reparăm un cablu presupus defect şi vital. Am uitat şi de cablu şi de tot, instantaneu. Opt ochi, deveniseră cu totul alţi opt ochi, sticloşi, deconcentrato-concertaţi-focusato-beliţi şi bineînţeles atât de proşti încât sigur ne-ar fi pufnit potopul, dac-am mai fi avut măcar unul în plus să ne uităm în oglindă. A spart tot ea tabloul, uşor penibil, întrebându-ne dacă nu vrem să bem ceva cu ea. Am jucat repede jocul ăla în care papagalul rămâne în picioare (nu erau decât patru scaune la masă), rămânând ca de obicei: eu!... să aduc odată cu scaunul şi o sticlă de Campari din depozitul nostru secret din toba lui Piticu. M-am precipitat săltând odată cu un scaun, ca nesimţitul - fără să cer permisiunea - şi un pahar de la masa vecină, ocupată bineînţeles de doi clienţi. Dar, cui îi mai păsa?: orice secundă pierdută devenise irecuperabilă. În câteva minute, atmosfera s-a destins, zici că ne cunoşteam de când lumea, iar „Corul Vânătorilor” a decretat, la unison minus unu: - Biiiinee Biiiiţuuu! Minus unu, era ardeleanul nostru „Cocârlă”, care, după ce s-a stins ecoul, s-a impus soprană, gâtuit de emoţie: „Tulai Doamne, că mult îi faină!”. Ne-am deposedat de râs, ca de obicei, traducându-i şi invitatei noastre ierarhia pinioanelor în cutia de viteze Made in Gruia Olimoş. S-a mai cântat din părţi. După, ne-a invitat politicos toată gaşca să mergem la ea, să continuăm distracţia. În lesă, patru dalmaţieni docili, pictaţi cu rubiniu în obraji, plimbau un ideal. Nicicând n-am fost mai fericiţi, iar drumul părea că nu se mai termină, deşi stătea aproape de hotelul nostru. Frig, dar cine-l mai simţea?! Deja, când urcam scările spre apartamentul ei, ne cam aruncam priviri pe sub gene, noi, golanii. Ea, în schimb, radia. Plutea între noi ca o altă dimensiune. O dimensiune ce trebuia neapărat explorată. Era mai mult decât o curiozitate, sau un mister ce trebuia elucidat. Devenise o necesitate, un „MUST DO”, o obligaţie, o dependenţă mult prea mult întârziată, un sens. În living, ne-am trântit care pe unde-a apucat cu câte o bere-n braţe pe nişte perne speciale de şezut cu un design superb. Nu existau scaune, fotolii, masă. Nici măcar o canapea. Totul foarte modern, intim şi plăcut. Eram verzi, râsurile încetaseră. Undeva, o muzică în surdină suplinea liniştea care se lăsase brusc între noi. O reclamă de afară proiecta prin fereastra acoperită parţial de jaluzele verticale câteva dungi intermitente pe perete, când albastre, când roşii. Era, practic, singura mişcare. Iar ea… undeva din mijlocul nostru ne studia, scanându-ne fix în ochi pe fiecare, lent, pe rând şi cu răbdare. Şi-a cerut scuze la un moment dat şi s-a retras. Sec. Ni s-a făcut la toţi un gol în stomac, dezechilibrându-ne, de parcă ni s-ar fi luat lumina ochilor. Nimeni din cei rămaşi n-a fost în stare să schiţeze un gest. Ne căutam privirile pe muteşte pe nişte feţe tâmpe, creponate, care nu mai înţelegeau nimic. Mă uitam la Piticu. Aproape că-i venea să plângă, mai rău ca un copil. Nici eu nu eram prea departe. Cocârlă, ofilit, se uita disperat la cutia de bere pe care începuse involuntar să o turtească, iar ţigara din mâna lui Nadi risca să-i ardă degetele cât de curând. Uşa s-a deschis brusc. Am tresărit toţi, înfioraţi, ca treziţi dintr-un somn letargic. În pragul ei, în semi-umbră stătea Biţu… goală. A făcut câţiva paşi spre noi, oprindu-se undeva în mijlocul living-ului. Spaţiul a început să se îngusteze, alungindu-se şi pliindu-se în jurul unei sculpturi perfecte, aproape translucide în puritatea ei. Nu mai vedeam nimic altceva. Am înghiţit reflex. S-a auzit, absolut fără nicio intonaţie: „Yo…know…my best friend… my love is dieing of bleeding AIDS I do not care anymore about me about my life about nothing Just take me and do anything you like Probably I'm infected too”. De undeva, din dreapta mea, concomitent cu „Bă! Io mă risc, că n-am nicio protecţie la mine, dar mai bine mor decât să ratez aşa ceva, că ştiu c-o să mor fericit” a percutat Piticu direct spre EA. Trei l-am ţinut cu forţa şi de-abia…de-abia. Zici că era turbat. Nu s-a întâmplat nimic. A doua zi, i-am explicat: „Primul care ar fi atins-o era mort oricum, în secunda doi. Nimeni n-ar fi suportat să vadă alt animal pe rol. AIDS era absolut insignifiant.” Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Vero, mersi de urarile din pagina ta. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-12-01 06:01:58               Multam de urari Elena. Multa sanatate si fericire iti doresc si tie! Vero, incantat de trecerea ta. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-11-29 16:55:02               V-V (Vot-Veronica)   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-11-29 16:27:44               Andrei... spune-i sa ma sune, te rog.. 0744 43 42 09, multumesc, anticipat si.. dorind sa fiu prima, iti urez> LA MULTI ANI, BUCURII, SA FII IUBIT, MULT SUCCES, SANATATE, cu ocazia zilei onomastice   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-11-29 15:53:21               Mersi de vizita Mirela Lungu, Elena Toma. Elena, pe Piticu il stii, actualmente e tobosar in trupa lui Brenciu. Ma vad aproape zilnic cu el. Mereu ne aducem aminte de Ea si de noaptea aia. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-11-29 14:31:10               andrei... Piticu ăsta, nu era un tip înalt, purta barbă, însurat, la un moment dat, cu Andra, o tipă din Bucureşti ? stea ET   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-11-29 12:34:08               Mi-a placut povestea si felul in care a fost "creionata";) *Euridice:) P.S. A trebuit sa citesc finalul de 2 ori ca sa-l inteleg corect:))   Postat de catre Mirela Lungu la data de 2008-11-29 11:19:10	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23953 Comentarii: 120077 Useri: 1426
ADMINISTRARE