PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Muzicianul Text postat de George (Dumitru) Corbeanu Umblă vorba că Mitrea a fost făcut la Operă. La Bucureşti. În timpul Corului Vânătorilor din Carmen. Lovită de masculinitatea excesivă a bărbaţilor avântaţi în cânt, mamă-sa nu s-a putut abţine şi l-a născut acolo, pe scaun, cuprinsă de o plăcere dincolo de limitele umanului. Nici nu a ştiut că naşte. S-a trezit cu el sub poale şi, cu lacrimi în ochi de emoţie, i-a spus bărbatului de lângă ea care privise totul cu răsuflarea tăiată, incapabil de vreun gest: - Omule, fata noastră o să fie o mare cântăreaţă. Dar nu a fost să fie. Că a ieşit băiat. Şi, după cum se dovedi câţiva ani mai încolo, fără nici un pic de voce. Dar mă-sa nu se dădu bătută. - Nu-i nimic, îşi zise sieşi şi totodată lumii întregi, o să-l facă mama pianist. Bărbate, hai la oraş să îi cumpăram baiatului pian! - Femeie, înnebunişi? se răţoi bărbatu. De unde, Doamne iartă-mă, bani de pian? - Cum de unde? Vindem porcul! Şi Mitrea căpătă pian, fără prea multă vorbă. Şi se duse vestea că avem un pianist în satul nostru. - Ce pianist? Că nu are decât şase ani, nici la şcoală nu-i, ziceau unii. - Ehei, şopteau alţii pe la colţuri, eu o auzii pe mumă-sa că e un fel de geniu. Că o să ajungă mare. Mare ajunse repede, în câţiva ani nici nu îl mai recunoşteai pe stradă, aşa găligan se făcuse. Te uitai la el de jos în sus şi nu îi vedeai creştetul capului. Şi cum umbla cu părul într-o parte, cu ţigara în colţul gurii, fumată pe jumătate, cu mâinile în buzunare şi cu o sprânceană ridicată golăneşte, îi dădeai cu cel puţin cinci ani mai mult decât avea de fapt. Începuse să se bărbierească de la treisprezece ani, când ceilalţi băieţi încă mai aveau lăptuci la gură. Mamă-sa îl mânca din ochi, de drag ce îi era. - M’âncă-l mama de artist! Şi îi făcea toate voile. - Femeie, nu îi mai da atâta nas, îl auzeai pe taică-su din patul în care stătea tolănit cuprins de lehamitea zilnică, nu vezi că a ajuns un golan? Sperie satul cu prostiile pe care le face! - Ce prostii, nici o prostie, nu vezi ce talentat e copilul mamii? Ia cântă tu lu’ mama ceva la pian, hai, că uite aşa mă trec fiorii când te aud…Hai, ca atunci când erai mic şi toată ziulica băteai în clapele alea, de îmi venea să te pup de bucurie. Şi Mitrea îi făcea pe plac de fiecare dată, cu un surâs ştirb pe chip. Se punea la pian şi apăsa cu furie clapele, rotindu-şi ochii cu o viteză înspăimântătoare, de credeai că acum îşi dă duhul. Apoi se oprea brusc, la fel cum începuse, îşi pupa mama pe obraz şi ieşea pe poartă fluierând a pagubă. - Mai are de învăţat! ridică ta-su din umeri. Nu o să ajungă nimeni niciodată. - Că zici tu! Las’ să înveţe, că de-aia sunt şcoli în ţară. O să îl ducem la cele mai înalte şcoli de muzică, şi să vezi ce o să înveţe. Nu ca tine. Tu nu ai fost în stare să înveţi nimic, de-aia stai şi leneveşti toată ziua! Du-te şi dă apă la raţe, că acu’ mă supăr şi îţi dau cu mătura în cap! Aşa făcea ea când se supăra. Îi dădea cu mătura în cap. Şi el ştia bine că nu se glumeşte cu de-alde astea, aşa că fugea repejor în spate, la găini. Să nu o mai audă. Căci îl exaspera cu muzica ei. Ea nu vedea că se face de râsul satului? Că începe lumea să vorbească pe după case? Aşa era. Iar începuse să se vorbeasca prin sat. Că pianistul ajunsese un golan. Cum de îl vede mă-sa geniu? Că nu e nimic de capul lui, toată ziua, bună ziua e în cârciumă, tutunând şi flegmând de zor şi făcând pe chibiţul pe lângă mesele de biliard. - Şi unde te pui, se auzeau unii, că nu mai pot să dorm noaptea! Îmi sperie toate orătăniile din spatele caşii când loveşte în pianul ăla. Păi ăsta e geniu? E un descreierat, asta e! - Şi de mic a început cu prostiile! continuau alţii încălziţi, nu văzuşi ce privire de derbedeu are? Ştii ce îmi spuse Ioan a lu’ Ţopârlan? Că îl văzu într-o noapte beat, de abia se mai putea ţine pe picioare. Păi aşa se cade să umble un copilandru de vârsta lui? Ca ultimul boschetar? Şi văzuşi cum fumează? Ca moş Tilică trage din ţigară, le înnoadă! - Şi mă-sa se laudă peste tot cu el, se trezeau vecinele să şuşotească. Azi chiar îmi venea să îi răspund. Că văzui ce baiat are? Că văzui cât e de frumos şi deştept? Şi talentat? Că moare fetele după el, uf, dacă ar şti ea ce pramatie e! Îmi venea să îi întorc spatele, dar mi-am zis să o las aşa, în pace. Cine ştie ce blesteme îmi aruncă dup’aia. Şi nu vreau să mă pun rău cu Dumnezeu, Doamne-fereşte, şi se închină de trei ori cu sârg. - Ptiu drace! scuipau babele în sân când îl vedeau pe stradă, da’ “bună ziua” nu ştii să dai? Că de-aia te ţinură opt ani acasă şi nu te tremeseră la şcoală, să înveţi măcar să dai “bună ziua” la vecini! Dar Mitrea îşi vedea de ale lui netulburat. Trecea pe strada principală cu capul sus, la o palmă deasupra tuturor, cu privirea fixă, cu părul lins şi buza ridicată. Nu vedea nimic în jur, privea doar înainte, netulburat de agitaţia pe care o stârnea, chiar şi printre copiii ce scurmau în ţărână pe lângă porţi. -Uite bă Valerică, auzeai pe ici pe colo, asta e geniul ăla de care vorbeşte toată lumea. -Da’ ce e ăla geniu? -Uf, da’ prost mai eşti, geniul e ăl’ de zboară când vrea el dintre noi şi se întoarce tot când vrea el. Aşa, când i se face foame! -Mamăăăă ce ca lumea! Ce n-aş da să fiu şi eu geniu… -Las’ că-ţi trece că e vremea rece! Şi pleosc! se auzea o palmă după ceafă. -Nu mai da mă, că te spui lu’ mamatuşa! -Spui pe dracu! Pleosc! La liceu nu a intrat de prima dată. -Ţi-am spus eu că nu o să facă nici o brânză! sări taică-su. -Las’ că ştiu eu cum stau lucrurile! spuse mă-sa furioasă. Nu l-au apreciat cum trebuie. Nu l-au văzut aşa cum e de fapt. - Un nemernic, asta e, fără nimic în tărtăcuţă. - Nu mai vorbi de el aşa că îţi dau cu mătura în cap, auzi? Parcă nu ar fi şi al tău. Las’ că or vedea ei…auzi, să mi-l respingă pe Mitrea al meu… - Şi ce-ai să faci, femeia lu’ Dumnezeu? - Cum ce? Vând porcu’! Şi în toamnă Mitrea era licean. Urma cursurile de zi ale Liceului de Artă din oraş. Secţiunea Muzică. Studia pianul. Nu se ştie cum de reuşise mă-sa să îl bage acolo. Dar se spunea că fusese văzută într-o zi gătită nevoie mare, îşi pusese cea mai bună rochie (aia ridicată fa’! aia care îi dezvelea ciolanele de i se vedeau pulpele până sus! Da’ ştii cum arăta? Izact ca o orăşancă din acele de le vezi pe la televizor seara), pantofi cu toc subţire (de parcă se chinuia să nu cadă după ei, aşa erau de subţiri, şi străluceau de îţi luau ochii) şi se grăbi la oraş. Se spunea că avea la ea bani cât două vaci bune, de lapte, de unde îi adunase, nimeni nu putea şti. Bineînţeles, toate acestea erau vorbe. Că aşa vorbeşte lumea pe la sat, câte în lună şi în stele. Câte or fi adevărate şi câte nu…eh, dar asta e o altă poveste. Însă adevărat e că în primul trimestru au vrut să îl exmatriculeze. Că se bătuse cu toţi colegii. Şi că nu frecventa orele. Au făcut şedinţă cu părinţii. Şi s-a dus mamă-sa. - Nu poate doamnă, i s-a zis, nu cred că are să facă faţă. Nu are pic de talent. Şi în plus e un derbedeu, mă scuzaţi că sunt nevoit să folosesc cuvinte aşa dure, dar nu mă pot înţelege cu el. Pare că nu aude. Pare că nu percepe vorbele mele. Afişează o privire, hm, bovină, să îi spunem, şi atât. Mă tratează cu indolenţă, pe mine şi pe toţi colegii mei. Sau aşa am crezut prima dată. Că ne ignoră în mod deliberat. Însă acum nu mai ştiu ce să cred. Că e idiot şi atât. Că nu poate, că nu are capacitate de înţelegere, cred că are o problemă cu atenţia. Mă scuzaţi că vă întreb dar…a suferit vreo traumă în copilărie? Ceva care să-i fi afectat capacităţile cerebrale? Şi tot aşa. Dar şi conflictul acesta muri ca de la sine, iar Mitrea rămase în şcoală. Mai mult decât atât. În ciuda prostiilor pe care le făcea aproape zilnic, era lăsat în pace, mai ales de către profesori. Se pare că cineva îl proteja. Cineva de sus. Cineva din conducerea instituţiei de învăţământ. Timp de patru ani, cât a durat liceul, a stat la o verişoară îndepartată de-a lui taică-su, în gazdă şi venea rar pe acasă. Lucruri multe nu prea mai auzirăm despre el. Doar aşa, zvonuri. Că azi i-a spart capul unui coleg într-o încăierare în discotecă. Că ieri era gata-gata să violeze o tânără ce trecea liniştită pe trotuarul oraşului. (Noroc cu oamenii din staţia de troleibuz că au sărit care mai de care şi au scăpat-o din mâinile lui mari şi transpirate. Unii chemară poliţia, dar degeaba, nu veni nimeni. Mitrea scăpă ca prin urechile acului.) Că umbla nopţi în şir prin oraş, de nu mai ştia nimeni nimic de el şi când ajungea acasă, la gazdă, puţea a tutun şi a băutură ieftină de infesta tot aerul din jur. Atunci tante Maria punea repede mâna pe telefon şi suna în sat, la văr, plângându-se cât o ţineau plămânii de nepotul cu care fusese pedepsită împotriva voinţei sale. Dar legăturile de familie erau sfinte, aşa că trecea de fiecare dată peste momente de acest gen, în prealabil după multe rugăminţi ale tatălui, care, mort de ruşine, abia mai ieşea din casă. Însă mai era un motiv pentru care tatăl lui Mitrea stătea majoritatea timpul în casă, sau în spate, pe o canapea de stejar din fundul grădinii, cu mâinile sprijinându-şi obrajii şi cu privirea în pământ. Nevastă-sa. Care, de când plecase Mitrea de acasă, toată ziua era la oraş. Şi câteodată şi noaptea. Bietul om o vedea atât de rar, încât începuse încet-încet să se obişnuiască fără ea. Ce făcea ea acolo, de ce când venea abia dacă îl baga în seamă, asta nu pot să spun. Şi nimeni nu poate. Dar au văzut-o câţiva săteni de ai noştri cu drum pe acolo, prin oraş. Şi şi-au dat coate. Că nu era singură. Abia o cunoscură, ziceau mai târziu, la cârciumă, cu mâinile pe pahare. Că era îmbrăcată ca o doamnă, coafată, machiată. Ce să mai, orăşancă sadea. - Dar mersul tot de ţărancă îl avea, conchise unul, trântind zgomotos paharul gol pe masă. Într-o zi, pe la amiază, era Mitrea deja ultimul an, mai avea puţin şi dădea bacalaureatul, veni cu maşina acasă. Îl ignoră pe bărbată-su care îi ieşise în întâmpinare la poartă, îşi umplu la repezeala o valiză cu haine, şi ieşi grăbită din curte. Cât timp stătu în casă, ocupată cu strânsul lucrurilor, vecinii mai curioşi reuşiră să zărească în maşină, la volan, silueta unui bărbat. - Ptiu, nu îl văzurăm noi bine, dar cred că nu e atât de arătos ca Ion al nostru! - Auzi, ce grozăvie, săracul Ionică, să fie lăsat aşa, fără nici o explicaţiune, pentru un terchea-berchea! - Eu auzii, zise unul ce trecea pe stradă şi se oprise în dreptul lor, că e un mare profesor de muzică în oraş. Director la Liceu. - De unde auzişi tu mă Costele? Că eu nu auzii nimic. - Eh, din oraş de acolo, ştii că vorba merge repede. Şi de atunci nu am mai văzut-o decât în ziua aceea, a concertului. Unii se găsiră să interpreteze plecarea ei ca pe un sacrificiu. O făcuse pentru băiat. Aşa putea ea să îl ajute. Veghind din umbră. Da, a fost singura care a crezut în el. Până la capat… Ion îşi înecă amarul în băutură, ca mai toţi oamenii de pe la noi. În câţiva ani nu îl mai recunoşteai, ajunsese o umbră. Abia se mai vedea. Nu vorbea cu nimeni, avea un colţ al lui, în cârciumă, acolo stătea de dimineaţa până seara. Îşi omora ficaţii. Dar nimeni nu i-a spus nimic. L-au lăsat în pace. - Să moară, daca e prost. Păi ce, nu se mai găsesc muieri? Uite, Floarea a lu’ Sindilă şi acu’ e singură…. De Mitrea aflarăm că îşi luă “bacaloriatul” fără prea mult efort. Şi plecă la capitală. La Conservator. Unii, mai descuiaţi, râdeau pe sub mustăţi. Cum să intre la Conservator? Păi acolo se duc numai valori, nu lichele. Numai copii talentaţi, nu derbedei cu tărâţe în loc de creier. Dar li se dădu peste nas. Auzirăm cu mirare (de la Florin, băiatul Săndichii care e student la Politehnică, ăl de voia de mic să se facă inginer…) că pianistul nostru era student la Conservator. Şi odată cu el, că se duse şi mamă-să la capitală. Şi că acum umbla cu altul, mai tinerel, dar tot muzician. Unul de cântă la Operă. Chiar şi în Corul Vânătorilor. Gurile rele începuseră să spună că fără ajutorul cântăreţului nu mai intra el acolo. Că tot mă-sa se dăduse peste cap, făcuse ce făcuse şi aranjase examenul. - Ce să facă? - Cum ce să facă? Păi ştii tu… ce se face de obicei să convingi bărbaţii să joace cum le cânţi…. Nu rezistă mult. Un an. Atât. Apoi rămase repetent şi trebui să dea din nou examen. Însă nici prin cap nu îi trecea lui Mitrea să o ia de la început. Chiar dacă întâi îl luă mamă-sa cu binişorul. Apoi răstit. Apoi la palme. Nimic. Se angajă bodyguard la o discotecă de succes. Avea deja peste doi metri şi privire de animal hăituit. Însă mă-sa se dovedi încă o dată un spirit combativ. Îl lăsă pe cântareţ şi îşi îndreptă farmecele către altcineva, către însuşi directorul Operei Naţionale. Care, slab de înger (pesemne şi de la vârsta destul de înaintată), cedă stăruinţelor ei languroase. Şi îi aranjă lui Mitrea un concert extraordinar punându-i la dispoziţie un pian şi întreaga sală a Operei. Mitrea avea douăzeci şi patru de ani şi meseria de bodyguard (practicată cu succes timp de doi ani) când îşi susţinu primul şi ultimul său concert. La care ne-am dus şi noi, câţiva, ăi mai curioşi şi cu mai puţine treburi prin bătătură. Şi la care veni şi tată-său, Ion, scofâlcit şi abia ţinându-se pe picioare. -Hai Ioane, scoal’ odată din beţie că îţi cântă feciorul la Bucureşti! îi strigară oamenii. -Ce fesior? Eu nu am nici un fesior, mormăia el în barbă. Dar veni până la urmă, că îl luară oamenii pe sus. Sala era aproape plină, în ciuda aşteptărilor. Cine era toată lumea aceea şi de unde venise… nu aveam cum să ştim. Poate doar directorul ştia. Mai auzeai pe ici pe colo printre dinţi “cine o mai fi şi ăsta? Nu am auzit în viaţa mea de el….nu mai bine stăteam eu acasă? Of ce ţi-e şi cu obligaţiile astea…Da, că dacă nu mă ruga cutare, nici că veneam.” Noi ne văzurăm de treabă, ţărani cum suntem, mai ruşinoşi, n-am îndrăznit să scoatem o vorbuliţă. Ne-am pus cuminţi dosurile în scaune şi am aşteptat. Dar cu inima strânsă, că presimţeam ce are să se întâmple. Parcă îl auzeam lovind cu mâinile mari în clape, zgomotos, aşa cum îl ştiam noi de acasă. Încă de pe drum ne uitam unii la altii şi ne spuneam rânjind că acum o să se vadă cu adevărat cine e geniul ăsta al nostru. Şi are să vadă şi paparuda de maică-sa, în sfarşit, ce îi poate hăndrălăul de fecior. Şi Ion are să fie răzbunat. Cu vârf şi îndesat. Liniştea fu totală când urcă Mitrea pe scenă. Se uită peste capetele noastre cu o privire rătăcită, rotindu-şi globii oculari cu o viteză înspăimantătoare de două ori, o dată în sensul acelor de ceasornic, apoi invers. Într-un final se aşeză pe scăunelul tapetat cu negru din dreptul pianului care părea o jucărie în faţa lui. Răsuflă adânc şi se aplecă extrem de mult, fixând clapele albe cu o privire tâmpă, de parcă se întreba ce căuta el acolo şi ce dracu semnifică obiectul ăsta mare pe care îl priveşte. Se auzi o tuse înăbuşită din sală ce îl făcu să tresară brusc şi să se îndrepte. Atinse lin cu mâna clapele din partea stângă, făcând un gest de alungare a prafului ce părea că se depusese de secole. Câteva râsete înfundate se auziră din spate, urmate de „ssst!”-uri nervoase. Se auziră şi nişte vorbe răutăcioase, „acum începe!, tineţi-vă fraţilor că o să vă spargă urechile....” spuse în şoaptă de oamenii noştri pesemne, care îl mai auziseră cântând. Dar totul încetă ca prin farmec când începu minunea. Când se porni să cânte, Mitrea se transfigură. Expresia animalică, încrâncenată, de pe chip îi dispăru ca prin farmec, făcând loc unei seninătăţi copilăreşti, aproape bolnăvicioase. Sprâncenele i se arcuiră, orbitele i se căscară scoţând la iveala doi ochi calzi, molateci, cu o privire lungă, aproape nostalgică. Un oftat uşor îi zgudui trupul înalt în timp ce mâinile butucănoase parcă îşi alungiră degetele, acoperind toate clapele. Apoi muzica. Muzica care urma ne făcu să încremenim de plăcere. Mitrea nu mai era Mitrea, era un altul, cu acelaşi corp, cu aceeaşi carne şi acelaşi sânge, însă cu trăsături diferite, cu zâmbet diferit, unul cald, care te învăluia ca o beţie uşoară. Se stinseseră toate becurile din jur, rămăsese un singur reflector care îl lumina de sus, arătându-ni-l parcă şi mai misterios, parcă şi mai înzestrat cu har, aşa cum se distingea acolo, pe scenă, în faţa noastră, scăldat în lumina aceea aurie, groasă, purtând fracul acela adus parcă dintr-o alta vreme. Începu uşor. Treptat. Mângâia pianul. Îl însufleţea. Îl transforma dintr-un obiect rece, dur, cu margini ascuţite, în ceva viu, care parcă lăcrima singur, independent de voinţa cântăreţului, independent de respiraţiile noastre gâtuite de emoţie, independent de ploaia de afară care începuse brusc şi care ropotea pe acoperişul înalt al clădirii. Cântul se ridică ca un abur, ca o ceaţă, pluti uşor pe deasupra capetelor noastre pentru ca apoi, lin, să coboare şi să ne învăluie fiinţele, să ne intre în pori, în vene, în sânge, în globulele roşii şi albe care îşi accelerară fuga nebunească şi dezordonată făcându-ne să ne înfiorăm, fior ce îşi găsi drumul din lăuntru înspre afară, extatic. Apoi Mitrea acceleră ritmul. Mâinile îi alunecau neliniştite, lovind în măruntaiele cutiei de lemn obosit, făcându-l să geamă în sunete înalte şi joase, făcându-l să se cutremure, să se scuture, să arunce spre noi, spre audienţă, picături de cântec în cascadă ce te luau şi te ridicau în slăvi ca apoi, imediat, să te izbească de pământ, mai mult, să te scufunde, apăsător, şi apoi iar, sus, înălţător, un dute-vino, o zbuciumare, o zvârcolire a spiritului, o ardere continuă. Şi în timp ce mâinile îi alunecau nebuneşte, Mitrea se alungea, împingând scaunul putin câte puţin în spate, spre marginea scenei şi, concomitent, apropiindu-şi chipul de pian, lipindu-şi obrajii îmbujoraţi de lemnul tocit de vreme. Spectacolul era măreţ, corpul pianistului devenise lung şi subţire ca o lumânare, aproape transparent, devenise un şarpe auriu cu mâini şi picioare, cu păr şi pleoape şi sprâncene păroase, în timp ce muzica, divina muzică!, atinsese perfecţiunea, perfecţiune ce începuse să ne doară, unii dintre noi, nemaireuşind să suporte, îşi acopereau urechile cu mâinile, îşi băgau degetele în timpan, apăsând dureros, alţii plângeau în hohote, gesticulând hipnotic, iar în punctul culminant, atunci când chipul i se contopi cu clapele pianului, când corpul i se subţie cât o foiţa de hârtie, atunci, în primul rând (o văzuram bine, tot timpul stătuse în picioare, cu mâinile la piept, emoţionată), mamă-sa leşină de plăcere (câştigase!), becurile din sală se aprinseră brusc, însufleţite, orbitoare, luminând drumul artistului în negura pianului, căci da, într-adevăr, Mitrea fu absorbit şi dispăru ca o umbra în cutia neagra lăsându-ne muţi de uimire în liniştea ce ne lovi ca un fulger. Şi gata. Mult timp au rămas oamenii aşa, cu ochii în gol, neîndrăznind să se întrebe ce se întamplase, de ce scaunul nu mai sprijinea pe nimeni şi de ce pianul nu continua să cânte. Apoi începură să înţeleaga că totul se terminase, că Mitrea nu mai era acum decât muzică, muzica pe care o aveam în noi şi pe care urma să o purtăm toată viaţa, ca pe o fericire fără margini... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Petre - ehe! mai e pana la marin preda... Vero - asa e, citind acum, dupa un timp, parca ti-as da dreptate. O sa vad, probabil o sa scot paragraful de final Tea - dap, same as above Andrei - asa am construit-o de la inceput, prin prisma mamei. Asa am gandit-o, nu o sa o schimb. Vsilica - mersi :) si te mai astept Elena - true in tot ce zici! multam mult. Uite, cand esti subiectiv, iti scapa chestiile astea stilistice. Vad ca finalul sufera (3 pareri contra) asa ca ma duc sa ma culc, cum nu ar zice betivul. Tiberiu - mersi de lectura. O sa revin odata pe ea, insa nu stiu exact cand. Nu prea am timp zilele astea... Cu prietenie George   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-10-23 15:33:09               per total, o fabula bine construita, bravo domnule ! daca vrei, poti si lucra la unele detalii care sa o faca mai "veridica"... sau invers cu simpatie, tm :)   Postat de catre definitiv retras 02octombrie09 la data de 2008-10-22 12:20:23               1. Muzica care urma ne făcu să încremenim de plăcere. - cacofonie : muzica care, poti inlocui cu: suntele care urmară, acordurile ... ne făcură să... în fond, muzica este alcătuită din sunete, care, la rândul lor, compun acordurile, acordurile alcătuiesc armonii, etc... 2. Cântul se ridică ca un abur, ridică ca un ... cacofonie... de preferat : se înălţa ca un abur 3. să ne intre în sânge, în globulele roşii şi albe care îşi accelerară fuga logic... sângele are globule roşii, albe, circulaţia sângelui este a globulelor, lesne de înţeles. finalul prea abrupt... un fel de : încălecai pe-o şa şi vă spusei poveasta aşa. pe alocuri, idei repetate, am lecturat cu interes. * colegial ET   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-10-22 11:23:25               O proza curgatoare si captivanta, subiect de actualitate!. Mi-a placut foarte mult.Te citesc cu placere de fiecare data, chiar daca nu las semne. Mult succes! Cu simpatie, Vali   Postat de catre Vasilica Ilie la data de 2008-10-22 10:00:25               :) cu scuzele de rigoare, imi raspund singur: "dă", cred că si gramatical si in context. Profit totusi de ocazie ca am revenit si intreb: distorsiunea lui Mitrea, trebuie neaparat particularizata ca focalizare pe imaginea mamei, explicitand castigul? N-ar fi fost mai subtila reducerea la umbra anonima?   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-10-22 04:23:48               PS Cum e mai corect, ca habar n-am, "dau", sau "dă" ?   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-10-22 04:06:27               Mi-a facut placere lectura. Curge precum sunetele pianului in registrul mediu-acut, lasand o savoare aparte, desi finalul, previzibil, nu este chiar o surpriza. Contrastul cu elementele statice dau un plus de dinamism. Va rog sa-mi permiteti sa aprind un beculet. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-10-22 03:58:44 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               typo; Si gata.... scuze, tea   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-10-21 22:13:45               Bine scris, George! O sugestie: renunta la acel ultim paragraf "asi gata. Mult timp.........fara margini"...disparitia in pian este exact unde ar trebui sa cada"greul" finalului..... ignora ce zic, daca nu-i ceea ce vezi tu. Aprecieri, Calvar*   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-10-21 22:13:07               George, Textul tau m-a impresionat din doua puncte de vedere. 1. Primul, foarte personal: eu am fost invers, copilul cu talent care n-a putut accede conservatorul, lucru care m-a afectat profund si pentru multa vreme. 2. Al doilea, literar. Bine scris si cu talent, are totusi acea deficientza despre crae te antentionase Tea, la sfarsit se dilueaza, finalul (ultima fraza adica) nu este la inaltzimea constructiei literare cu care il pregatesti. Vot, VPL.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-10-21 18:47:43               Frumos,cunoaşterea satului în nuditatea trăirii lui dar mai ales ascultarea muzicii în semne sunt superbe...un Marin Preda al altui timp?   Postat de catre Petre Mocanu la data de 2008-10-21 18:17:25               si asta e un text putin mai vechi pe care nu l-am postat insa aici. tot scriu comentarii pe textele mle, ca sa poate fi accesat inainte sa fie validat ;)   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2008-10-21 15:34:41	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE