PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Rodica Elena Lupu S-a îndreptat spre ieºire, dar înainte de a ajunge, uºa s-a deschis. Era profesoara Pãun. Lucian o salutã. -Pleci, Lucian?... îl întreabã profesoara cu o anumitã teamã în glas. -Plec, tovarãºa profesoarã. Nu vã supãraþi... Ea se uitã la ceas, apoi îl ia pe Lucian de braþ: -Te grãbeºti? Mai stai puþin. Mai am un sfert de orã. Sã mai vorbim. Ne vedem prea rar. -Cu plãcere, tovarãºa profesoarã. Mã bucur cã aveþi un aer de tinereþe... -Sunt bãtrânã, Lucian, îl întrerupe ea. Atât de bãtrânã, cã nici nu mai e nevoie de mine. Am crezut cã în mijlocul tinerilor... Nu, Lucian... Dulcia linquimus arva. (Pãrãsim dragile noastre plaiuri). Timpul este al vostru... Nu pentru noi a spus Virgiliu: Fortunate senex! (Fericit bãtrân!) -Sunteþi prea pesimistã! De obicei... -Nu, Lucian. Bãtrânii se deghizeazã mereu. Sã nu-i crezi niciodatã. Vor sã mai atragã o datã atenþia asupra lor... Dar în sinea lor sunt triºti... Sunt buni numai de compãtimit ºi nu vor sã înþeleagã acest lucru. Bãtrânii sunt singuri, Lucian. Vae soli! (Vai de cel singur!) Voi, tinerii, nu puteþi înþelege... ªi când înþelegeþi, nu mai puteþi schimba nimic... ªi restul e tãcere, Lucian... Câþi dintre voi vor putea spune ca Horaþiu: „Non omnis moriar”? (Nu voi muri de tot) -Tovarãºa profesor! O opreºte Lucian emoþionat. Lãsaþi în urmã atâþia intelectuali care vã datoreazã... care niciodatã nu-ºi vor putea rãscumpãra datoria... L-am întâlnit pe profesorul Florea... -Profesorul Florea!... Profesorul Florea lasã în urma lui aproape cincizeci de volume ºi mai ales lasã o ºcoalã, Lucian... Noi ce lãsãm?... Amintire ºi respect, poate ºi respect, unei generaþii, ºi pe urmã?... Pe urmã tãcere... Debemur morti non nostraque! (Suntem sortiþi morþii – noi ºi toate ale noastre). Nu putem, Lucian... ªi nimic nu e mai trist decât sã fii bãtrân ºi sã nu vrei sã fii... Non lacrimae rerum? (Nu mai sunt lacrimi ºi pentru durerile noastre)... Nu te întrista, Lucian! Mai ai mult timp în faþa ta pânã la vârsta tristeþilor... ªi s-ar putea ca tu nici sã nu fii trist... Þi-ai început tânãr cariera... La vârsta mea, cine ºtie... Îþi urez din toatã inima fericire ºi reuºitã! La revedere. Lucian nu înþelegea schimbarea profesoarei Pãun. De obicei veselã ºi sãltãreaþã, aproape cochetã cu studenþii, îmbãtrânise într-o singurã zi... Gândurile sale pesimiste îl întristau, mai ales, pe Lucian. Bãtrâna profesoarã renunþase parcã la orice bucurie, la orice dorinþã. ÃŽi fãcea impresia unui om care are de gând sã se trânteascã undeva, jos, ºi sã nu mai miºte, sã nu mai cearã, sã nu mai doreascã nimic. Lucian auzi glasurile studenþilor, auzi ºi vocea Valeriei. Trecu pe lângã el, aruncându-i o privire fugarã, dar pe care o ghici mângîietoare ºi seninã. El intrã mai mult din inerþie în cancelarie. Cum l-a zãrit, secretara l-a informat cã-l cautã rectorul. I-a telefonat ºi acasã. -Vã aºteaptã, îi spune ea. Convorbirile cu rectorul nu-i plãceau lui Lucian. Rectorul era un om închis, care nu-ºi destãinuia niciodatã gândurile pânã la capãt. Cãuta sã-ºi dea întotdeauna importanþã, era pedant ºi preþios. Avea un fel de a vorbi curios. Chiar ºi cu studenþii nu vorbea decât cu „dumneavoastrã”, ºi parcã pentru a-ºi ascunde goliciunea de idei folosea formule lungi, reverenþioase. Vorbea ca o cerere plinã de formule convenþionale. Lucian intrã totuºi la el, gãsindu-l ca de obicei la birou, cu tot felul de cãrþi ºi dosare înaintea sa. -Bunã ziua, domnule profesor, îl întâmpinã rectorul. Scuzaþi-mã cã am solicitat prezenþa dumneavoastrã la rectorat, dar anumite situaþii neprevãzute au stat la baza intervenþiei noastre. Nu vã vom reþine prea mult. Atât cât e necesar sã clarificãm o serie de probleme care nu suportã o amânare prea îndelungatã. Luaþi loc, vã rog. Lucian se aºeazã pe un fotoliu în faþa biroului, aºteptând ca rectorul sã-ºi continue discursul întrerupt. -Tovarãºe profesor, n-a fost în puterea noastrã sã evitãm o situaþie penibilã, pe care, dacã o analizãm cu atenþie o putem înþelege totuºi ca fiind determinatã de interese majore de care conducerea institutului nostru nu este responsabilã. Lucian se stãpâni cu greutate Ar fi vrut sã-i cearã rectorului sã-i spunã ce are de spus, fãrã nici o introducere. L-a cuprins însã mila faþã de omuleþul acela care fãcea atâtea eforturi ca sã parã cineva, încât l-a lãsat sã vorbeascã fãrã sã-l întrerupã. Au trecut mai bine de zece minute, fãrã ca rectorul sã fi încercat mãcar pentru o clipã sã iasã din generalitãþi, când uºa biroului se deschide. Intrã secretara. Apariþia ei îl enervã pe rector. Se ridicã de pe scaun ºi îi spune cu o voce voit severã, înainte ca secretara sã fi avut timp sã deschidã gura: -V-am spus nu o datã, tovarãºa secretarã!... Atunci când la conducere au loc ºedinþe sau convorbiri de naturã profesionalã, este mai mult decât nepoliticos sã se producã întreruperi care pot stingheri buna desfãºurare a lucrãrilor. Subliniez încã o datã! -ªtiu, tovarãºe rector, dar... Vã cheamã urgent vicepreºedintele sfatului... Am încercat sã-i explic, dar mi-a cerut sã vã duceþi imediat acolo... Rectorul rãmase cu mâna întinsã. Ascultase nemiºcat, ca o statuie spusele secretarei. Apoi îºi privi mâna ºi degetul întins, parcã ar fi fost al altuia. Deodatã se dezmetici ºi-ºi retrase fulgerãtor mâna încercând sã ºi-o ascundã. -Da... continuã el, dupã cum vã spuneam, domnule profesor... -Lãsaþi, tovarãºe rector, îl ajutã Lucian, putem continua cu altã ocazie convorbirea. Poate cã e mare nevoie de dumneavoastrã la sfat. Altminteri nu v-ar fi chemat cu atâta urgenþã... Rectorul îºi mai revenise. Acceptã intervenþia lui Lucian, clãtinând din cap. -Da... E vorba de schemã... Ni s-a aprobat doar un singur post de profesor... Dar, aveþi dreptate, tovarãºe profesor. Vom întrerupe convorbirea pânã la proxima ocazie, care, nãdãjduim, va avea loc încã în cursul zilei de azi, dacã nu cumva treburi importante reclamã prezenþa dumneavoastrã în alte locuri. Lucian zâmbi ºi-l asigurã cã-ºi va face timp oricând, în cursul zilei, numai sã i se telefoneze cu o jumãtate de orã înainte. Recorul îºi luase între timp pãlãria ºi pardesiul, s-a îmbrãcat ºi a pornit cu paºi iuþi spre uºã. Abia când a ajuns în prag ºi-a amintit cã trebuie sã-i mulþumeascã lui Lucian, fãrã sã ºtie însã pentru ce. * * De fapt hotãrârea rectorului era una de ultimã clipã. ÃŽn întrevederea întreruptã, pe care a avut-o cu Lucian, voia sã-i propunã sã împartã orele cu profesoara Pãun, în aºa fel ca fiecãruia sã-i revinã câte o jumãtate de normã, deºi el personal ar fi þinut sã rãmânã numai Lucian la catedrã. ................................... Cluj,1988 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE