|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Virgil Diaconu |
|
|
Întunericul se uitã la mine prin geam.
Poate sã fie cel cu ºapte capete, balaurul,
poate sã fie oricine. N-am nici o teamã!
De când picioarele lungi ºi de piersicã
au trecut pe la mine, n-am nici o teamã. Nici una,
de când ele-au trecut prin singurãtatea mea;
de-a lungul ºi de-a latul prin singurãtatea mea,
aºa cum au trecut printre greci luptãtorii macedoneni,
cei zece mii, corpul expediþionar Anabasis.
Da, eu voi duce mai departe rãzboiul cu picioarele lungi
ºi de piersicã. Rãzboiul cu picioarele lungi
care mi-au înnebunit mâinile; care au înnebunit
cactusul din glastrã ºi manuscrisele.
Da, eu voi duce mai departe rãzboiul cu iepurii albi
care sub bluza ta mi-au întins adevãrate capcane.
Care aleargã încoace ºi încolo sub mãtasea bluzei,
ca sã-mi ia minþile…
Întunericul se uitã la mine prin geam.
Poate sã fie cel cu ºapte capete, balaurul,
poate sã fie oricine.
Poate sã fie marea care a intrat pe fereastrã,
cuvintele mele de apã dacã de piatra sânilor tãi se fac þãndãri,
dacã privirea mea retrasã la mal lasã în urmã un umãr dezvelit.
Iatã umãrul gol, iatã femeia cum aleargã desculþã
prin sufletul meu. Iatã drumul spre casã: braþele mele.
Întunericul se uitã la mine prin geam.
Poate sã fie cel cu ºapte capete, balaurul,
poate sã fie oricine. N-am nici o teamã!
Trandafirul înfloreºte în piept, sparge zidurile.
Cine va putea sã-l opreascã?
Da, eu am vãzut femeia îngropatã în surâsul ei,
femeia care mã va scoate din Labirint.
Dacã te ating – mâinile încep sã vorbeascã.
Dacã te privesc – gura începe sã cânte.
Eu am vãzut femeia care mã va scoate din Labirint.
Femeia care va sparge pereþii singurãtãþii;
pereþii care se apropie tot mai mult, ai singurãtãþii.
Întunericul se uitã la mine prin geam.
Poate sã fie cel cu ºapte capete, balaurul,
poate sã fie oricine. N-am nici o teamã!
Întunericul poate sã punã singur în scenã sfârºitul lumii,
sunt pregãtit. Eu încã de mult mi-am cioplit corabia
ºi am chemat la mine toate fãpturile: sulfina, arinii
ºi vrãbiile; vrãbiile, aceste chiote, prin crâng, ale Domnului.
Armurariu ºi rapiþa, romaniþa ºi mãtrãguna. Toate au venit:
iasomia ºi levãnþica, dulcea ºi amara vetrice. ªi coþofenele;
coþofenele, fetele zburãtoare ale mesteacãnului.
ªi tãcutul arici, graurul ºi petunia. ªi floarea Domnului,
busuiocul. Pe toate le-am urcat pe corabie. Pe corabia care sunt.
Pe corabia care sunt, în cãutarea pãmântului cel nou.
Deºi pãmântul cel nou este chiar lângã mine, le spun
oarbelor ºi smintitelor mele mâini, înnebuniþilor cactuºi
ºi zãpãcitelor manuscrise care o iau razna de fiecare datã
când picioarele lungi ºi de piersicã îºi fac loc printre
spaimele mele. Când femeia-copil îmi sare în braþe.
Vezi, eu încã mai am luminã pentru zilele fãrã tine,
trandafirul care îmi creºte în piept sparge zidurile.
Cine va putea sã-l închidã? ªi dacã încã n-au reuºit
sã facã din mine o mãcelãrie de trandafiri, o grãdinã de sânge,
e semn cã sfârºitul lumii a fost ratat ºi de data aceasta.
E semn cã întunericul nu va mai sta cu ochii pe mine, seara,
când picioarele lungi ºi de piersicã îºi fac veacul în camera mea.
Când iepurii albi aleargã sub bluza ta, ca sã-mi ia minþile.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Camelia, iti multumesc.
Domnule Dorian Duma,
daca cineva va ia in brate nu inseamna ca va linge picioarele. Si apoi cine poate refuza o imbratisare? Pe de alta parte, cum critica este atat de diversa si exigenta cine ar putea sa o impace? Va multumesc pentru comentarii. Daca as fi mai harnic si as stapani tehnica netului as posta mai des. Pe curand. |
|
|
|
Postat
de catre
Virgil Diaconu la data de
2005-12-14 18:22:02 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
D/le Dorian Duma |
|
|
|
Postat
de catre
Virgil Diaconu la data de
2005-12-14 17:00:19 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
O poezie romantica, de pus la suflet. Amestecul acesta pestrit de trandafiri, de arini, de piersici... este atat de ametitor.
Apoi toata aceasta vraja nu este decat un labirint din care nu se intrevede nici o scapare, dar un labirint frumos si curat, cu frunze proaspete de primavara in care intunericul nu isi mai poate arata niciodata coltii.
Mi-a placut mult. Multumesc frumos! |
|
|
|
Postat
de catre
expirat CNT la data de
2005-12-13 21:40:26 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Frate, pagina asta de un albastru spalacit s-a cam colorat in galben.
E un poem frumos (cel putin in prima parte), cu unele repetitii care ma necajesc prin cateva parti, stiu ca sunt puse pentru a ingrosa niste efecte, totusi...
Prima parte rezista unui taifun, partea a doua se mai zemuieste, dupa gusturile mele. Toata insiruirea aceea de ierburi, amestecate cu pasari, iepuri, caise...inteleg ca e o trimitere la arca singuratatii poetice, singuratate de indragostit, indragostit de o femeie imaginara cum ii sta bine unui poet
Dar daca poemul rezista, pana la urma, comentariile m-au cam lasat praf, mai ca nu ling picioarele autorului. Adica mi se par un pic in exes.
Eu n-am auzit de Virgil Diaconu (uite ca se poate), dar aud acum si sa vedem cu ce venim la pomul laudat. Sunt pe picior de asteptare |
|
|
|
Postat
de catre
petrica petrica la data de
2005-12-13 11:04:02 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Elia si Sorin,
va multumesc de primirea voastra in flacari. Saptamana viitoare voi cuteza un poem "patriotic".
Cu prietenie,
Virgil |
|
|
|
Postat
de catre
Virgil Diaconu la data de
2005-12-12 20:16:32 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Bine ai venit pe Europeea, Virgil Diaconu!
Si nu ai venit singur - ai adus si un poem care m-a lasat fara rasuflare. Stii de ce? Pentru ca mi l-a recitat, in prima auditie si cum numai ea stie s-o faca, Amelii.
Atata risipa de culoare calda, de ierburi domestice si salbatice, ai adus trandafirul ce înfloreºte în piept ºi sparge zidurile, si pasarile banale dar care ne inveselesc zilele mohorate de iarna, si... singuratatea boema a poetului-artist.
Ne prezinti femeia-copil si femeia care sparge zidurile singuratatii acestui labirint numit viata, femeia cu picioare lungi de piersica si veselia ce doar ele pot sa ne-o daruiasca.
Nu pot sa nu te citez: Iatã umãrul gol, iatã femeia cum aleargã desculþã prin sufletul meu. Iatã drumul spre casã: braþele mele.
Ai impletit atat de strans ideile in textul tau incat imi pare o explozie de frumos, o livada in floare, sau mai bine un rasarit reusit la mare.
Iti multumesc, Virgil.
st |
|
|
|
Postat
de catre
Sorin Teodoriu la data de
2005-12-12 19:59:45 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Bun venit, Maestre....:) Un alt poet printre noi!
Nici nu ºtii, Virgil, cît mã bucur ºi cum îmi zîmbeºte sufletul cã te ºtiu aici.
"Eu am vãzut femeia care mã va scoate din Labirint.
Femeia care va sparge pereþii singurãtãþii;
pereþii care se apropie tot mai mult, ai singurãtãþii. "
Promit sã mã întorc aici. Cu acelaºi drag... |
|
|
|
Postat
de catre
Name Old la data de
2005-12-12 19:46:21 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23969 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|