PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Derbedeu Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Textul ăsta e din preistoria site-ului. Aş zice, din epoca pietrei neşlefuite. Asta doar cronologic vorbind. Or fi trecut nişte ani de-atunci. Dar aici, istoria e ciclică şi se învîrte în aceeaşi bătătură, tot pe loc, pe loc, pe loc... (Orice asemănare cu persoane şi situaţii cunoscute este întîmplătoare, nedorită şi dezavuată de autor. El a pus doar mîna pe dicţionar şi a vrut să înveţe, să ştie şi să se bucure de înţelepciunea cuvintelor.) Oricine nu se crede, satisfăcut şi suficient, un vorbitor de excepţie al limbii materne simte din cînd în cînd nevoia să consulte dicţionarul şi să se întrebe ce înseamnă cîte un cuvînt care pînă atunci părea că nu-i pune nici o problemă. Cuvinte care par pînă la un moment dat de la sine înţelese se dovedesc atunci prăpăstioase, ştim încă să le folosim în contexte, avem intimitatea uzului, dar înţelesul lor devine deodată extrem de vag. Ne dăm de fapt seama că, tocmai pentru că le-am folosit mereu fără nici o teamă, nu mai putem preciza ce înseamnă cînd trebuie doar să le gîndim. Şi, evident, nici n-am ştiut vreodată. Multe din aceste cuvinte sînt cele cu care caracterizăm succint şi decisiv, de obicei ofensator, pe cei cărora ne adresăm. Uzul îşi ia astfel revanşa asupra înţelesului, cuvîntul devine oarecum opac, nu mai ştim dacă înseamnă sau nu ceva, ştim doar cum să abuzăm de conotaţia sa injurioasă. Transparenţa păleşte căci folosim cuvîntul doar pragmatic ca pe un instrument oarecare, ca pe o armă, importantă fiind acum lovitura şi nu subtilitatea ei. Atunci cînd însă vrei nu doar să ataci cu arme tocite şi boante, trebuie să revii la instrumente de incizie mai fine, la bisturiu şi laser. Părăseşti ideea că bîta ar fi suficientă şi încerci să afli şi să ai la îndemînă şi sensul mai percutant al cuvintelor. Faptul că îi spui cuiva că nu-i decît un derbedeu nu mai poate fi satisfăcător, el ţine de o eficacitate superficială, lipsită de o adevărată satisfacţie spirituală. Toată lumea va recunoaşte în derbedeu un golan, o haimana, un vagabond (am subliniat cuvîntul pentru că el are totuşi o anume transparenţă – hoinăreala fără rost, orizont şi ţintă), cuvinte cu aceeaşi lejeră tentă insultătoare. Dar ce incriminează aceste cuvinte? În primul rînd, un ins neaşezat la casa şi în rostul său, un bate-poduri, un om fără căpătîi, o persoană fără o ocupaţie bine definită, serioasă, stabilă, care trăieşte din expediente, un terchea-berchea. Dar asta e numai părerea oamenilor gospodari şi cuminţi, mentalitatea care constată, prin prisma unei viziuni domestice, neintegrarea social-economică a individului vizat. O grămadă de regionalisme, sinonime şi ele cu cuvîntul, par să adauge sare şi piper în modul cum e mînuit cuvîntul: (pop. şi fam.) teleleu, (reg.) hârbar, hârbareţ, uliţar, (Mold.) dulandragiu, (prin Olt.) jarcalete, (Mold.) lainic, (prin Munt.) teacăr, (Mold. şi Transilv.) uliţarnic, (Transilv. şi Ban.) vandralău, vandraş, vandroc, vandrocaş, (prin Transilv.) verbuncaş, (înv.) ştrengar, zamparagiu, (înv., în Transilv.) buduşlău. Fără să reuşească însă să-i surprindă mai bine sensul. Haimanaua şi derbedeul sînt cuvinte de origine turcească, s-ar putea să fi însemnat ceva mai consistent în limba de origine, româna a pierdut memoria acelei semnificaţii şi nu ne poate spune mai mult. Există însă un sinonim edificator, lichea, tot de origine turcească. El vine de la leke – neruşinare – şi ne deschide drumul spre a înţelege trăsăturile de caracter ale derbedeului. Este un om de nimic, fără caracter, lipsit de demnitate, un netrebnic, o secătură. Oriunde s-ar afla, derbedeul se poartă ca o puşlama, e prost crescut, bădăran, mitocan, mojic, mîrlan. Neintegrarea sa este deja la limita permanentei turbulenţe publice: este un zavragiu, caută scandalul cu lumînarea, e arţăgos şi gîlcevitor, clonţos şi cîrciogar. Nu cedează, o ţine maţ-călugăr pînă-n pînzele albe. Puşlamaua ne mai dă o mînă de ajutor. Deşi DEX-ul îl considera cu etimologie necunoscută, noul DEX îl consideră ca provenind din puşti – băiat tânăr, băieţaş, copil, ştrengar. Şi iată că puşlamaua poate deveni de-a dreptul simpatică, un derbedeu recuperat, ştrengarul nostru, imatur, necopt, cu caş la gură. Handicapatul nostru drag, dar şi speranţa noastră de mîine. Numai că dicţionaul nu ne lasă liniştiţi şi ne mai face o surpriză. Tristă acum. Puşti provine din turcescul puşt – desfrînat. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Ati uitat javra, CARE E UN FEL DE CAINE FARA ROST, la fel de prost ca si stapanul, caci nimeni cu cap nu tine pe langa el o cotarla inutila si rapanoasa. Ati omis secatura, care este un ins sec de orice rost pe lume, care nu este in stare de nici un gest de consistenta. Ati nedreptatit prin necitare jagardeaua, lepra hoata si nedemna, care nu produce ci consuma numai, nesfiindu-se nici sa intinda mana si sa ceara, chiar daca n-are nici un drept. Tot fara legatura cu persoanele reale, evident. Si fara nici o contingenta cu insi de pe aici sau de aiurea. Pur si simplu din dictionar. Din experienta milenara a frumoasei si nepartinitoarei limbi romanesti. K   Postat de catre sters sters la data de 2008-04-04 22:54:23	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120086 Useri: 1426
ADMINISTRARE