PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Jurnalul unui om normal Text postat de Adrian Suciu fragment E amuzant şi înduioşător să constaţi cît de tare îşi doresc oamenii să fie unici. Prin ceva. Prin orice. O dovadă cît de măruntă a irepetabilităţii. O dramă inedită. O boală rară. O întîmplare „de roman” rememorată pînă la tocirea completă. O dragoste nemaivăzută. O apariţie în Guiness Book. Orice. Numai să certifice o amprentă. Mîndria de-a avea trei sîni, o tumoră imensă, un cancer atipic ori de-a fi cea mai bătrînă mamă din lume. O vînzoleală absolut inutilă. Nu e nimic irepetabil şi nimic inedit. Dramele noastre sînt invariabil înseriate. Orice imperiu ai cuceri, el se va risipi ori va fi cucerit de alţii. Se spune că amprentele digitale sînt unice. Fals. Statistic vorbind, în orice moment pot găsi, undeva în lume, pe cineva avînd amprente identice cu ale mele. Ar fi o întîlnire interesantă... Aşadar, am încetat demult să-mi bat capul cu a fi unic. M-am obişnuit să constat că, definindu-mă în datele mele esenţiale şi în aşa-zisele mele particularităţi, fac parte dintr-o serie cu un număr nedeterminat de membri. M-am adaptat la soarta mea de om obişnuit. Dacă cineva va fi vreodată interesat, va constata că, în perioada în care scriam aceaste rînduri, pe care le-au mai scris şi alţii, eram un funcţionar model. Fără nici o abatere. Fără nici o absenţă nemotivată. Încercînd permanent să-mi îndeplinesc cu bună-credinţă şi în limitele maxime ale competenţelor mele obligaţiile profesionale. Un contribuabil normal, un tată normal, un cetăţean. ... Ca orice om normal, am o atracţie specifică cititorilor de tabloide pentru experienţele aparte. Am un amic care-a fost în trei războaie: în Yugoslavia, în Afganistan şi în Angola. Cu Vulturii deşertului, Scorpionii roşii, Ismenele verzi şi dracu’ mai ştie cum le zice la toţi ăştia că eu n-am făcut armata şi nu deosebesc un plutonier de un sergent. Băiatul ăsta a fost în trei războaie ca să strîngă bani să-şi cumpere un apartament la bloc şi să-şi întemeieze o familie. Cînd a terminat de dus războaiele şi de adunat banii, femeia l-a părăsit pentru un om obişnuit, care nu făcuse războaie. Orice om normal, atunci cînd stă de vorbă cu unul despre care ştie sigur că a omorît oameni, e furnicat de curiozitate. Oricît de rezonabil ai fi, tot nu te poţi abţine. Mai cu seamă cînd omul ţi-e amic şi vorbeşti cu el româneşte, la o bere rece. Trebuie să fie ceva cu totul ieşit din comun, spui, tu care n-ai tăiat vreodată gîtul unui pui şi te doboară mila cînd eviscerezi caraşii mutanţi pescuiţi prin lacurile de pe lîngă Bucureşti. „Aiurea!”, îţi răspunde amicul, verbalizînd cu o vervă în care tu recunoşti corectitudinea şi coerenţa alcoolului. „În esenţă, e doar un trosc, un bum sau un fîs. Asta dacă lucrurile se întîmplă repede, înainte ca trupul care va muri să aibă timp să mai fie penibil încă o dată. Trupului care ştie că va muri i se face frică, se cacă pe el, îi curg mucii şi-i înghite sughiţînd rugăminţi şi promisiuni. Toată această scenă inutilă trebuie evitată; perfect înseamnă rapiditate, eficienţă, discreţie desăvîrşită. Să nu auzi rugăminţi şi să nu vezi sînge. Să nu priveşti pe nimeni în ochi, privirile sînt de prea multe feluri, te derutetază. Să apeşi pe trăgaci. Trosc, bum, fîs. Nimic special.” Atît zice amicul şi mai răstoarnă un pahar în sănătatea fostei viitoare neveste. ... Am fost şi eu însurat: dragoste, nuntă, sex (nu neapărat în ordinea asta), tot tacîmul. Am stat cu nevastă-mea vreun an de zile. Mi-e tare greu acum să înţeleg cine a fost sadicul care a inventat instrumentul de tortură căruia-i zice „pat conjugal”. E îngrozitor să dormi cu cineva în acelaşi pat. Trupurile asudă, put, sforăie şi fac pîrţuri. Cel mai tare m-am chinuit cu pîrţurile. În fiecare noapte, din dragoste curată, mă abţineam de la pîrţuri, în fiecare dimineaţă explodam în baie, într-o simfonie incredibil de sonoră, parcă ieşind la lumină din coşmarul unei iminente încurcături de maţe. Ajunsesem să visez că fac pîrţ, mă trezeam de zece ori pe noapte, disperat, balonat şi mai trăgeam cîte unul discret, verificînd, dincolo de orice îndoială, că nevastă-mea doarme tun. După vreun an de căsnicie, îmi dădusem peste cap digestia şi îmi stricasem somnul definitiv. Ajunsesem să am cearcăne de intelectual şi să mă suspecteze vecinii de ciroză pe fond alcoolic deşi eu beau mai rar decît majoritatea predicatorilor neo-protestanţi. Şi-atunci am pus piciorul în prag şi-am avut o discuţie cu nevastă-mea. I-am spus clar că vreau să dormim separat. Au urmat vreo trei săptămîni de scandaluri pe motiv de „nu mă mai iubeşti”, „ai pe alta”, „toţi sînteţi nişte porci”, pînă mi-am făcut bagajele şi m-am mutat. Dacă o fi să mă însor iarăşi, o să găsesc o femeie care să nu aibă nimic împotriva dormitoarelor separate. Şi, de cîte ori aud sintagma „pat conjugal”, mă balonez instantaneu, cred că deja e o problemă psihică. ... Am iubit-o pe bunica. Eram student –am uitat să vă spun că am făcut studii superioare, da’ se vede, bănuiesc, după cum pun virgulele- şi mă duceam la bunici cu voluptatea rădăcinilor care se tot smulg şi nu se mai termină. Ajung la ei, într-o vară, în livada de la capătul traseului de autobuz linie judeţeană. Bătrînu’ stătea ţanţoş în faţa casei şi hrănea o cloşcă cu o droaie de pui. Pupături, poveşti. Buna unde e? În spate, adună fînul. Pun mînă pe o greblă şi mă grăbesc să o ajut. Alte pupături, alte poveşti. Mă gîndeam: oamenii ăştia au trăit împreună cincizeci de ani. Au crescut cinci copii şi treisprezece nepoţi şi-au făcut două rînduri de case. Şi totuşi, bunica pare supărată. Bună, e vreun bai? Da, am un năcaz, ţie-ţi pot spune, că tu ai şcoală multă şi pricepi. Se uită la mine cu o privire galbenă şi-şi ignoră suveran condiţia de absolventă de două clase primare. Îmi oferă o replică în care am regăsit, ulterior, sintetizată, toată literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, a Angelei Marinescu şi Ruxandrei Cesereanu la un loc. Ba chiar şi-un pic de Marta Petreu. Zice: N-am somn, mă scol noaptea şi nu mai pot durmi. Şed în pat, mă uit la bună-tu şi-aşe-mi pare că-i un străin! ... Discuţia despre doamnele scriitoare îmi aduce aminte de un amic din studenţie, poet respectabil, cu plachetă scoasă la editură de relevanţă naţională şi cu cronici prin revistele culturale. Cum nu trăieşte din poezie, că nu dă nimeni (doi) bani pe marfa asta, omu’ e ziarist la singura gazetă dintr-un orăşel de munte. Îl ştie de ziarist şi de poet toată lumea: notaru’, popa, acordeonistu’, junele sufletiste, notabilităţile, golanul Ilie care fumează chiştoacele aruncate de alţii şamd. Mă văd cu el vara trecută, la un şpriţ de vară (ştiu reţeta de la un securist de treabă). Povestim. Depănăm amintiri din studenţie. Vorbim de Ruxandra Cesereanu şi de Marta Petreu. (De Angela Marinescu nu, că n-o ştim şi nici de Hortensia Papadat-Bengescu, că de morţi numai de bine). Şi-mi povesteşte o istorie din orăşelul lui. Ca în orice orăşel de munte, cea mai frumoasă casă din centru este a biznismenului local, genul patron de hotdogărie care a făcut avere din monopolul asupra operaţiunilor comerciale cu puf de pinguin pe teritoriul României. Domnul miliardar mai este, aşa cum e obiceiul, posesor de nevastă grasă, coafată amplu, stilul ţărancă emancipată, cu multe ghiuluri şi patroană de farmacie cu vad. Primeşte amicul meu un telefon de la domnul cu pricina într-o dimineaţă. Bineînţeles că a fost siderat, el neavînd nimic de-a face cu domnul şi nepricepîndu-se la puful de pinguin. Ajunge la vila centrală, pătrunde emoţionat înăuntru, domnul miliardar îl invită să ia loc şi-i debitează un set de delicateţuri provinciale, cu fursecuri şi apă minerală. -Am auzit că matale eşti scriitor şi te pricepi la cărţi, zice ăla. -Păi... –Lasă că mi-a zis nevastă-mea că scrii, că a citit la gazetă. –Da, da’... –Dom’le, te pricepi ori nu te pricepi la cărţi??? Amicul renunţă să mai relativizeze lucrurile, aşa cum prost l-a învăţat frecventarea marii literaturi şi a unui şir întreg de filosofi şi moralişti şi se dă pe brazdă. –Da, mă pricep la cărţi! –Bine? –Cel mai bine din oraş! –Dom’le, eşti mare, a avut dreptate nevastă-mea! Fii atent aici, că e o afacere. Nevastă-mea mă tot bate la cap că să ne facem bibliotecă. Eu pierd vremea şi nici nu ştiu ce să cumpăr. Vasile!!! Fii atent, Vasile e şoferul meu, îl ai la dispoziţie cu tot cu maşină. Aici ai zece mii de Euro să-mi cumperi cărţi de ei şi aici ai o mie de Euro pentru efortul tău. Ai o săptămînă la dispoziţie să-mi faci cea mai tare bibliotecă din oraş! –Mai tare decît aia municipală?, încearcă amicul fără succes un spirit de glumă. –Dacă-ţi mai trebuie bani, vii şi-mi spui. Da? –Da! – Spor la treabă. Aşa şi-a plătit amicul meu ratele din literatură. ... Balansoarul scîlciat din colţul încăperii. Perfect inutil. Ocupă mai mult de un metru pătrat din suprafaţa construită a locuinţei. Asta înseamnă, la cotaţiile imobiliare din Bucureşti, vreo 2000 de Euro. Două mii de Euro mă costă privilegiul de-a ţine în casă un obiect pe care-l privesc fără să-l văd de şapte ani, în fiecare zi şi nu mi-a dat niciodată prin minte că aş putea să-l arunc. Lucruri. Multe lucruri. Cînd se rupe o cămaşă ori un pantalon, le punem de-o parte. Sînt bune la livadă. Ori la pescuit. Ori de dat la săraci. Uităm de ele ani de zile prin dulapuri. Multe cutii de carton prin diverse locuri. Mă ridic. Iau una. O deschid. Înăuntru sînt şaptesprezece carcase goale de casete audio, trei cascase de CD-uri, două ceasuri de mînă defecte, două pixuri uzate, patru încărcătoare de telefoane mobile, o telecomandă spartă, un lănţişor cu medalion fără nici o valoare. Mi-e lene să mai deschid o altă cutie, mi-e frică să mă gîndesc ce e în cămară. De jur împrejurul meu – lucruri. Oricît aş încerca să fiu îngăduitor, constat că majoritatea nu-mi sînt de nici un folos. Brelocul de la Sîngeorz Băi. Premergătorul copilului. Pietricele colorate şi scoici de pe plajă. Un căluţ de lemn. Cărţi pe care nu le citeşte nimeni niciodată. Cred că dacă am decide toţi, în aceeaşi zi, să aruncăm lucrurile inutile din vieţile noastre, serviciile de salubritate ar fi complet depăşite. Oricum, cele mai mari depozite de amintiri sînt gropile de gunoi ale oraşelor. ... E cu neputinţă pentru un om obişnuit să lase vreo umbră, să cîştige măcar acea nemurire provizorie pe care o dă prezenţa statornică în memoria unui grup. De regulă, cei ca noi pot cîştiga un oarecare drept la prezenţă în memoria colectivă doar avînd şansa de a se afla, la momentul potrivit, în preajma celor care fac istoria. Mă fascinează un pasaj absolut neimportant din Jurnalul lui Delacroix. „20 martie. Înmormîntarea bietei doamne Delaborde. O mulţime de oameni pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. (...) E un timp minunat: mugurii tineri înverzesc sub soarele de primăvară, în mijlocul morţii şi al bătrîneţii”. Această din urmă frază, cu mugurii tineri în mijlocul bătrîneţii şi cum înverzesc ei, se află a fi de o banalitate înfiorătoare. Dar cea de dinainte mă fascinează. Ştim că, în 20 martie 1823, Delacroix a fost la înmormîntarea doamnei Delaborde. Şi nu ne putem împiedica să ne întrebăm cine a fost doamna. Toţi cei care au cunoscut-o sînt oale şi ulcele, vreun anonim se lăfăie deja în fostul ei mormînt, dar doamna Delaborde se încapaţînează să fie prezentă. Vă propun să vă opriţi o clipă din lectură şi să-i aduceţi omagiul dumneavoastră pentru reuşită. Aşadar, e bine să fii întotdeauna prudent în relaţiile cu ceilalţi: nu ştii niciodată în jurnalul cui şi în ce ipostază te vei arăta posterităţii. Cum şansele ca cineva din anturajul meu să mă scrie în vreo carte care să fie citită peste o mie de ani sînt destul de reduse, mă consolez cu ideea că, fără să particip, pot fi măcar contemporan cu evenimente de anvergură. Aşteptînd să fiu martor la sfîrşitul lumii, deocamdată cea mai mare mîndrie e că în zilele mele a avut loc integrarea euroatlantică a României (s-ar putea să se scrie cu liniuţă: euro-atlantică). Am un moment de iritare gîndindu-mă că voi fi suspectat de nesinceritate dar îmi asum riscul. E greu de găsit, de-a lungul vieţii mele un moment istoric mai important (încă nu mă născusem cînd americanii punea piciorul pe lună) decît 1 ianuarie 2007. Să-mi aduceţi aminte, mai încolo, să vă povestesc o întîmplare adevărată din ziua respectivă! Aşadar, după o zbuciumată istorie milenară, poporul la sînul căruia mă hrănesc păşeşte într-o epocă de pace, stabilitate şi properitate. Mai mult, o face cu demnitate. Românul a intrat în Europa păstrîndu-şi întru totul specificul şi tradiţiile. ... Printre multe alte lucruri, românul e cunoscut ca fiind un mare iubitor de ieşiri „la iarbă verde”. Fenomenul ieşitului „la iarbă verde” e atît de specific românesc încît un sociolog ar găsi oricînd material de studiu pentru o lucrare de doctorat magna cum laudae. În fiecare zi de odihnă, din toate oraşele României, începînd cu ora şase dimineaţa, inexorabil ca deriva continentelor, inevitabil ca extincţia speciilor, implacabil ca expansiunea universului, un şir nesfîrşit de vehicule se scurge în afară prin toate ieşiri, precum zerul prin toate găurile strecurătorii şi colonizează efemer marginea fiecărui drum pe care se poate intra cu maşina şi care trece printr-un codru, printr-o pădure, printr-o pădurice, printr-un crîng, printr-o poiană ori pe lîngă o baltă. Prin locurile menţionate se revarsă apoi o armată de români veseli, la fel de specilizaţi precum furnicile din muşuroi. În vreme ce domni în chiloţi, şosete supraelastice şi pantofi împletiţi prind să bată mingea cu membrii cei mai tineri ai familiilor, gospodine coafate scot din portbagaje mai întîi gătarele. (Acestea sînt de foarte multe tipuri, de la cele improvizate din grătarele frigiderelor vechi, trecînd prin cele manufacturate din fier-beton de şase şi discurile de tractor adaptate sfîrîitului slăninii autohtone şi cartofilor de import, pînă la dispozitive sofisticate semănînd cu instrumentele medievale de tortură). Toţi membrii familiilor care nu bat mingea sînt implicaţi apoi, după un ritual ancestral, în pornirea şi întreţinerea focului, prepararea diverselor sortimente de carne, tăiatul cepei, curăţatul usturoiului, aranjatul mesei cîmpeneşti, desfăcutul PET-urilor cu bere, suc şi apă, făcutul pozelor de piedică în calea uitării şamd. Toată această activitate este dublată de creşterea progresivă a volumului muzicilor care se revarsă din fiecare maşină, după algoritmul unei concurenţe generalizate la capătul căreia cîştigă invariabil posesorii auto cu staţiile audio cele mai performante, în admiraţia destul de resemnată a restului lumii. (Acest fenomen –iarăşi specific românesc- a dat naştere şi unei specii endemice: proprietarul de sistem audio mai scump decît maşina pe care e montat). În fine, în timp ce nenumăratele brelocuri atîrnate de oglinzile retrovizoare ale milioanelor de maşini urlătoare se scutură în vibraţia boxelor (se ştie că aceste brelocuri poartă noroc – potrivit statisticilor Ministerului de Interne, nu se cunoaşte nici un un caz de accident mortal în care brelocurile să fi fost vătămate) oamenii se aşează la masă mulţumiţi. Devorează merindea arsă şi afumată la eşapament (întrucît românii vor să rămînă în contact cu civilizaţia şi nu se depărtează prea tare de şoseaua de-a lungul căreia îşi întind arsenalul). Deseori, se-mbată. Uneori, se ceartă şi se bat, dar fără ură. Apoi se duc acasă, odihniţi şi cu mintea limpezită de comuniunea cu natura. Ulterior, sub lumina nesănătos de palidă a lunii, în acordurile nestereofonizate ale unor păsărele ameţite, călătorul imprudent va găsi următoarele: un număr incalculabil de PET-uri goale, pungi de toate felurile foşnind în adierea vîntului, mormane de mucuri de ţigări din studiul cărora se pot deduce, după urmele de ruj şi muştar, sexul, starea socială şi anduranţa fumătorilor, ambalaje de toate soiurile şi formele, hîrtii felurite, borcane goale, pempărşi doldora de conţinut, cutii de tablă pe care le ling nişte cîini demni de pana lui Dante, jucării desperecheate, farfurii de plastic, tacîmuri, tampoane de uz feminin înroşite încercînd să se asorteze cu frunzele de rostopască, cioburi, coji diverse, caserole, baloane sparte, prezervative uzate, rahaţi proaspeţi, publicaţii de mare sau mic tiraj, rîul, ramul. Cer scuze cititorului pentru oprirea intempestivă a enumerării, lista e nesfîrşită, s-o mai completeze şi dumnealui conform observaţiilor personale, eu n-am destulă pastă-n pix. ... Am constatat că e tare peste mînă să fii romantic în România. Aş putea relata o suită întreagă de experienţe care să-mi întărească afirmaţia dar voi avea decenţa de a ma limita la una singură, relativ nevinovată şi, cred eu, îmi veţi da dreptate. Aşadar: Bucureşti, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Pentru neiniţiaţi, Calea Magheru, între Universitate şi Romană, este, de mai bine de două sute de ani, buricul Bucureştilor. Actualmente, artera e considerată una dintre cele mai scumpe şi exclusiviste zone comerciale din Europa, magazinele de firmă şi fiţe -îmi cer scuze pentru problemele insurmontabile pe care le produc unui eventual traducător al acestor rînduri prin folosirea termenului de mai sus- se înghesuie unele în altele, bogăţia se etalează cu nonşalanţă, oamenii sînt frumoşi, eleganţi, ireali. Aşadar: Bucureşti, Calea Magheru, zi frumoasă de primăvară. Într-o conjunctură asupra căreia, din discreţie, nu voi insista, am întîlnire cu o jună fabuloasă al cărei interes faţă de neînsemnata mea persoană îmi rămîne inexplicabil. Mă prezint la locul stabilit cu un sfert de oră în avans, spălat, parfumat şi îmbujorat. Fumez şapte ţigări. Ea apare, naturală ca respiraţia şi zice, la fel de natural: Hai să ne plimbăm! Iată-mă în însăşi chintesenţa romantismului: plimbare, femeie frumoasă şi cu intenţii clare, primăvară clocotitoare, soare blînd şi păsărele. Cititorul ar avea destule motive să mă bănuiască de o stare de spirit întru totul plăcută. Facem zece paşi purtaţi de entuziasm dinspre Universitate către Romană. Schimbăm nişte vorbe. Pentru un observator atent, îmi trădez timiditatea bine stăpînită măcar prin privirea lăsată în jos. Privire care se agaţă, intempestiv şi accidental, de o flegmă proaspătă, hidrodinamică, cu vagi urme de tutun. De la care zboară instantaneu înspre o altă flegmă, mult mai delicată, stingherită de etalarea publică a nudităţii. Şamd. De la Universitate la Romană, pe cine nu mă crede îl rog să verifice, trotuarul e un covor nesfîrşit de scuipaţi. Sînt de toate felurile: sănătoşi, fragili, proaspeţi, fosilizaţi, în culori felurite, de la verdele pal la rozul infinitezimal, în straturi succesive, palimpsestice. Dacă nu eşti orb, n-ai cum să scapi de ei! Rog cititorul romantic, atunci cînd se plimbă prin zonă, să privească strict în ochii partenerei. Altminteri va păţi ca mine şi se-alege praful de tot romantismul! Dacă la Romană, după o conversaţie uşoară şi-o cafea tare, distinsa va avea iniţiativa nefericită de-a încerca să te sărute pe gură (cîh!), îţi vei aduce aminte subit că ai o urgenţă teribilă, o problemă de a cărei rezolvare îţi atîrnă destinul, o vei lăsa pe preopinentă nedumerită şi frustrată şi vei da bir cu fugiţii! N-ai avut parte de o întîlnire romantică dar măcar ai înţeles de ce dau faliment fabricile autohtone de batiste... ... Dragă cititorule, îţi mulţumesc pentru că mi-ai adus aminte de întîmplarea cu integrarea europeană a României. Pe 1 ianuarie 2007, mă plimbam prin Cişmigiu. La un moment dat, remarc un domn în vîrstă, ponosit dar simpatic la faţă, genul de bunicuţ cumsecade. Purta sub braţ un radio Gloria ponosit, ştie multă lume cum arată obiectele alea, ele sînt un adevărat brand al unei epoci apuse şi bunicuţii cumsecade urmăresc meciurile la ele, prin parcuri. Mergea ascultînd concentrat la aparat. Nu sînt microbist, dar bătrinelul mi-a fost instantaneu simpatic şi am grăbit pasul în ideea că intru în vorbă cu el, de obicei afli tot felul de lucruri de la oamenii ăştia. Dar, după ce m-am apropiat mai tare, am renunţat la conversaţie. Domnul în chestiune asculta, la radio, în direct, discursurile politicienilor de la Bruxelles, cu ocazia semnării tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană. Şi mie nu-mi place să discut politică nici măcar cu bătrîneii cumsecade, prefer să-mi găsesc alte ocupaţii... ... Mîţa bunicilor lui Fănel fătase trei ghemotoace colorate, mieunătoare şi doritoare de tandreţe infantilă. Încă nu intrasem la şcoală şi vara era o vacanţă nesfîrşită –deşi cuvîntul vacanţă nu-l ştiam. După ceva vreme şi multă smotoceală, mămica lor nu i-a lăsat sa mai sugă. Umblau mieunînd după ea, după noi, după cine se nimerea prin curte. Pe cel mai prost dintre ei l-am surprins împleticindu-se în urma cocoşului, ca o ultimă şansă. Am rîs şi i-am explicat: cocoşii nu dau lapte. Într-un final, am găsit şi soluţia la problemele pisoilor. Îi ascundeam în şură, dădeam fuga în grajd şi mulgeam lapte într-o cutie de tablă pe care pisoii o lingeau sub privirile noastre încurajatoare şi admirative. Vacile priveau şi ele prin oblon scena şi erau mulţumite că au contribuit, după puterile lor şi ale noastre, de mulgători începători, la salvarea din ghearele inaniţiei a unor fiinţe aşa de drăgălaşe. Nenorocul face că toată scena asta a fost surprinsă într-o zi, fără ştirea noastră, de bunicul lui Fănel. Nenorocirea e că bătrînu’ era cătrănit rău, din cine ştie ce pricini, că noi nu eram iniţiaţi în necazurile bunicilor. A intrat în şură tunînd că el nu-şi rupe spatele să facă fîn în Şforţuri şi în Valea Ruştii ca să îngrăşăm noi mîţele. Tot bodogănind, a pus mîna pe o rangă rezemată de uşa şurii şi ne-a spulberat protejaţii. Apoi a plecat, la fel de furios cum venise şi ne-a lăsat pe noi pradă disperării. N-am plîns. Am adunat leşurile hăcuite de prin şură şi le-am îngropat sub cireşul negru, promiţîndu-ne să creştem mari şi să-i arătăm noi lu’ bunu’. În zilele următoare aveam sfat cu toţi plozii de prin vecini, de cu dimineaţă. Adunaţi în umbra şurii, le povesteam cum s-au întîmplat lucrurile. Cu lux de amănunte. Parcă şi fînul mirosea a oase frînte de mîţă cînd povesteam. Iar sîngele închegat de pe rangă confirma fără putinţă de tăgadă că asistaserăm, Fănel şi cu mine, la o tragedie din acelea despre care scriu cărţi oamenii mari. Toţi eram fascinaţi să privim pata roşie de pe rangă. Fănel nu ne lăsa să punem mîna pe ea, să nu se şteargă, stătea în mijlocul nostru şi ne arăta, pentru a mia oară, cum a intrat bunu’ şi cum a pus mîna pe rangă şi unde erau pisoii şi unde stăteam noi şi ce-a zis şi ce-am făcut şi ridica ranga să vedem petecul roşu. Şi noi am fi ascultat povestea de încă o mie de ori, e fascinant să ai şase ani şi să asişti la o triplă moarte violentă. Ritualul a durat vreo săptămînă. Într-o dimineaţă, mergeam către şură, în gîndurile mele de copil. N-am intrat. L-am văzut printre scîndurile porţii, pe Fănel, singur şi absorbit. Ţinea în braţe ranga, avea o bucată de cărămidă la îndemînă şi întărea cu praf de cărămidă pata roşie. N-am mai participat de-atunci la ritualul cu ranga. Am învăţat să descopăr praful de cărămidă în orice culoare prea vie. De cîte ori se apropie cineva de mine, mă uit după praful de cărămidă. Orice mi se întîmplă, sînt atent la praful de cărămidă. Uneori, am greşit căutînd praful de cărămidă în locuri unde nu se afla. Alteori, praful de cărămidă e atît de gros încît mi-e jenă să spun că se vede. Iar Fănel a ajuns ceva lider sindical prin America pe care o visau bunicii noştri. Deşi, în visele lor, era mult praf de cărămidă peste America. Asta am aflat mult mai tîrziu... ... Femeile sînt urîte cînd se fac frumoase. Să priveşti o femeie care se epilează, se pensează, îşi taie pieliţele de la unghii, îşi scoate bătăturile ori efectuează vreuna din cele zece mii de operaţii curente necesare pentru înfăptuirea miracolului frumuseţii feminine, mie unuia mi se pare deplasat. E motivul principal pentru care mi-e cu neputinţă să pricep ultima modă în materie din minunata noastră capitală. Mai nou, saloanele de frumuseţe trendy musai să fie la şosea şi să aibă ferestre mari, transformîndu-se, practic, într-un fel de acvarii. De cîte ori treci pe lîngă un asemenea salon, este imposibil să nu primeşti cîte o porţie de moartea pasiunii. De dragul nostru, doamnele se lasă rase, scobite, jupuite, jumulite, stoarse, împachetate, flexate, totul cu o naturaleţe perfectă, în văzul tuturor trecătorilor. Eu cred şi acum că o femeie trebuie să se facă frumoasă în intimitate, nu sub ochii trecătorilor, dar, întotdeauna cînd nu înţeleg ceva, presupun că eu sînt cel defect. Aşadar, într-o zi, după multe scene de gen recepţionate în plin în cursul drumurilor mele întîmplătoare prin oraş, am decis să trec la acţiune şi să încerc să înţeleg. Din moment ce femeile se fac frumoase în vitrină, mi-am spus, înseamnă că trebuie să ne uităm, ăsta e chiar rostul vitrinelor. Mi-am pus cea mai serioasă mutră de care sînt capabil şi m-am postat în faţa unui salon de frumuseţe. Înăuntru, ofertă diversă. Am pus ochii pe o jună bine îmbrăcată şi drăguţă căreia o domniţă cosmeticiană tocmai îi făcea pedichiura. A durat vreo două minute pînă cînd distinsele au remarcat atenţia mea dezinteresată. După aia, s-au mai uitat vreo două minute la mine ca şi cînd ar fi văzut un reprezentant al speciei umane cu totul demn de dispreţ şi mai ciudat decît prevedea imaginaţia lor. Degeaba m-am asigurat că hainele stau bine pe mine, că nu sînt descheiat la şliţ, degeaba le-am zîmbit galeş şi le-am salutat din priviri. Era limpede că nu se leagă nici un fel de simpatie între noi. Am continuat să privesc în acvariu dar, tînjind după comunicare, am translatat obiectivul înspre o doamnă elegantă, matură, căreia tocmai i se smulgeau, unul cîte unul, firele de prisos din gene. Am presupus greşit că voi avea parte de mai multă înţelegere. În momentul în care am fost remarcat, am beneficiat de o serie de priviri din aria semantică a celor descrise mai sus. Am renunţat să-mi mai fac probleme legate de cum arăt şi am continuat să mă uit ca boul, adică cu ochii mari şi cu o privire galeşă, care spunea fără umbră de îndoială că nu am intenţii ofensive. Am văzut că mai multe doamne din acvariu s-au adunat laolaltă şi vorbeau ceva arătînd cu degetul spre mine. Eu am continuat să zîmbesc suav, privind ce era de privit. Într-un tîrziu, a ieşit o doamnă care emana autoritate, probabil patroana şi m-a întrebat că eu ce fac acolo. I-am răspuns foarte amabil şi delicat că privesc. Mi-a spus că îi deranjez clientele. I-am spus că nu înţeleg cum aş putea să fac aşa ceva, sînt total inofensiv, stau pe stradă, într-un loc public şi mă uit într-o vitrină în care doamnele respective s-au pus de bună voie ca să fie privite. Atunci doamna m-a jignit şi mi-a spus că sînt un pervers şi că să o întind de acolo pînă nu cheamă Poliţia. Aşa că eu, nedorind să paţ vreun conflict cu doamnele de la salon, pe fond de bună creştere, am făcut paşi, constatînd cu tristeţe că orice posibilitate de comunicare e compromisă. În acest punct, stimate cititoriule, te invit pe matale să te implici şi să fii judecătorul acestei scene. Poate fi mai mare nedreptate în lumea asta decît să fii alungat din faţa unei vitrine şi să ţi se interzică să priveşti în ea? Am încălcat eu din ignoranţă vreo regulă nescrisă a privitului în vitrină? De ce se bagă doamnele de bună voie în vitrine pe care trecătorii nu le pot ignora dar nici n-au voie să se uite în ele? Pînă vei reuşi dumneata să răspunzi la toate aceste întrebări şi, eventual, să repeţi experienţa, eu voi rămîne la părerea mea. E bine să te bucuri de miracol fără a fi silit să asişti la procedeul tehnologic de producere a acestuia. ... Deşi, cîteodată, există nişte conjuraţii de neînţeles împotriva miracolelor. Am remarcat cu toţii că ultima modă, destul de longevivă deja, la blugii domnişoarelor, prevede că talia trebuie să fie foarte joasă, adică doar puţin pînă deasupra, pardon, păsăricii. Problema cu blugii ăştia e că, oricît ar fi de suplă domnişorica, tot scoate la iveală nişte colăcei semnificativi. Dacă duduia mai e şi plinuţă, atunci peisajul îmi aduce aminte, prin nu ştiu ce asociere mentală, de procesul facerii cîrnaţilor, la care asistam cu mult entuziasm în copilărie. Lîngă cel mai vechi mall din Bucureşti s-a deschis de curînd o sală de gimnastică luxoasă, tot cu vitrină la stradă. Abonamentul la sală, m-am interesat, e mai scump decît întreţinerea pe timp de iarnă la un apartament cu trei camere. Şi e plin de domnişoare radioase care plătesc mulţi bani ca să beneficieze de sfaturile şi asistenţa specialiştilor în nutriţie şi tonus muscular. Au abonamente la reviste de slăbit, citesc toată ziua noua biblie a traiului sănătos, cartea Trăiesc, deci mă abţin, cu o prefaţă de Mihaela Rădulescu. Schimbă reţete de slăbit la evenimente mondene, îşi împărtăşesc cure secrete şi miraculoase. Fac tiraje la revistele de gen. Îşi calculează caloriile cu calculatorul, după nişte scheme aşa de complicate de parcă dumnealor ar fi cu toatele doctoriţe în matematici superioare. Îşi înnebunesc partenerii de viaţă şi suferinţă cu listele de piaţă pe care figurează produse după care trebuie să alergi prin tot oraşul. Pe toate aceste reprezentante ale sexului frumos ori slab, atît de dedicate siluetelor proprii şi personale, le vezi din stradă cum transpiră la sală, cum respiră ştiinţific şi cum li se bulbucă ochişorii albaştri din pricina efortului prea mare pentru trupuşoarele lor firave, făcute să fie îmbrăţişate. Dacă te uiţi mai mult de zece minute, ţi se face o milă îngrozitoare, te simţi mizerabil că eşti bărbat şi că, din pricina unora ca tine, dumnealor se chinuie îngrozitor să-şi amelioreze silueta. Iar după ce trag de fiare în văzul lumii ca să fie slabe, se îmbracă cu blugii ăia care le fac să pară grase şi se plimbă prin mall-ul învecinat care, încet dar sigur, se transformă într-o expoziţie de şunci. Dracu’ să mai priceapă ceva! Eu unul, de cîte ori văd o domnişoară din asta mă întreb oare cîţi bani o fi cheltuind ca să pară grasă în vreme ce se chinuie cu disperare să fie slabă. Oare dumneai o fi cunoscînd sensul cuvîntului „paradox”? Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   O scriitura impecabila, am intrat si eu sa invat de la oameni care stiu sa scrie si nu m-am inselat. Este posibil acest lucru. cu plecaciuni rebella   Postat de catre . rebella la data de 2008-02-18 22:40:34               text implinit, regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2008-02-18 21:15:54               Maiestrie. Povestile, ca povesti sunt, leaga intre ele aceeasi idee: uimirea sincera in fata vietii. Citind, pricepi ca autorul, pe langa talent, are si capacitatea de a intelege ca nu trebuie sa te mai mire diversitatea, complexitatea si puterea de surprindere prin nou a realitatii. As zice, continuand, cu stangacia care ma caracterizeaza, tonul usor sarcastic al textelor, ca proza este jurnalul unui om anormal de talentat. La mai mare! Kostanu   Postat de catre sters sters la data de 2008-02-18 20:39:17               Impresionant... ecluza intre un val de tragic si unul de comic - intr-un ritm ametitor, spre hohote subtile de final ! ...am cam ametit, maestro :)   Postat de catre iulia ralia la data de 2008-02-18 20:27:44               Adriane, Vin si eu cu un vot, ca stelele s-au dat. Da' stau si ma intreb: ori ai mai postat textul asta si eu l-am recunoscut, ori doar l-am visat, si atunci teoria ta referitoare la repetabilitatea amprentelor digitale e demonstrata!!! :))))) Felicitari inca odata, Vero   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2008-02-18 16:27:44               Aceeasi admiratie, ca si din partea predecesorilor.FELICITARI! *cu luminita   Postat de catre Carmen Anghelina la data de 2008-02-18 16:02:53               erata: se tot smulg..... In "campul".... "deranjat"... scuze! ar fi trebuit sa verific, dar tensiunea comunicarii mi-a luat-o inainte....oricum ...n-am, de fapt, scuze! Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-02-18 16:00:57               "....ma duceam la bunici cu voluptatea radacinilor care de tot smulg si nu se mai termina...." "Jurnal de om normal" ? Cu un asemenea condei normalitatea sa "lateste" ....se dilueaza....se aseaza in aaa'campul" acela special al .....'anormalitatii" care se cheama....arta! Memoria, selectia ei, asezata caleidoscopic....un aranjament "geranjat" de interventiile imediate...superb interferat "a fost" cu "este" ....prezenta ta e conrinua si nu e....uneori "iesi in fata" ...alteori te "strecori" aproape nevazut si manuirea cuvantului este fara fisuri. PROZA...dupa cum vezi ...cu majuscule! Calvar*** si toate stelele chiar daca s-au dat.   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-02-18 15:56:46               Super colectie. Mi se pare foarte interesanta tehnica prin care autorul stie sa transmita cititorului, mai exact sa induca,transferul de la "personale" la impartiale, acesta regasindu-se printre randuri. Descriptivul nu e numai un plus de culoare, dar si un liant ce leaga ideile intr-un mod original, favorizand cursivitatea, eliminand "timpii morti" intr-un plus de dinamism. Coerenta lasa vizitatorului placerea imersiunii in gandurile autorului, fara fortaje, fara repetitii inutile, fara haine de parada. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2008-02-18 14:16:31               Textul e extraordinar! M-a înlănţuit, de la proma literă a titlului pînă la ultimul semn depunctuaţie. Scriere de autor stăpîn pe ceea ce înseamnă idee, cuvînt, propoziţie, frază. O trecere în revistă a propriilor trăiri, aşa cum rar am citit. O lume întreagă se desfăşoară sub ochii cititorului graţie talentului, spiritului de observaţie, ochiului critic pînă şi cu el însuşi al prozatorului. Am reţinut: ""Am învăţat să descopăr praful de cărămidă în orice culoare prea vie. De cîte ori se apropie cineva de mine, mă uit după praful de cărămidă. Orice mi se întîmplă, sînt atent la praful de cărămidă. Uneori, am greşit căutînd praful de cărămidă în locuri unde nu se afla. Alteori, praful de cărămidă e atît de gros încît mi-e jenă să spun că se vede. Iar Fănel a ajuns ceva lider sindical prin America pe care o visau bunicii noştri. Deşi, în visele lor, era mult praf de cărămidă peste America. Asta am aflat mult mai tîrziu..."" Voi reveni cu plăcere în această pagină. Nu simplă pagină, ci o adevărată minicronică. Felicitările mele, alături de un semn binemeritat. Dacă semnul e prea puţin, e doar din dorinţa de a lăsa loc şi altora.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2008-02-18 13:34:35	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE