PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Sonia Vass Volumul conţine scrisorile Ioanei Em. Petrescu adresate mamei sale Elvira Popovici, pe numele de alint Muţi, si prietenelor sale Lena (Elena Neagoe, fostă colegă de facultate) si Geta (Georgeta Antonescu, colegă de catedră la Facultatea de Litere a universităţii clujene Babeş Bolyai). Ioana Em Petrescu, istoric si critic literar, fiica istoricului literar D.Popovici, a beneficiat de o bursă Fullbright în perioada 1981 – 1983, timp în care s-a aflat ca lector român la Universitatea Californiană din Los Angeles, alături de soţul ei, criticul literar Liviu Petrescu. Autoarea scrisorilor nu dorea să le publice, dar visa mereu să reconstituie, pornind de la acestea, un jurnal american. Din proiectele autoarei s-au concretizat doar prefaţa “ “‘Carteggiare’-elogiul călătorului fără vocaţie”, publicată postum in nr. 12 al “Tribunei” din 1991 şi fragmentul inclus in Anexă, “Molestarea flurturilor interzisă”, publicat de Ioana Em. Petrescu in revista Luceafarul din 9 mai 1990., fragment ilustrativ, ales de Ioana Bot ca titlu al volumului de corespondenţă. Epistolarul american se constituie într-un peregrinaj spre căutarea sensurilor sau regăsirea de sine, confirmată de instituirea metaforei lui Ariosto.”Mi piace solamente carteggiare” devine drumul spre întoarcerea în sine. Orice aventură reprezintă “o schemă verificată prin repetare”. Libertatea tatonării ideilor în cartografierea imaginarului se converteşte în “reveria pe marginea hărţilor, o promisiune mult mai tentantă decât orice verificare.” Citiorul are bucuria de a desprinde cu încântare din paginile volumului in primul rând imaginea Ioanei Em. Petrescu – omul - , imagine încă nealterată de publicarea Jurnalului din tinereţe, care contorsionează lumea adolescentei de 17 ani, restituind-o “incomplet, feliat, trunchiat, unilateral, pe autoarea talentată, lucid autoscopică şi cu un superb simţ al umorului.” (L. Cozea, Despre un jurnal care n-ar fi trebuit să apară, Vatra nr. 11-12/2006) Prima “scrioare-fluviu” adresată mamei îşi justifică dimensiunile pe motivul “şocului acomodării”. Impactul cu Lumea Nouă declanşează un şir de observaţii atente. Ochiului hipersensibil al autoarei slectează detalii incredibile de arhitectură si viaţă. Rândurile surprind beţia de culoare şi forfota Georgetown-ului washingtonian, de la casele cochete “cu cercevelele albe” care armonizează ingenios cu blocurile ultramoderne în “nebunia de flori, tufe şi păsări” la “greieri mulcomi ţârâind nestânjeniţi în plină zi.” În faţa acestui efluviu de vitalitate si frenezie autoarea concluzionează solemn: “aici regimul meu de izolare călugarească ar fi un dezastru.” În opoziţie apare imaginea unui Los Angeles supradimensionat,“un oraş practic infinit (Liviu a calculat că e cam cât distanţa Cluj-Oradea)”, ameninţat de platitudine, ”tentacular, risipit ca o caracatiţă”. Înregistrarea detaliilor occidentale se face prin raportarea la valorile cunoscute europene. Sunt admirate clădirile sau construcţiile ce poartă amprenta orientală: muzeul Paul Getty, o copie recentă a unei renumite vile din Pompei, celebrele Lincoln’s si Jefferson’s Memorials reeditează în proporţii mărite monumente greceşti. Siliţi să se descurce din puţinul suport financiar pe care îl oferea bursa, cuplului i se impune un regim de abstinentă: “Am cumpărat foarte puţine cărţi şi nimic altceva – dar de cărţi mă doare inima, pentru că alte ambiţii nici nu aveam”. Gătitul - de cele mai multe ori încercare zadarnică - se face “in tripla limită a timpului, a pungii şi a decenţei.” În lupta cu diferenţa de fus orar, cu crizele nervoase pe bază de stres, căutând soluţii problemelor de natură materială sau profesională, încărunţind vizibil în primele zece zile, autoarea găseşte prilejul de a se amuza, nu fără tentă autoironică, pe seama propriei persoane: “Dimineaţa ,în loc de sonerie, ceasul te trezeşte declanşând automat postul de radio pe care l-ai fixat seara. Şi pe ce crezi că m-am trezit alaltăieri in zori?(…) Pe anuţul unei voci grave de bas – secţia reclame – care, la 5.30 in the morning te fericea cu următorul text de advertisement: ‘May I ask you a disturbant question? If you die tomorrow…’ “ Cu toate că sofaua cu găuri si arcuri din magherniţa închiriată îi prilejuise minunate nopţi de gemete si vânătăi iar spălătoria de lângă uşa apartamentului oferea delicioase clipe memorabile de răsfăţ muzical, autoarea regăseşte în această “muzică a sferelor” nostalgia copiilor din Mânăştiur care lovesc cu mingea porţile garajelor şi reuşeşte să conceapă cu gust amar o “schiţă super inteligentă pentru o ipotetică cercetare asupra genezei sentimentului poetic: <> sau <>.” Problema limbii se impune ca prioritate. Engleza americană e percepută cu dificultate, ca “un fel de mormăit continuu pe care am încetat să sper că l-aş putea înţelege vreodată.” Tonul autoironic e stârnit de încercările adaptării la noul care copleşeşte şi năuceşte. Autoarea scrisorilor răspunde diferit mişcărilor şi regulilor acestei lumi, din spatele rândurilor izvorând continuu un sentiment de discomfort al inadaptabilităţii, accentuat pe fondul limbii ostile, inaccesibile: “Nu există cuvinte albe sau neutre. Toate au o culoare afectivă puternică, vibrează din interior. (…) Chiar dacă aş pronunţa corect şi n-aş face 100 de greşeli pe minut, tot s-ar simţi cât sunt de straină în tonul neutru, şters al intonaţiei mele.” Eforturile autoarei în vederea recuperării pe teren lingvistic sunt uriaşe. Zilnic câte 2 ore de cursuri de conversaţie, urmate acasă de ore de exerciţii din “Practical English”, conspectarea ziarelor (“obligatorie dacă vreau să învăţ limba vie”) şi o porţie nu prea mare de televizor. Programele însă nu sunt gustate de autoare, care observă predispoziţia americanilor pentru carnavalesc şi senzaţional; buletinul meteo devenit “commedia dell’arte” e uluitor pentru “europenii refulati ca noi”, iar dacă incerci să faci abstracţie de spectacol, “rişti să rămâi, pentru totdeauna, un fel de extraterestru.” Lumea de aici e amabilă, dar mecanizată, captivă a codului ce asigură cursul firesc şi fluiditatea. Soluţia inadaptatului este îndoctrinarea cu automatismele vieţii americane: “totul e riguros organizat şi codificat. Dacă ai aflat codul totul e clar şi simplu. (…) Când vom avea formate automatismele adecvate vieţii de aici, lumea va fi şi pentru noi simplă.” Aruncată fără cale de întoarcere în vârtejul ameţitor a lumii care se guvernează după imperativul “now”, autoarea găseşte într-una din scrisorile adresate Elenei Neagoe prilejul unei lucide auoanalize: “ poate la mine lucrurile sunt mai grave, pentru că n-am deloc vocaţie pentru aventură, schimbare, călătorii, ci am, dimpotrivă, obsesia traseelor circulare pe care te învârţi cu voluptatea regăsirii, incapabilă să te plictiseşti vreodată, încântată să descoperi identitaea ca pe un miracol.Îţi dai seama ce poate fi pentru bietul meu suflet conservator plin de tabu-uri şi modelat după tot felul de ritualuri, potopul ăsta de noutăţi şi de ncunoscut.” Scrutarea orizontului interior devine pentru autoare călătoria care protejează şi alimentează necesarul de stabilitate în perceperea lumii exterioare: “poate e de vină firea mea (n-am nevoie de aventuri şi călătorii); ca lumea să-mi pară spectaculoasă, îmi ajung micile călătorii sau aventuri interioare); orice ‘eveniment’ e prea dur pentru firava mea rezistenţă.” Prizonieră a lumii cărţilor, orizontul autoarei se confundă cu orizontul vieţii. “N-am simţit niciodată că ‘ieşi’ dintr-o carte în viaţă sau că ieşi din ‘viaţă’ ca să intri într-o carte”. Delimitarea se face atunci când apare nevoia înfruntării acestei “lumi trăite”, în eternă confruntare cu cea scrisă. Prinsă în mrejele unui timp prea îngust, imposibilitatea de a-l scrie pe Barbu sau pe Eliot creează senzaţia de claustrare. Scrisul e văzut ca o condiţie esenţială de autodefinire a persoanei. Identitatea autoarei se anulează în lipsa scrisului-viciu şi a uitării eliberatoare ca “măsură a fericirii”. Într-un moment de recunoaştere a unei nefericiri “meschine”, “egale” şi “continue” apare dorul mistuitor de “mângâiere a ideilor”: “Doamne, ce dor mi-e să pot mângâia o idee pe toate feţele, până se rotunjeşte si ‘iese’, iese de la sine, iese ca şi cum eu nici n-aş fi fost acolo. (…) sunt teribil de fericită, cand pot să mă uit pe mine, când pot să uit de mine în necăjitul ăsta de adevăr, sau (Doamne, iartă-mă) în fraza pe care am tot lustruit-o, uneori, zile in şir ca să cuprindă umbra adevărului bănuit.” Şirul nemulţumirilor se manifestă pregnant în plan profesional. Materiile predate sunt Româna elementară si Civilizaţie română, cursurile fiind urmate de 8 discipoli. Cursul de Civilizaţie, care cere o muncă de documentare enormă e ţinut pentru o singură studentă. Conştientă de riscul de a junge un adevărat expert în “draculologie”, autoarea se cutremură, în aceeaşi tonalitate ironică, de interesul avid al studenţilor despre contele transilvănean cu renume internaţional: “E sinistru ce faimă poate avea sărmanul Dracula. Lume care n-a auzit de Enescu, zâmbeşte fericit când aude ‘Transilvania’ şi prima replică e, inevitabil: ‘How interesting! You’re from Dracula’s country! (…)What’s the truth about Dracula?” Autoarea reuşeşte să găsească şi plus-urile relaţiei profesor-student, pedagogia “mult mai puţin încruntată decât a noastră”,”lipsită de fioriturile de ceremonial oriental”, ocolind crisparea în favoarea unei libertăţi dezinvolte. Totuşi, autoarea îşi exprimă nemulţumirea faţă de metodele de predare care tind spre simplificarea pâna la elementar: “Nu ştiu cât învaţă ei de la mine, dar eu de la ei am învăţat ceea ce nici măcar realitatea fefeistă nu m-a putut învăţa; să simplific pâna la o formulă quasi infantilă, concretizând conceptele.” Perfecţionistă, autoarea îşi condamnă firea ”nenorocită de ardeleancă robită de siţtul datoriei”, care o împinge să-şi dubleze numărul de cursuri prevăzute în orar din pur exces de zel, munca în plus nefiindu-i bineînţeles remunerată. Dorul de casă ca temă generală a volumului, este enunţat obsesiv, în diferite formulări, ca un strigăt de regăsire: “Mi-e dor de toţi ai mei – de voi toţi, Lena, care nu sunteţi “ai mei”, care sunteţi “eu” mai mult decât mine însămi.”. În partea a doua a romanului însă, lucrurile încep să se aşeze în sensurile lor. America se exfoliază treptat sub privirile autoarei, căreia i se deschid noi perspective mondene dar şi o panoramă a deşertăciunilor. În căutarea vieţii literare occidentale, contestând o evidentă teorie a formelor fără fond, autoarea refuză să accepte lipsa de conţinut, de substanţă a Americii: “America pe care o cunosc eu aici e un produs artificial, (…) o altă Americă, adevarată, cu rădăcini în pământ şi în istorie trebuie să existe pe undeva”. Aceasta desţelenire culturală e alimentată şi de imaginea satului american, cu casele mobile, gata s-o ia oricând din loc, oferind un bun prilej de meditaţie: “aplică-i literatura ‘rădăcinilor’ şi eşti o nostimadă de scos la bâlci.” Totul culminează cu vizitarea muzeului de artă modernă din Wahington pentru a afla despre Brâncuşi că este “French sculptor”. Escapadele culturale ale autoarei la concerte, conferinţe, implicarea în organizarea detaliilor minuţioase a unei luni a culturii româneşti la International Student Center, o ţin departe de acel “carpe diem fără nici o umbră de sentiment al vidului ameninţător de dincolo de ziua - sau roza - cea de acum”, alimentându-i certitudinea că ,mulţumind lui Dumnezeu, “cultura – dimpotrivă - creşte ca un copac în deplină necunoaştere a clipei de acum.” Printre orele dedicate preparativelor, îşi strecoară răgazul de a scrie un articol de 35 de pagini intitulat “Modernism as ‘Radical Traditionalism’ in I.Barbu’s and C.Brancuşi’s Artistic Visions”, care urma să fie publicat în revista “Romanian Studies” din Illinois. Descoperă treptat că specia literaţilor americani nu stă pe cale de dispariţie, ci este doar foarte bine ascunsă. Îşi conturează chiar preferinţe literare, apreciind scrierile criticului M.Krieger. Nu-şi poate stăpâni exclmaţia extatică atunci cand cunoaşte printre profesorii de la o conferinţă un poet: “Lena, fericirea de a afla că specia n-a dispărut(…), că e, dimpotrivă, plină de vitalitate si farmec!...” O dată cu “Molestarea fluturilor interzisă” inspirăm o porţie semnificativă de occidentalism, în care se regăsesc paradoxal “dealuri cu livezi si păşuni ca-n Maramureş” şi “obcine bucovinene”. Epistolarul se încheie cu imaginea mânăstirii din Carmel “la ceas auriu de vecernie”, unde fluiditatea temporală este asigurată de fântâna “curgând egal de cel puţin 200 de ani”. Încărcate de tristeţe, tarâm al reveriilor eliberatoare, exuberante sau potolite, mereu oscilând între râs şi plâns, scrisorile Ioanei Em.Petrescu radiografiază condiţia intelectualului român în perioada comunismului, căruia i se oferă şansa unică de a trăi o experienţă fundamentală, meritul suprem fiind regasirea sinelui in contextul occidental. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Votez. Pentru ca mi se intimpla foarte rar sa citesc o recenzie care sa ma faca sa-mi doresc sa citesc lucrarea recenzata. :)   Postat de catre Adrian Suciu la data de 2008-01-25 11:25:09 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Sonia cred este a doua oara cand iti citesc textul...tot aici pe europeea l-am citit si prima data...implinita de lectura si de datele oferite...regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2008-01-24 22:35:32               ma bucur de steluţă şi de trecerea pe la mine... :)   Postat de catre Sonia Vass la data de 2008-01-24 22:14:57               un eseu ce merita pe binemeritate, un insemn. *.   Postat de catre Dana Stefan la data de 2008-01-24 21:43:33	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE