PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Liber (varianta 2 ) Text postat de André Isip LIBER [ La început a fost sfârsitul. Nimic nu se naste din ceva ce n-a existat deoarece neantul e doar un cuvânt sà putem întelege cà dincolo de existentà mai e ceva. Când vom admite adevàrul acesta ne vom da seama de veridicitatea cercului. Ce se întâmplà cu un lucru dispàrut ? Se schimbà, atât. «21 aprilie 1998.Mà numesc Anghel Angelus si am cincizeci si sase de ani. Mà aflu pe patul de moarte deoarece cancerul mi-a distrus màruntaiele. Am slàbit enorm de mult în ultima vreme si m-am uscat. Mànânc putin, mai cu seamà apà deoarece celelalte alimente mà face sà sufàr groaznic. Nici morfina nu-si mai face efectul cum trebuie. M-au externat cu trei luni de zile în urmà deoarece nu mai era nimic de fàcut cu mine. Doctorul de la spitalul din Villejuif m-a sfàtuit sà mà transfere în sectia Geriatrie a Institutului Gustave Roussy, un fel de «Antecamerà a Mortii». Acolo erau trimisi toti cei pentru care nu mai era nimic de fàcut. La externare, fiul meu m-a adus la el acasà, într-un sat din Normandia de Jos, nu departe de Argentan, unde s-a càsàtorit cu Martine, o tàrancà din partea locului. -As vrea sà mà-ntorc în Bucovina, sà mai vàd odatà Moldova ! i-am zis eu lui Radu. -Nici nu mà gândesc ! Nu mai ai pe nimeni înafarà de mine ! Cine se va ocupa de tine ? Te-ai gândit la dureri ? Cine-ti va procura morfina si de unde ? Avea dreptate. Sotia mea era moartà demult. Radu a venit în Franta cu zece ani în urmà sà-si tràiascà viata într-o lume care se apropia mai mult de idealul sàu, pe când eu am ràmas singur la Iasi unde eram profesor universitar la Facultatea de Filozofie. În România nu mai aveam pe nimeni înafara câtorva rude îndepàrtate la Ràdàuti, de unde ne tràgeam noi, verisori pe care nici màcar nu-i cunosteam, tàrani ràspânditi prin satele de munte din împrejurimile Dornei. N-avea cine sà se ocupe de mine. Eram bolnav si-mi era cu neputintà sà reiau lucru la universitate. Dacà as fi avut màcar o pensie, m-as fi descurcat cât de cât. Din pàcate, statul român n-avea de unde sà-mi dea deoarece el însusi cersea de pomanà la poarta Europei. Altfel zis : acolo era imposibil sà supravietuiesc mai mult de câteva sàptàmâni deoarece foamea si setea m-ar fi omorât înaintea cancerului. De aceea eram într-o lume stràinà, departe de tarà, bolnav, muribund, agonizând, disperat din cauza durerii atroce. E groaznic sà-ti dai seama cà ti se apropie sfârsitul, cà nu se mai poate face nimic pentru tine, cà medicul a renuntat sà se mai batà. Te stii condamnat, cu funia la gât, în asteptarea sà tragà cineva scàunasul. Dar e mult mai groaznicà suferinta, alaiul durerilor care te vor însoti pânà la ʺ usa fàrà cheie ʺ... Clipa precedentà e mult mai dureroasà decât moartea însàsi, asteptarea, speranta cà totul se va termina repede ori cà se va produce un miracol si vei fi salvat. 24 aprilie1998. Azi e o zi cu soare. Dora, s-a trezit cu noaptea-n cap si a urcat la mine, mi-a deschis geamurile sà respir parfumul florilor Normandiei. « Ce zi frumoasà !» mi-am zis eu. Cu o sàptàmânà în urmà, într-o noapte, când durerea era la fel de mare ca singuràtatea dinaintea catedralei de necredintà în care am tràit, am simtit o nevoie stranie pentru un ateu ca mine. «Cui as putea sà mà spovedesc înainte sà mor ?» mi-am zis eu. Trebuia sà vorbesc, sà scot din màruntaiele sufletului meu de filozof îndoielile vietii. Dora, m-ar fi ascultat dacà ar fi înteles limba românà, dar asa, cu franceza mea schiopàtândà... Ce ar întelege din suferinta mea ? Lui Radu n-aveam dreptul sà-i las mostenire memoria murdarà a unui suflet turmentat de întrebàri. -N-ai putea sà-mi aduci un caiet si un stilou ? am rugat-o eu pe Dora într-o francezà aproximativà. Mi-a adus fàrà sà-mi punà nici o întrebare, mi-a apropiat noptiera de lemn sà mà servesc de ea ca masà de scris. Pàrea sà fi înteles ce vroiam. Din ziua aceea scriu. Tu caietule esti preotul credintei mele, un popà care nu se preface, nici nu joacà teatru dinaintea altarului. Îmi oferi pagina albà si duci fàrà o vorbà povara màrturisirii mele de pàcàtos. Când voi ajunge la capàt, am sà-i cer infirmierei sà te ardà. În felul acesta nimeni n-are sà stie cât de mult am suferit de necredintà. Trebuie sà te arunc în foc. 25 aprilie 1998. De ce s-a càsàtorit Radu cu femeia aceasta ? Doamne ce brutà ! N-are nimic feminin în ea, pute a porc, e murdarà. Sà nu mai vorbim cà-i mai vârsnicà decât el. Erau atât de diferiti unul de celàlalt : Radu era un visàtor care prefera metafora si aripa transparentà a muzei pe când ea prefera porcii ; el citea zi de zi, pe când Martine, sotia lui n-a luat o carte în mânà de ani de zile. -Spalà-te înainte sà urci la tata ! îi reprosa Radu. -Sà cheltui banii pe apà ? Mà spalà ploaia ! Doar lenesii îsi fac manichiura ! Era una dintre acele femei late în spate, cu brate de bàrbat si capul în formà de cutie postalà, cu picioare mari, încàltatà în cisme si îmbràcatà cu salopetà albastrà. Se certau searà de searà, se luau la bàtaie, îsi reprosau, se insultau. 26 aprilie 1998. Doamne, oare cât am sà mai pot suporta durerea aceasta ! Dora a stat lângà mine toatà noaptea, mi-a fàcut o injectie cu morfinà si m-a mângâiat pe frunte cu degetele sale lungi. Ce fatà minunatà ! Ea mi-a fost infirmierà la spitalul de la Villejuif. Când m-au externat, Radu i-a propus sà vinà cu noi se ocupe mai departe de mine iar ea a acceptat. A pàràsit Parisul de bunà voie si s-a mutat într-o fermà de porci din stràfundul Normandiei, unde locuia Radu. În zilele în care nu mà durea prea tare o urmàream din priviri, pasul gratios, decolteul prin care i se vedeau sâinii în momentul în care-mi fàcea injectia, trupul mlàdios de mediteraneancà. Soarele indiscret a diminetii traversa halatul alb desenându-mi dinaintea ochilor curbele fluide a fàpturii tinere, conturul lenjeriei sale intime, când o purta, talia subtire si coapsele pline. «O fatà ca asta trebuia sà-si fi luat Radu de nevastà, nu vita aia de Martine !» îmi ziceam eu. 2 mai 1998. Mà doare din zi în zi mai tare. Dumnezeule, în care n-am crezut niciodatà, nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot !!! Am impresia cà m-a pedepsit pentru nerusinarea de a mà crede mai presus de EL. Curios, în ultima vreme mà simt din ce în ce mai atras de «Necunoscutul din ceruri ». De ce o fi sus si nu aici, pe pàmânt ? As vrea atât de mult sà mor. E greu. N-am avut curajul sà apàs pe sonerie s-o trezesc pe Dora. Munceste si asa destule de mult cât e ziua de lungà. Cu ce drept i-as fura si noptile ? 2 mai 1998, dupà amiaza. În gràdina vecinà se joacà doi copii. Le-am vàzut crestetele blonde. Ce minunat ar fi fost dacà erau nepotii mei. As fi vrut atât de mult sà-mi cunosc urmasii. Cu cine sà facà copii : cu Martine ? Ar avea cap de porc, ca ea. O detest pe femeia aceea. Radu e nefericit cu ea. Simt lucrul acesta. Totusi ; de ce a luat-o de nevastà ? 4 mai 1998. Sfârsitul e aproape. Mi-au instalat aparate medicale de jur-împrejurul patului sà-mi injecteze doza de morfinà necesarà în cursul noptii, atunci când sufàr mai tare. Mà doare toatà fiinta când scriu. Trebuie totusi sà o fac. Scrisul e ceva vital. Mà simt legat de caietul acesta ca înecatul de colacul de salvare. Noaptea, când reusesc sà dorm cât de cât, o visez pe Dora. Cred cà m-am îndràgostit de ea. Cum poate sà iubeascà un muribund ? Curios, am impresia cà sentimentul e reciproc. Dora îsi petrece ziua lângà patul meu, mà ascultà cu plàcere si pare sà mà admire. ʺ Ce repede ati îmvàtat limba francezà...! Stiti atât de multe lucruri...! ʺ Într-o zi, Dora mi-a explicat cum functioneazà aparatul medical. «Dacà và doare, n-aveti decât sà deschideti robinetul. Dacà nu, sunati si vin sà và fac eu injectia.» «Fiti atent sà nu atingeti gradulatorul àsta ! Ati înteles ? Sunteti sigur cà ati înteles ? E foarte important !» M-am fàcut cà nu înteleg ca sà mai ràmânà cu mine. «…o dozà prea mare de morfinà, v-ar putea ucide !» insistà ea. Neîncrezàtoare, s-a dus la Radu sà-i explice lui. Ziua îmi ridica perna sà privesc gràdina. Din postul meu de observatie se vedea strada dar nu trece nimeni pe acolo. Ieri a fost duminecà. Au tras clopotele. Am crezut cà le trag pentru mine. Mi-e atât de dor de România. Tin minte când eram copil, mà trezeam dumineca într-un concert de clopote. Mama ne ducea la bisericà, ne spàla, ne îmbràca, ne parfuma pe crestet sà mirosim frumos. Unde-s anii aceia ? Fratii mei sunt morti, mama, tata, bunica, toti, toti…Dacà n-ar fi cancerul acesta blestemat m-as întoarce acasà sà revàd Ràdàutii. Aaaah ! M-a fulgerat o sàgeatà prin tot trupul. Tremur…nu mai vàd… Gata, nu mai pot sà scriu…Doamneeeeeeee ! 7 mai 1998. Mà simt mai bine. Mi-au schimbat tratamentul. Mà doare mai putin. Lângà punga cu morfinà, pe pràjina medicalà au pus o altà pungà cu un lichid galben, dar nu mi-au spus ce era. Cancerul, ideea mortii ar fi suportabile dacà n-ar fi durerea. 8 mai 1998. Radu pare sà fi devenit insensibil. Nu mai làcrimeazà când mà vede. Cred cà-i normal sà fie asa ; la început suferi împreunà cu cel drag, te doare când îl auzi gemând noaptea, te trezesti si-l tii de mânà sà-i alinti suferinta…Când te duci sà te culci, plângi de mila lui. Ziua te duci la doctori sà le ceri ceva, dar nimeni nu-ti va da nimic înafarà de o lumânarea ʺ sà nu plece pe întuneric ʺ. «Cel care pleacà ultimul sà stingà lumina…!» scria pe peretele unei case abandonate. Groaznic ! De ce trebuie sà moarà omul ? Cine l-a condamnat ? Dupà o vreme te resemnezi, suferinta celui drag devine rutinà, moartea face parte din viatà, totul intrà în ordine ca si cum asa ar trebui sà fie. Durerile lui nu te mai dor. Devii insensibil! Dormi linistit si te gândesti la viatà deoarece viitorul tàu merge mai departe. Apoi devii ràu. Agonia celui drag te împovàreazà, îti face viata grea, te costà bani. Moartea, nu mai e «smulgerea celui drag din sânul familiei» ci o solutie. «Din cauza lui…» zici tu fàrà sà-ti dai seama. «Dacà ar pleca, n-ar mai suferi nici el, nici noi !» Iatà ; te crezi un monstru deoarece-ti dai seama cât de mult te-ai schimbat, îti reprosezi lipsa de suflet. Cu toate astea, în inima ta a mai ràmas un gram de constiintà si câteva umbre de dragoste…Esti acelasi, plictisit de viata aceasta, îngretosat de necazuri, dar acelasi. Nimic nu s-a schimbat. Dacà-ti spune cà suferà, cà nici morfina nu-i mai calmeazà durerea, c-ar fi mai bine sà ia otravà, te împotrivesti, de formà, sà nu pari ingrat. -Ar fi capabili sà mà acuze cà eu te-am omorât ! îi explici tu. Da, ar fi capabili. Te gândesti la tine, numai la tine. Moartea ar fi o solutie. Oare nu-l mai iubesti ? Ba da, ti-e mai drag ca niciodatà. De aceea vrei sà moarà. EL, e acelasi dar altul, iar tu erai legat de cel dinainte, tatàl potent, un om, nu cadavrul care-ti ocupà spatiul si-ti tulburà sentimentele. Devii egoist si-ti sade bine. Viata e personalà, nu un bun comun ! Îl minti fàrà scrupule. Îl crezi nebun, incapabil sà înteleagà gândurile tale. Într-o zi te opresti într-o bisericà, chiar dacà nu crezi în Dumnezeu, iar acolo te simti vinovat. Probabil c-ai fàcut un lucru ràu, dar ce anume ? Te ascunzi de propria ta constiintà. Îl iei martor pe Dumnezeu si juri c-ai fàcut tot ce se putea, povestesti oamenilor calvarul pe care-l înduri cu bolnavul în casà, sperând cà te vor admira, însà ai impresia cà nimeni nu te întelege. Devii ràu, din zi în zi mai ràu. Ai fi capabil sà-L lovesti càci EL e de vinà. Într-o dimineatà ÎL gàsesti mort, singur, atât de singur !E rece, gretos, un cadavru, ceva respingàtor, stràin. De ce ti-e drag totusi ? Esti sigur cà-l mai iubesti ? Nu, fii linistit, iubesti doar amintirea lui, pe cel dinainte, un om cald, blând si întelept, nu hoitul din pat. Îl duci în groapà si porti doliu sà nu-ti auzi vorbe de la ceilalti. Toatà lumea poartà doliu. Înràmezi fotografia lui si o pui pe masà sà vadà lumea cà-i pàstrezi memoria intactà. În felul acesta aparenta-i salvatà ! Lumea merge mai departe, viata reintrà în fàgasul ei, tic-tacul ceasului e acelasi. Îti amintesti de el, cel dinainte, nu de omul bolnav care ti-a putrezit viata anilor din urmà. Revezi un om bun, frumos si întelept de altàdatà. Tu, nu poti iubi cadavrele. Oare chiar ai devenit un monstru ? Nu, nu, fii linistit. Asa suntem toti. Bunàtatea si interesul sunt rude apropiate. Cu vremea îti vei da seama cà ti-a ràmas un gol în suflet pe care doar uitarea îl poate umple. Are sà fie greu deoarece amintirea lui s-a tesut în propria ta viatà si se vor destràma odatà cu ea, când va fi rândul tàu sà mori. Pânà atunci n-ai nimic de-ti reprosat ! 10 mai 1998. Martine e din zi în zi mai acrà cu mine. Am impresia cà-mi reproseazà ceva. A venit azi dimineatà sà-mi smulgà stiloul din mânà. «Sà-ti cumperi dacà ai nevoie !» làtrà femeia. Mà detestà. Cred cà detestà pe toatà lumea. Dora si-a cumpàrat un resou sà-si gàteascà de mâncare în camera ei. S-au certat din cauza bucàtàriei, de la vase, de la casa pe care trebuiau s-o împartà. Convietuirea cere acceptarea celuilalt. Mai demult, înainte sà-l fi cunoscut pe fiul meu, Martine a locuit singurà cu porcii. Cred cà prefera compania animalelor ca si cum din punct de vedere genetic ar fi mai apropiatà de ele. 10 mai 1998, seara . Am înteles de ce se certau zi de zi : Dora Gabian, gelozia! Infirmiera era tânàrà si frumoasà, avea mersul gratios ca o trestie în bàtaia vântului, era îngrijità si parfumatà mereu. La cinà s-au luat la bàtaie. Relatia lor pàrea sà se agraveze din zi în zi. Dora a venit în camera mea sà stàm de vorbà. Pàrea deprimatà. -S-au îmbàtat amândoi! mi-a explicat ea. I-am vorbit de Moldova, de mànàstirile din Bucovina si frumusetea Iasului. Mà privea fascinatà, îmi sorbea vorbele si mà mângâia. Degetele ei mà înfiorau ca o descàrcare electricà, ceva dureros si agreabil în aceeasi màsurà. Înainte sà plece sà se culce am rugat-o sà-mi lase geamul deschis, sà respir parfumul serii de mai. Le-am ascultat cearta o vreme apoi te-am deschis pe tine, scumpul meu caiet, sà-ti povestesc toate acestea. -Ti-ai adus curva în casa mea ! urla tàranca. Au trântit usile, au spart un geam, au zbierat pe coridoare, în curte, în gràdinà, la grajduri, au bàut pe terasà apoi s-au culcat. Spre dimineatà, Martine a iesit pe terasà sà fumeze o tigare. Pàrea fericità. Cred c-au fàcut dragoste. Era mai bine asa ! Chiar dacà-i mai urâtà, e totusi nevasta lui. Casa-i a ei, gospodària de asemeni. 13 mai 1998. Am trecut prin trei zile infernale. Durerile au revenit, medicamentele nu mai au nici un efect. Vreau sà mor. Nu mai are nici un rost sà tràiesc o astfel de viatà. Mi-am pierdut orice sperantà. Totul era zadarnic. Vreau sà fiu liber, sà zbor ca un fluture, sà plutesc deasupra trupului acesta îngreunat de inertie. Mà doare mereu, ziua, noaptea, o durere crâncenà, insuportabilà. Am rugat-o pe Dora sà mà ajute sà «plec» dar n-a vrut. Am încercat sà-i explic însà vocabularul meu în francezà e mult prea sàrac sà pot descrie o suferintà atât de mare. Radu urcà la mine seara când se întoarce de la Laboratorul de Analizà Hidrologicà unde lucreazà ca inginer, stàm de vorbà câteva minute apoi coboarà. E atât de obosit ! Chipul sàu nu mai exprimà nici un sentiment. 13-14 mai 1998, noaptea. Am chemat-o pe Dora. Nu mai pot ! Dumnezeule, e inuman sà faci pe cineva sà îndure atâta durere. Când m-am linistit cât de cât, Dora mi-a povestit despre ei ca sà mà facà sà uit. -Se ceartà zi de zi. Toatà viata lor e un conflict. -Din ce le stà neîntelegerea ? -…mai multe…gelozia, munca, nu stiu…scrisori primite de la Paris pe care Radu refuzà sà i le arate… -Cum adicà : nu-i geloasà pe tine ? -Ba da…si pe mine… -Are vreun motiv sà fie geloasà, nu-i asa ?…vreau sà spun în ce te priveste ?! -Nu, nu…eu…ar fi fost bine…Radu e un bàiat minunat însà…E càsàtorit cu Martine si tine neapàrat sà-si pàstreze familia. Refuzà s-o însele ! Vedeti, nu mai înteleg nimic ! A plecat în zori. Pàrea tulburatà. N-a avut curajul sà recunoascà cà era amanta fiului meu. Probabil cà nici nu era. Cine stie ce principii o fi având si nerodul àsta de Radu ? Mie, mi-e atât de dragà Dora deoarece-i o fatà minunatà, înaltà, zveltà, blândà si miloasà, harnicà si docilà. 15 mai 1998. Gata, am decis : viata asta nu mai are nici un rost. Vreau sà mor. Mâine vorbesc cu Radu. Dacà nu vrea sà mà ajute, mà sinucid. Nu mai pot îndura durerea neîntreruptà, sfâsierea nemiloasà a trupului acesta în care am fost condamnat sà tràiesc. Trebuie sà mor. 17 mai 1998. M-am visat acasà. Doamne ce frumos a fost ! Moldova în flori, scumpa mea Bucovinà. Eram liber. Dupà ce am sà mor, mà duc acolo. Nimeni n-are sà mà poatà opri deoarece sufletul n-are nevoie de pasaport sà treacà la frontierà pentru cà tara lui e nemurirea. 20 mai 1998. Nu mai pot sà scriu. Muntele de durere mà striveste sub el, canceru-mi smulge fisii din trup si necredintà din suflet. Am crezut, am sperat cà eram la capàt si voi muri. N-a fost cazul. Viata merge mai departe, cosmarul de asemeni. Asearà am vorbit cu Radu si i-am spus cà vreau sà mor. Pàrea bulversat. Când i-am explicat c-aveam nevoie de el, a fugit îngrozit. Probabil cà era sincer. A revenit înainte sà se culce, sà-si cearà scuze, mi-a spus cà întelege dar cà nu poate accepta gândul cà voi muri. Nu vroiasà fie el însusi complice cu cancerul deoarece dupà aceea va trài cu gândul cà el a fàcut «gestul» fatal care salveazà prin moarte. -Stiu cà te doare, te aud noaptea gemând si…Am încercat totul…S-ar pàrea cà existà un laborator în Australia care a descoperit un calmant formidabil care… -Sà fim realisti, uite la ce se rezumà viata mea : sà stau pe un pat, sà mà multumesc cu universul acesta limitat, cu plàcerea de a deschide ochii ? Ce rost are ? -Totusi, viata e unicà, tatà, unicà ! Tu stii mai bine decât mine. Moartea e ireversibilà. Cine stie cum e dincolo… ? -Probabil cà nu suferi atât. Vezi Radule, aceasta-i ultima mea sperantà : sà scap de durere. Nu mai pot îndura. Numai cel care trece prin astfel de momente stie ce înseamnà viata unui canceros. Gândeste-te bine, te rog, vreau sà treci peste prejudecàti moralistice, peste etica lumii acestea ca sà vezi realitatea existentei hrànite cu medicamentele care prelungesc viata dar nu videcà niciodatà. Renasterea sau reînvierea ar fi singurele solutii. Promite-mi c-ai sà încerci sà întelegi ? -Da tatà, îti promit ! A plecat plângând. Suferea pentru mine ori pentru el deoarece era implicat în opera mortii. Trebuia sà aleagà… 21 mai 1998. Dora Gabian e tulburatà. S-ar pàrea c-a stat de vorbà cu Martine, dar nu s-au certat. Sà fi complotat amândouà împotriva fiului meu ? De la o femeie te poti astepta la orice. Iatà Eva ! N-as fi crezut cà mai eram capabil sà mà revolt. Afarà fulgera si tuna. Furtuna s-a nàpustit peste Normandia noaptea trecutà. La noi în Carpati, furtunile-s la fel de violente. Îmi aduc aminte o varà petrecutà la Dorna. Într-o zi s-a abàtut ploaia peste munti, un fel de cataclism venit din est, ca toate cele rele dealtfel. Am crezut cà era sfârsitul lumii. Ah, Moldovo ce departe esti ! Mi-e atât de dor de acasà ca si cum boala, neputinta de a mai reveni vreodatà în tarà fàceau durerea si mai greu de suportat. Mà durea trupul si sufletul în aceeasi màsurà, gândul amintirilor pierdute, parfumul Bucovinei. Mà revedeam copil, îmi aduceam aminte de pàrintii mei, de locurile natale si întâmplàrile cele mai banale tràite în vremea aceea pe cale altfel nu mi le-as fi amintit niciodatà. Am întrebat-o pe Dora pentru ce era supàratà ? -Nu m-as fi asteptat niciodatà la asa ceva din partea lui Radu ! mi-a ràspuns ea oftând. 23 mai 1998. S-au pus de acord. Dacà vreau sà mor n-am decât sà deschid robinetul cu morfinà. Îl vor coborî la îndemânà sà-l pot apuca oricât m-ar durea de tare. Astfel, nimeni n-are sà le poatà reprosa nimic. Dora, pàrea sà se fi împàcat cu Radu. Oare chiar era amanta lui ? Nimic nu era clar în casa aceea. Trebuie sà mà opresc din scris deoarece simt durerea urcând din burta bolnavà. Eu nu mai am mate ca ceilalti oameni. Cancerul mi le-a mâncat încet, încet. Ce pàcat cà nu putem trài fàrà hranà ! As fi aruncat intestinele la câini. Ah, aaaaaah…Iartà-mà Doamne cà te-am înjurat, cà n-am crezut în tine, cà mi-am bàtut joc de numele tàu si m-am crezut destept, capabil sà te înteleg… Dacà nu mà poti ierta, întelege-mà màcar ! Doamne, Doamneeeee !... 24 mai 1998. Asearà, când am avut criza, am pus mâna pe robinetul cu morfinà. N-am avut curajul sà-l deschid ca sà ucid durerea din trupul acesta stricat… Mà credeam mai curajos. De ce am ezitat ? Sà-mi fie fricà de moarte ? Teama nu poate sà fie mai tare decât durerea pe care o îndur zi de zi, imposibil. Dacà ar fi asa, nimic nu mai e logic. Logica : o inventie a omului sà explice tot. Aranjàm viata într-o ordine anume ca si-i dàm calificativul de LOGIC pentru cà elementele sale se îmbinà. Omul se gândeste numai la om. Uità cà nu e singur pe pàmânt, uità cà trupul si sufletul s-au càsàtorit la nastere si vor divorta la moarte. Dar decesul : e logic sau nu ? 25 mai 1998. Am sunat-o pe Dora Gabian dar nu a venit. La prânz, a urcat Martine sà-mi audcà de mâncare ouà fierte si brânzà ca si cum eu as fi capabil sà înghit asa ceva. M-a înstiintat cà infirmiera era plecatà. Pàrea mândrà de izbânda sa. -Am sà vorbesc c-o infirmierà din comunà sà treacà în fiecare zi sà và facà tot ce aveti nevoie, bine ? În momentul acela durerea a devenit insuportabilà. -De ce a plecat, de ce, de ce… ? -De…asta… ! mi-a ràspuns ea asezându-mi pe noptierà o scrisoare. Bun, eu và las càci am treabà. Vin desearà. Sà fiti cuminte ! Încercati sà nu faceti porcàrii cà eu n-am numai de curàtat rahatul, bine ? Gospodària nu merge singurà : trebuie sà te ocupi de ea ! A plecat. Sufletul mi s-a umplut de cancer la rândul sàu, devenind dureros, o apàsare insuportabilà. Moartea s-a apropiat de mine si m-a privit cu blândete. Semàna cu Dora. «Hai !» mi-a zis ea. «Da, am sà vin, asteaptà !» i-am ràspuns eu. M-am linistit într-o vreme, am luat scrisoarea de pe noptierà si am citit-o. Trebuia sà înteleg. Mà doare atât de tare în momentul când scriu rândurile acestea dar trebuie sà merg mai departe. «Scumpul meu, Îmi lipsesti atât de mult. Fiecare obiect îmi aduce aminte de tine, chiar si mobilele de care mà izbesc zi de zi, totul. Hai acasà Radule ! Nu mai support sà te stiu în bratele brutei acelea rurale. Ce nevoie aveai sà te càsàtoresti cu «vita» ? Ce vroiai sà demonstrezi ? L-ai înselat pe tatàl tàu, te-ai înselat pe tine, ai amàgit fata aia care s-a îndràgostit de tine, ai semànat deceptia si tristetea în jurul tàu sà salvezi aparenta. De ce nu accepti sà aràti cum esti în realitate? Dragostea nu-i un lucru rusinos. Vroiai sà semeni cu tatàl tàu chiar dacà stii foarte bine cà esti altfel. Pentru ce l-ai dus acolo când stiai foarte bine cà femeia aceea-i incapabilà sà se ocupe de un om bolnav ? Tu însuti esti nefericit alàturi de ea. Infirmiera acceptà umilintele pentru cà sperà c-ai s-o iubesti. Uite unde ai ajuns ?! Te joci cu viata ta si cu a celorlalti. Dacà tatàl tàu ar fi fost aici, m-as fi ocupat de el zi si noapte ca de propriul meu tatà. Nu era mai bine asa ? Doctorul Hiron e un vràjitor, el i-ar fi prelungit viata si i-ar fi alinat suferintele. E prietenul nostru si...e ca noi, Radule. În el poti avea încredere. S-ar pàrea cà vindecà si cancerul prin metodele lui. Cum poti tu sà uiti momentele de fericire tràite împreunà ? Iatà ce au fàcut principiile din tine ; un om ordinar ! Fà-mi un semn Radule si vin dupà tine. Il aducem pe tatàl tàu aici, la mine acasà. Nu uita cà la Paris e mai usor sà te ocupi de un bolnav. Spitalul e aproape, serviciile de urgentà…totul… Hai acasà, Radule ! Antoine, care te iubeste.» Antoine. Cum adicà Antoine ? Un bàrbat ? 26 mai 1998. Adio caietule scump. N-am sà mai pot scrie în tine, confidentul meu fidel, càci mà vor da afarà. S-au certat toatà noaptea. S-au bàtut iarà. Martine a venit în zori si mi-a spus cà ne alungà pe amândoi. A aruncat lucrurile bàiatului în curte, pe ale mele de asemeni. Profità de absenta lui Radu sà se ràzbune pe obiecte. A chemat un vecin s-o ajute sà mà scoatà cu pat cu tot în curte…Era un om ursuz care pàrea sà ne urascà la fel de mult ca ea. De acum încolo nu mai stiu ce se va întâmpla cu noi. Te-am ascuns sub asternuturi sà te simt aproape. Poate c-am sà te pot salva. Tu esti tot ce mi-a mai ràmas. Mi-ar pare atât de ràu sà te pierd. Ce mi-ar mai ràmâne dupà aceea ? Sunt atât de singur ! Adio scumpul meu caiet ! Uite-i, au venit ! 28 mai 1998. În zori. M-au adus la Paris cu ambulanta. Am reusit sà te salvez scumpul meu confident. Suntem împreunà. S-ar pàrea cà Martine sufere de dureri misterioase de burtà. De aceea ne-a dat afarà. E convinsà cà Radu i-a pus otravà în mâncare. Radu. Niciodatà nu m-as fi asteptat la asa ceva ! Ce explicatie le-as da colegilor de la Universitate ; cà fiul meu e homo-sexual ? Mi-e atât de rusine. Oare cum a putut ajunge asa de jos ? Când era mic se îmbràca cu fustele unei fetite din vecini. Pentru noi, gestul sàu era un joc. Râdeam, ne distram pe seama lui, îl luam în batjocurà dar niciodatà nu ne-am fi putut imagina c-ar merge pânà la capàtul logicii sale. A plecat din România sà fie liber. Sàrmana libertate, ce culoare sumbrà a luat de data aceasta. Vroia sà-si tràiascà principiile. Iatà unde a ajuns cu ele cu tot ! Când a fost nevoit sà mà aducà si pe mine în Franta s-a mutat în Normandia de Jos, lângà Argentat, s-a càsàtorit cu bruta aia ca sà parà un om normal. Iatà explicatia ! Doamne cât mà doare de tare. Am gemut cât a fost drumul de lung iar mângâierile…omului acela, Antoine, chiar dacà erau sincere mà fàceau sà sufàr si mai mult. Nu mai aveam nici màcar forta sà mà revolt, sà-i sparg moaca. Dacà ar fi fost Dora Gabian lângà mine, totul ar fi fost suportabil. Din pàcate era plecatà deoarece a înteles cà Radu nu va fi niciodatà al ei. Spune, Dumnezeule din ceruri : de ce nu poate sà fie si fiul meu un om normal ? As muri împàcat cu gândul acesta. Acum, o regret pe Martine. Era totusi o femeie...cel putin în aparentà... Iatà de ce ne pedepsesti ! Uite ce fel de viatà tràiesc ! Asearà am stat de vorbà cu Radu si i-am spus cà vreau sà mor. A schitat un gest de refuz, de formà, dar a acceptat. S-a sàturat de mine, de vorba mustràtoare, de reprosurile pe care i le-am fàcut si minciunile cu care mi-a ràspuns. Era de acord sà fiu liber ca sà se poatà elibera pe sine însusi. Mi-a explicat cà-l iubea pe Antoine, cà…asa era… -Am fost un “anormal” din tot deauna. Vezi, am încercat sà mà schimb, sà fiu ca toatà lumea dar nu pot. În imaginatia mea, femeia aratà ca un sex enorm prevàzut cu un creier minuscul, stii, la fel ca-n imaginea localizàrii nervoase din creier, în cartea de anatomie. Da, e la fel. Cum poatà un bàrbat sà tràiascà cu fiinte atât de hapsâne, vorace ca viermele, infidele, mincinoase, lenese, inculte, lipsite de cea mai elementarà sensibilitate ? Cum poate cineva si aibe copii cu ele ? -La fel ca mama ta cu mine, spre exemplu! -Bine dar mama… -…era o femeie ca celelalte. S-a refugiat în capàtul celàlalt a încàperii si s-a ascuns în pata de umbrà de teama privirilor mele. Mi se pàrea un stràin liber, un om diferit care încerca sà fie acceptat cum asa cum era. -Din cauza…omului acesta… và certati atât de des cu Martine ? -Da…adicà nu…Ea-si imagina cu totul altceva, credea cà Dora… -Ar fi fost mai bine. Ce fatà minunatà, un înger delicat, o floare parfumatà cu Mediterana. Dacà ai fi înselat-o cu ea, certurile voastre ar fi avut o savoare cunoscutà ca la noi în Moldova. Probabil c-ati fi ajuns pânà la moarte de om…Formidabil ! Imagineazà-ti sà ucizi din dragostea…vreau sà spun pentru o femeie, întelegi ? Nu-i acelasi lucru, niciodatà n-are sà fie la fel, niciodatà…Chiar si crima ar fi acceptabilà… Radu tresàri. Îsi ridicà ochii si mà privi îndelung apoi se ridicà nervos si smulse o tigare din pachetul torturat între degetele tremurânde, o aprinse cu gesturi iuti si nesigure inhalând fumul galben în speranta cà se va linisti. 29 mai 1998. Mi-am mai acordat o zi de durere. Am gemut toatà noaptea, am scrâsnit din dinti, am tremurat, am blestemat. Pe Dumnezeu, l-am abandonat în cerul lui. Oricum n-are sà vinà. Nu te mai am decât pe tine caietule dragà. În momentul acesta înteleg scriitorii. Ei nu se multumesc cu viata la care au fost condamnati. De aceea-si creazà o lume a lor. Mà simt atât de obosit ! Mi-e dor de acasà. Unde e Moldova mea ? Durerea din burtà e din ce în ce mai atroce. Desearà deschid robinetul. Când a venit Antoine sà-mi aducà micul dejun, pàrea mirat cà mà gàseste în viatà. Probabil cà i-a spus Radu cà vreau sà mor, cà morfina nu mai era un medicament pentru mine ci otrava cu care-mi voi pune capàt zilelor. S-a asezat lângà pat si a plâns. Pàrea bulversat. Totusi, cred cà-i un om inimos. Radu e pragmatic, o masinà de calculat. Antoine avea mâna rece si umedà. Mi s-a fàcut greatà. S-a ridicat si a privit punga cu morfinà în care erau ràmase câteva picàturi, s-a înclestat cu mâinile de pràjinà sà nu cadà peste propria sa durere. Plângea în hohote. Suferinta lui Antoine m-a pus pe gânduri. A plecat fàrà sà scoatà o vorbà, s-a uitat la tine, caietule dragà, dar n-a înteles. Înafarà de mine nimeni n-are sà te înteleagà. S-a dus la farmacie sà scoatà o pungà nouà de morfinà dar degetele-i tremurau si ochii i s-au împàienjenit. Pàrea slàbit, epuizat, bolnav, ràtàcit, stràin, singur, nefericit. ʺ -De ce a fàcut Radu asa ceva ? ʺ se întrebà el singur oftând dureros. Tresàri. Douà masini s-au oprit în fata blocului într-un scrâsnet dureros iar girofarurile au aruncat pe pereti nàlucile albastre. A aruncat punga cu morfinà pe masà si s-a repezit pe trepte ca o lupoaicà sà-si apere puiul. L-au arestat pe Radu. I-au arestat pe amândoi. Îi auzeam vorbind, zbierând, urlând, plângând, apoi am auzit portierele masinilor urmate de huruitul motoarelor. Liniste. Liniste. Liniste... 30 mai 1998. Morfina din pungà s-a terminat. Durerile au fost îngrozitoare, din ce în ce mai mari. Niciodatà nu mi-as fi putut imagina cât de înaltà-i suferinta. Iatà, scumpul meu confident, mà doare, mà doare...Departe, pe masà vàd punga cu morfinà dar eu nu am cum sà ajung la ea. Doamneeeeeeeee ! Chiar si moartea nu mà mai vrea... Màcar de as avea forta sà-mi strivesc capul de dunga patului, sà mor asa... De ce nu mi-a pus punga de morfinà înainte sà coboare, sà-l aresteze ? Peobabil cà-i vor da drumul. Antoine n-a ucis pe nimeni... Nu mai pot scrie...gata...aaaaaaaah.... **** Nu mai stiu în ce datà suntem. Cred cà am lesinat. Oare cum de nu am murit ? Nimeni n-are sà înteleagà scrisul acesta tremurat. Mi-e milà de mine. Moldova, Moldova, Moldova.... ****Era sà te pierd caietule dragà. Te-am prins în ultima clipà, sà nu cazi de pe noptierà. Antoine n-a mai venit. Mi-e sete si mà doare groaznic. Oare cât are sà mai dureze ? Mà arde în piept. Restul corpului nu-l mai simt. Ochii mi-s plini de ceatà si urechile de dangànul unui clopot. Oare chiar am murit ? Nu se poate. Toatà lumea stie cà moartea îti ia suferinta. Dacà nu, atunci la ce serveste sà mori ? ****E noapte. Probabil cà e zi dar nu o vàd eu. Câteva clipe m-am simtit usor ca un fluture, liber, dar inertia m-a tras înjos iar durerea s-a nàpustit peste mine. Oare câtà vreme a trecut ? As vrea sà mor, Dumnezeule, ajutà-mà sà plec, sà plec, sà plec... -Dora, tu esti ? Hai sà mergem în Moldova ! Vii ? Delirez. Nuuuuuuu.... În France Soir din data de 25 decembrie 1989 era un articol zguduitor, înghesuit la Fapte Diverse, între articolele de modà si Bursa. ʺ E groaznic sà mori singur, abandonat, uitat într-un apartament ca un lucru inutil. Nimeni nu-ti aprinde lumânarea, esti singur când pleci pe drumul tàiat în nemurire, nimeni nu te plânge. Zilele trecute a fost gàsit cadavrul unui bàrbat mort de câteva luni de zile într-un apartament de la numàrul patru, Avenue de l'Opera, càzut la picioarele patului pe care a zàcut bolnav. Cadavrul a ràmas atât de multà vreme neridicat pânà ce trupul i s-a descompus si s-a imprimat în parchetul dormitorului. Vecini au remarcat mirosul greu si mustele zumzàind în apartament, dar nimeni n-a anuntat politia. Au gàsit cadavrul lui Anghel Angelus din întâmplare dupà sapte luni de zile când Huisierul de Justitie a venit cu organele de politie sà spargà usa si sà confiste lucrurile lui Antoine Hoffman care datora banii de chirie pe toatà perioada aceasta, deoarece apartamentul era pe numele sàu. Organele de justitie au cerut sà se facà autopsia care a ajuns la concluzia cà numitul Anghel Angelus a murit din cauza cancerului, a lipsei de hranà, apà si medicamente. Anghel Angelus era un cetàtean român venit în tarà la noi pentru îngrijiri medicale. A fost tratat la spitalul din Villejuif. Din pàcate, boala de care suferea era mult prea avansatà sà se mai poatà face ceva. Fiul lui Anghel, Radu Angelus tràia în concubinaj cu susnumitul Antoine Hoffman, un cuplu de homosexuali ca atâtea altele la Paris. El si-a adus tatàl în tarà la noi si l-a internat la institutul de boli canceroase din Villejuif S-ar pàrea cà Radu a fost càsàtorit în Normandia de Jos cu o oarecare Martine Lessage, pe care ar fi asasinat-o din cauza lui Antoine. Au fost arestati amândoi în data de 29 mai dar, în momentul unei confruntàri la Comisariatul de Politie, profitând de un moment de neatentie, s-au aruncat pe fereastrà de la etajul cinci. S-au strivit pe trotuarul din fata comisariatului îmbràtisati, sà fie împreunà si dupà moarte. Iatà de ce a fost abandonat Anghel Angelus. ʺ Fait a Paris le 16 Janvier 2008 André Isip Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   m-am grăbit să înstelez ! felicitări ! :) sunt încă sub influienţa întâmplărilor povestite de tine cu har ! viaţa, mersul pe sârmă ! dacă nu stăpâneşti arta menţinerii echilibrului, te prăbuşeşti. poate şi eu voi avea curajul unor mărturisiri, într-o zi, când notiţele mele nu vor mai rezista şi-mi vor cere să vorbească în numele meu. cu preţuire maimuţa de mătase   Postat de catre ambigua departare la data de 2008-01-17 11:59:38               Si un vot binemeritat!   Postat de catre Mihail Buricea la data de 2008-01-17 10:25:52               Cutremurator! Am ramas mut multe minute!   Postat de catre Mihail Buricea la data de 2008-01-17 10:24:24               pana una alta stea din partea mea si a celor ce ar vrea sa ti-o ofere si nu pot, inca. congrat   Postat de catre I BG la data de 2008-01-17 05:30:40               * Am ramas treaza citind, nu mai inteleg zorii care dau navala peste incapere. Citind urmam un drum paralel, el eroul zidit pe file de jurnal si al meu, al celor neziditi si plin de intrebari. Sirul vietii poate fi mult mai complex sau mai ambiguu, semanand a telenovela sau a film indian. Insa ceea ce se zideste se face doar la locul faptei si la momentul prezent. Iata de ce scriitorii isi fac propria lor citadela din litere, imi fugise la un moment dat gandul la Eliade. Realizez ce marunti suntem scriind jucarii starnite de ambianta si relaxare. Parca e un deliciu si o favoare. DAr pentru erou mai departe decat caietul ramasese morfina. Si fara a mai alege nici biroul nici cafeaua pe care o savuram in fata micului ecran cautandu-ne replica de site si nici tema. E vorba de zidire. cu multumiri pentru lectura TAnia   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-01-17 02:03:22	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE