PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Cristian Fara Visele dor ( Cãlãtorie dinolo de noi, împreunã ) Privea de câteva minute în gol peste valuri, singurul gând care plutea în derivã pe oceanul vârstei era aceastã întâlnire… pe care o aºtepta rezemat de peretele rece al falezei, construind peisajul. Sunt prea bãtrân pentru jocurile acestea… îºi spunea, dar era acolo aºteptând o necunoscutã, repetându-i numele, dupã fiecare val. Era bãtrân? Avea puþin peste 35 de ani… o siluetã lungã, puþin aplecat de spate, deºi se îndrepta uneori… pãrând bãþos, mai curând o umbrã, care privea cu un zâmbet uºor trecãtorii… din ce în ce mai multe perechi… ÃŽn urmãtoarea clipã… îngheþa cu privirea în lungul falezei, lãsând ultimul fum încã in plãmâni, proiecta þigara pe jumãtate arsã direct în pavaj, astfel cã jarul se împrãºtie în scântei roºii pentru o clipã… O privea, fiindu-i încã departe, cu genele lãsate puþin în jos, fãrã sã îþi creadã ochilor, pãrea foarte tânãrã ºi era foarte frumoasã, îi zâmbea… dar lui i se fãcuse fricã… O fricã bãtrânã, care nu sperie ci doare, blând dar doare… - Bunã seara… - Salut, …Ce mai faci, Tu? Evita sã îi spunã pe nume… îi pãrea în acea clipã prea intim… si apoi nu-ºi putea stãpâni nici gândurile, mereu ceva demonic sau îngeresc îi sãgeta sufletul la ideea cã ar putea face un gest pe care l-a visat mereu îngenunchind… pentru ai sãruta mâna… rezultatul nu era decât o prea lungã tãcere. - M-am bucurat de soare… Cum a fost ziua ta? - …Ultimele zile au fost ploioase- Cuvintele au cãzut brusc, voise sã spunã „ultimii zece ani…” adicã nu… de câteva ori a fost soare, tãcea… prea greu de explicat… - Mergem undeva împreunã…? Zâmbi ea cercetându-l adânc cu privirea. Sigur, nu era nimic altceva de spus… Trebuiau sa treacã peste acel moment… dar el nu se gândea decât cã e ridicol de bãtrân, urât, ºi ea e atât de tânãrã, de frumoasã… încât nu vor trece cinci minute ºi se va plictisi de „plimbarea” marinã cu un neînsemnat poet de provincie. Ah, poet… gândul acesta, mai curând aceasta dezamãgire, îl trezi brusc. Sufletul îi zvâcni ca o ranã redeschisã pe neaºteptate… dar oare nu construise el peisajul? Se întrebã, nu fãcea asta în fiecare dimineaþã în fiecare searã? Nu era întreaga lume o iluzie? Nu e acesta rolul în care a mai murit de o mie de ori? κi lasã uºor gândurile acoperite de sonata lui Beethoven, din spatele unei vechi amintiri… privi cu coada ochiului peste umãrul ei, pe furiº primele raze ale Lunii, spunându-ºi : toate la rândul lor… ºi desenã cu stânga un cerc uºor în spre marginea falezei invitând-o pe frumoasa doamnã sã pãºeascã alãturi spre ocean, în timp ce dreapta-i se ridica protector într-o îmbrãþiºare largã ºi neobservatã ca pasa unui magician închizând timpul în spatele lor. - Vom privi de pe stâncile înalte Cum marea va rupe visele noastre ÃŽntr-o singurã îmbrãþiºare Vom certa în joaca vântul Ce ne va cãutã în nisipuri… Cu fruntea puþin aplecatã spre stânga, încerca sã îi prindã privirea, dar ea lãsase pleoapele ascunzându-ºi sãgeþile ochilor… buzele uºor întredeschise nu lãsau cuvintele sã zboare… El aºteptã o clipã, înfrângându-ºi freamãtul de a rãspunde la vreo întrebare despre când, cui, unde au fost scrise versurile… ori de ce tocmai aºa pe nepusã masã le-a rãsturnat peste seara care abia începuse… grãbit rostite, aproape bâlbâindu-se, si continuã: - Scriam despre stâncile acelea care se vãd acolo printre copaci, nu ,nu acolo... mai în stânga... da... sigur cã nu am fost niciodatã acolo... le-am privit de aici de pe falezã... Vorbea când repede, când încet… îi urmãrea privirile… încercând sã rãspundã gândurilor…Se încrunta-se puþin, accentuase oare îndeajuns „le-am privit”, a înþeles Aura ca sunt doar o ficþiune. ÃŽn fundal, din spatele valurilor… se lupta cu bãtrânele lui idei: nu, ea nu vrea sa audã asta, sunt doar un decor marin care vorbeºte ardeleneºte… Da, îi plãcea sã se ironizeze. Rezultatul prea multor ani de singurãtate, aceastã ironie cu el însuºi era aerul pe care personajul care devenise îl respira. - … Se vãd mult mai bine de pe plajã... deºi e târziu acum, se însereazã...? De ce era o jumãtate de invitaþie? Aºa gândea el, poate cã Aura s-a ºi plictisit, n-a fost cea ce aºtepta… o paginã de roman… nici nu va fi niciodatã mai mult decât el însuºi. - Am sã mã descalþ… - Dacã ocolim puþin… Cuvintele s-au îmbrãþiºat rostite în acelaºi timp, odatã cu privirile lãsând doar un surâs complice… acel „poate” care înseamnã „da” uneori… acum construind însã doar acea punte care ne leagã uneori pe neaºteptate dar nu pãºim niciodatã pe ea, pentru ca nu vrem sã stricãm vraja. El continuã: - … ajungem pe dig fãrã sã intrãm în nisip… - Vreau sã simt nisipul. ÃŽl privea cu coada ochilor, îºi sprijini uºor palma stângã de umãrul lui, în timp ce el o cuprindea cu privirea din creºtet alunecând pe umerii goi… în încercarea de a-ºi rãspunde dacã e vis sau realitate. - Nu e rece? - E rece… Se ridicã pe vârfuri. - Atunci... (primi-se deja rãspunsul dar continuã cu un zâmbet sincer) mergem pe falezã pânã la dig sau uite... sunt doar 100 de paºi dacã ai încredere reuºesc sa te duc în braþe pânã acolo…? - Mã las purtatã de braþele tale… Deschise mâinile, ridicând puþin bãrbia într-un gest princiar, în timp ce el o cuprinse ca pe un buchet mare de trandafiri albi, în balans ea îºi aºezã repede mâinile pe umerii lui. - …deºi am încredere deplinã braþele tale îþi cuprind umerii mai mult în dorinþa de siguranþã absolutã. κi alegea cuvintele, erau brusc prea apropiaþi, prea maturi ºi copii în acelaºi timp. Dupã primul pas care ei i sa pãrut cam mare, Chris continua sã vorbeascã aproape ºoptit. - Nu, nu alerg am sa merg încet... ai mâinile reci, sigur nu e frig? - Mâinile mele sunt aproape reci tot timpul… - Da, ºtiu... eºti sincerã. ÃŽncerca zadarnic sã reducã distanþa tot mai mare dintre vis ºi realitate, nici el nu mai era cu picioarele pe pãmânt, oceanul acoperea tot mai mult versurile care îi retezau deseori aripile, cãuta în memorie continuarea la „sã nu te joci cu-n suflet de poet / care-a trãit mai multe sinucideri…”. - E rãcoare dar cãldura sufletului tãu mã încãlzeºte…κi opri cuvintele, privindu-i zâmbetul neîncrezãtor, apoi îºi ascuþii privirea ca un pumnal de oþel. - Sigur cã sunt romantic... eu zâmbesc când sunt romantic... îmi place sã trãiesc clipa... ascultã! Se temea ca nu înþelege. Ea nu ºtia cât de dureros, de amar e acel surâs… nici ce piatrã de mormânt e acel „romantic” pe care Chris îl rostea atât de degajat. Aura, se întreba poate doar de ce el nu e un actor bun… continuându-ºi rolul. - Ascult. ªopti cu acelaºi gest princiar si îngãduitor. - ªtii, se spune cã al ºaptelea val e mai mare? Se oprise la câþiva paºi de ocean, rãsucindu-se uºor pentru ca ea sã poatã vedea orizontul. - Nu… - Dacã ar fi mai cald am putea sã vedem, aºa… doar putem asculta. Era cu desãvârºire pierdut visului. Simþea ca ar putea merge înainte, pãºind peste valuri… - Lasã-mã din braþe vreau sã simt pãmântu-mi sub picioare… El se aplecã încet, aºezând-o la un pas în faþa lui. Aura clãtinându-se puþin, a rãmas aºa cu faþa spre ocean, în timp ce Chris cu un pas în urmã se cutremura în faþa visului în care murise de prea multe ori. - Mã bucur cã eºti aici... nu vreau sã îþi fie frig, începusem sã mã obiºnuiesc… îmi þineai cald… în braþele mele…Acum valurile îi acopereau cuvintele ca o obsesie, odatã cu înserarea care se rostogolise brusc peste ei, nu ºtia ce voia… nu ºtia de ce se oprise acolo, nici de ce nu s-a îndreptat spre dig… , nici de ce nu putea spune ce simte, nici de ce nu putea recita versuri… cum sã îi explici unei înger îmbrãcat în albastru cu umerii goi cã nu eºti actor ci… uneori… poet. - Ai þinut vreodatã o pasãre în palme? - Da…A rãspuns ea întorcând puþin capul, fãrã sã îl priveascã. - Când îi dai drumul sã zboare ai aceeaºi senzaþie…iþi pare ca iþi þinea cald...undeva în adânc…κi opri cuvintele pentru cã telefonul ei suna cu o melodie stridentã. Aura, face câþiva paºi în timp ce rãspunde… valurile acoperã conversaþia scurtã. - Scuze… - Nici o problemã… Ascultau împreunã valurile… erau pentru o clipã de cealaltã parte a visului, regãsindu-ºi aceeaºi senzaþie de gol, de prãbuºire… nu se mai gândeau la cuvinte. - Totdeauna, caut cu privirea pescãruºii, chiar dacã acum e noapte...mereu îmi amintesc de Baudelaire… Improviza, simþea ca îi fuge nisipul de sub picioare, nu voia sã o piardã, înþelese în acea clipã cã îi seamãnã, va pãºi brusc într-un vis ca ºi el, trebuie, îºi spunea, trebuie sa ne pierdem în acelaºi vis… acelaºi vis. - Vorbesc prea mult? ÃŽmpietri cu buzele întredeschise, trebuia sã vorbeascã despre Baudelaire? Da, dar gândurile lui fugeau înaintea cuvintelor, poate ar fi trebuit sã întrebe dacã gândeºte prea mult în tãcere… - Te ascult… - Te ascult ºi mi-e teamã sã spun vreun cuvânt… ÃŽl privea miratã, cu ochii pãtrunzãtori, întorºi lin spre el dupã lunga privire peste valuri. Oh, valurile… încã se mai oglindeau în ei. - Vezi în dreapta acolo câteva lumini... .sunt vapoarele din port?... de ce îþi e teama... ºtii, mi-ar place mult sã te ascult…Se pierdea, Chris era destul de bãtrân pentru un „romantic”, înþelegea cã se aplecase prea mult peste zidul realitãþii ºi n-ar fi fost pentru prima oarã, doar cã durerea acestui echilibru, atât de cunoscutã, a început sã se deschidã ca o floare ciudatã în întuneric. - Iar clipa asta mi se pare o veºnicie... ºi vorba ta…„nimic din ce este veºnic nu este omenesc” Clipa, da, Aura iubea clipa, veºnicia acestui ocean al neînþelegerii noastre, trãia în aceastã îmbrãþiºare a timpului, într-o identitate nouã fãrã limite ºi condiþii… aceastã cãlãtorie în absenþa timpului îi plãcea sã o rosteascã cu fiinþa ei: veºnicie. - Acum mã gândeam la asta.... ºi la câteva cuvinte pe care le-am scris cu ani în urmã..... Privea în gol, peste umãrul ei stâng, la un pas de nemãrginire, continuã: - Sunt oameni þãrm ºi oameni corãbii... Ea îºi rãsucii din nou privirea acum cu douã sãgeþi a cãror întrebãri necunoscute l-au îngheþat… lãsând cuvintele neterminate. - Aº vrea sã ºtiu gândurile tale... sã pãtrund în fiecare colþiºor al lor ºi sã înþeleg ce se întâmplã cu ele…Vorbea valurilor, aproape ºoptit… cu o voce dulce, aranjând parcã cuvintele ca pe niºte bibelouri într-o vitrinã. Timpul s-a prãbuºit apoi brusc între ei, ea s-a întors spre el cu ochii mari miratã parcã de acel pas care încã îi despãrþea ridicã mâna punând degetul pe pieptul lui în dreptul inimii: - ªtii .. noi suntem acei doi strãini, cãlãtori pribegi... fãrã nume... în lumi care nu ne aparþin....... - ªi s-au întâlnit în spatele unei oglinzi... Uite, cum a rãsãrit Luna, valurile sunt mai înalte... vor spãla castelele de nisip de pe plajã… - Vreau sa simt valurile mângâindu-mi gleznele… ªopti Aura… ridicându-se pe vârfuri în timp ce noaptea îºi deschidea aripile în spatele ei, ea se rotea cu braþele deschise ºi palmele deschise spre zei. - Sunt scoici ascuþite...sã nu te rãneºti… - …Sã-i simt rãceala mãrii ºi chemarea ei, ea nu mã poate rãni....în nici un fel. Era din nou în faþa lui, plutind ca un surâs pe un chip de copil: - …descalþã-te ºi tu.. hai, dã-mi mâna ta.... - Putem face câþiva paºi...da? doar câþiva paºi... nu ºtiu sã înot. Presentimentul unei eminente prãbuºiri îi cutremura inima, valurile reci le-au cuprins genunchii într-o clipã, ajungându-le la brâu în urmãtoarea… odatã cu murmurul marea îºi ridica îmbrãþiºarea: -Þine-mã bine un val era cât pe ce sã mi te ia… ÃŽi strigã Aura lãsându-ºi trupul o clipã sã se scufunde. - E doar al ºaptelea val… le putem numãra... - … ºi nu am sã pot sã-i iert mãrii asta… El îi întinse mâinile cu palmele ridicate spre cer, ea le oferii pe ale ei, avea ochii plini de întrebãri fãrã rãspuns, toate enigmele veacului care se scufunda odatã cu ei curgeau acum prin mâinile lor, întâlnindu-se la aceeaºi margine de suflet spre nicãieri. - Nici eu nu exist, Aura…Îi auzi cuvintele fãrã ca el sã le rosteascã, buzele lor întredeschise gustau acum sarea valurilor. Marea îi chema încet rotind trupurile legate ale aceluiaºi vis. Nu existã decât o clipã între douã vise care se ating… între douã milenii, ori între douã vieþi. Acum însã aceastã clipã zãbovea încã în privirile ei tulburate: - Cine eºti tu? ÃŽi simþea încã mâinile uluitor de reale, îi sãruta sclipirea din priviri. Se cutremura încercând sã atingã ultimul gând. Dar eu, eu cine sunt? - Noi suntem cea ce ei nu pot sã înþeleagã, Aura, suntem prea aproape de visele lor, prea departe de ei însãºi . Zâmbea, un zâmbet trist, se simþea vinovat de aceastã clipã în care ea trebuia sã aleagã dacã este prizoniera lumii reale sau prizoniera unei oglinzi, a visului aceleaºi lumi, pradã timpului sau… sã aleagã împreuna cu el libertatea acestei rotiri în afara timpului într-o dimensiune interioarã care le cuprinde pe amândouã. - Hai Chris............ ÃŽi ºopti ea descãtuºând clipa. Visul îi era mult mai aproape, nu îºi dorea oglinda în care se minþea cã existã, nici o privire înapoi, nu voia decât sã îºi salveze visul, acum cã îi gãsise un nume, îl repeta fãrã sã se opreascã: Chris, Chris… - Tu te întorci pe þãrm Chris, eu însã nu vreau cale de întoarcere, am sa te aºtept mereu aici, mereu, în mare…, în valuri, în noapte ºi atunci când þi-e dor... vino!!! ÃŽl voia aºa, un vis… un prizonier, da, dar al ei. Libertatea însemna pentru Aura sa nu întorci privirea ? I-ar fi putut spune cã el nu mai e demult un vis, chiar dacã locuia în sufletul ei înainte ca ea sã-l întâlneascã pe falezã. I-ar fi putut spune cã nu a fost niciodatã real, dar nici Chris nu ºtia dacã pustiul dinãuntru e mai dureros decât pustiul de afarã ori dacã adevãrul îi va ucide pe rând sau deodatã. Astfel cã în clipa în care capcana timpului le strivea sufletele fiecare în trupul celuilalt, se lasã în îmbrãþiºarea valurilor, închise ochii… dar simþii atingerea degetelor ei acum ferme strângându-i braþul, urmãtorul val îl împingea spre þãrm. Ea îºi desprinse apoi mâna, privind peste umãr dincolo de valuri cele douã vise care se pierdeau încet. Mergeau învinºi la un pas unul de celãlalt, poate spre un alt mal, un altul poate, pe care sã construiascã aceleaºi castele, pradã aceloraºi valuri. - Eu am sa plec acum, am sa iþi iau ºi tristeþea cu mine - M-ai întristat peste mãsurã, Aura… - Nu voiam ca lumea mea sã te întristeze, Chris ! - …Tocmai m-am lãsat în voia valurilor - Nu te vreau trist, Chris, eºti cu mine acum Recunoºtea aceastã privire, atât de femininã, se gândea ca ar putea spune chiar cã iubeºte acel „rãmas bun” fãrã cuvinte. - Mi se întâmplã sã îmi trãiesc poveºtile, Aura…, mã dor, dar mi-am amintit cã sunt obiºnuit sã mã doarã. - Cine eºti tu? - Aº fi putut fi un vis, nu-i aºa…… Numai atât? ÃŽi privea trecerea din clipã în clipã, din eternitate în eternitate… aºa cum venise ca un vis târziu, uºor legãnat între mare ºi þãrm. Sufletul sãu, acolo, zidit ca un castel de nisip prea aproape de valuri era prea obiºnuit cu întrebãrile fãrã rãspuns, pentru ca jumãtatea lui de vis sã nu îl doarã blând, ca ºi jumãtatea ei. Acea durere dulce care cu cât vine mai din adânc cu atât mai mult ne încearcã chipul cu un surâs lângã o lacrimã, alungându-ne totuºi tristeþea. ªtim… suntem cu un pas mai aproape de noi înºine. Cristian Fara august 2004 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Cristian, un text exceptional. De mult... De mult n-am mai citit asa ceva. Sa vin cu exemple? La ce bun. Totul e frumos si scris atat de cursiv, curat, este si un mic regret, o ceremonie, o 'sarbatoare' a implinirii unui an de cand... Si totusi... suntem cu un pas mai aproape de noi insine. Felicitari si primeste, te rog, votul meu. sorin   Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2005-09-07 15:10:56	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23952 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE