PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Sex cu femei Text postat de Adrian Suciu Citesc mai multe cărţi de-odată; nu mă bucură dragostea unei femei decît amestecată cu dragostea altor femei şi nici nu mă înveseleşte vinul dacă nu e-nsoţit de alte licori. Voi spune şi eu, precum bubosul Iov: „Iată, deschid gura, buzele mi se mişcă şi limba se plimbă pe cerul gurii”. Sigur, cu inima pe deplin curată nu se poate vorbi; construim doar pentru a înşela, ascunde şi justifica. Nici o pagină nu e scrisă cu nevinovăţie şi Dumnezeu nu coboară mila-I asupra noastră. Dragostea, disperarea şi altele asemenea sînt trucuri. E prea tîrziu pentru sinteze: scriu cu ură şi intoleranţă. Cînd mi se termină hârtia, aş vrea ca omenirea să fie împuşcată – exterminarea ei mi-ar aduce satisfacţie. Cu ce să salvezi un viitor cadavru al Titanicului, ce fel de mînă de ajutor să dai, care colac de salvare? Acum vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună; pentru că nici unul dintre din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decît a corăbiei. Abandonez. Las totul, mă scuză instinctul de conservare. Eleganţa ta într-un salon al supravieţuitorilor, costumul, cravata, cămaşa scrobită. A avea speranţă înseamnă a-ţi scoate ochii fizici şi a-i arunca pe fereastră. Autostopist la frontiera între Ungaria şi Cehia. Maşină înmatriculată Franţa. Semn. Oprire. Şoferiţă. Atac fără asediu: „Sînt cel mai mare poet român în viaţă şi vreau să ajung la Praga. Mă iei cu tine?” Buzele ei, un „o” vag amuzat. Mi-a făcut semn să urc. Mînă întinsă: Virginie. I-am spus Gabrielei: Mă poţi iubi de acum. Urmăreşte-mă tot timpul, vom fi amândoi atunci când o parte a vieţii mele va fi murit. A plâns cu lacrimi limpezi: Mă părăseşti? Ca si cum ar fi putut să priceapă, am zis: Merg să ucid o parte din mine. Am plecat. Ea avea treisprezece ani. Pînă la Praga, am schimbat puţine vorbe; între noi se instalase o complicitate comodă şi nedeclarată. Am întrebat-o de unde vine şi mi-a răspuns. A rîs de franceza mea de secol optsprezece, deprinsă cu filologii. -Cunoşti Praga?, m-a întrebat. -Puţin. Am petrecut o săptămînă acolo. Dar cunosc un loc chic (chiar chic am spus), unde am putea goli (vider) o sticlă de vin înainte de despărţire. -Ne şi despărţim? -Dacă vrei tu, mai stăm împreună. A-nceput să urmărească atentă autostrada. La intrarea în oraş m-a întrebat unde o să stăm (chiar aşa m-a întrebat, unde o să stăm – nous/ ensemble) şi eu mi-am amintit un hotel la doi paşi de Piaţa Venceslas. Se numea Praha şi pe panoul-reclamă scria doar atît: Cheepest in Prague. Mă aflam puţin surprins şi intimidat, aşa cum mi se întîmplă de fiecare dată cînd nu fac eu regulile jocului. Cine era această Virginie, mai degrabă urîtă decît frumoasă şi care intra în viaţa mea cu atîta calmă nonşalanţă? O priveam nedumerit cum îşi deschide geamantanul, cum îşi scoate lucrurile. -Ăsta e patul meu şi ăsta al tău. Pentru moment, a adăugat izbucnind în rîs. Corina era micuţă şi liberă. Ceda totul fără pretenţii, fără grija următorilor ani din viaţă. Înţelepciunea populară s-a verificat din nou, ne-am asemănat şi ne-am adunat deşi constrîngerile ştiinţei postulau respingerea polilor de semn identic. Corina scria versuri absurde şi unii le publicau. Lua premii şi mă punea să compun melodii folk pe texte ca n-am bani/ n-am timp/ n-am inimă să mai scriu versuri, eu lucram pe vremea aceea la nişte compoziţii absconse – câteva sîrme contorsionate arbitrar şi fixate pe un suport constituiau o atmosferă pe care o populam cu ace de siguranţă, chibrituri, monede, bucăţi de cărbune, de stofe, de hîrtii, ceară, nasturi, tot ce-mi trecea prin cap şi găseam prin casă – ea le fotografia, le punea într-un dosar cu coperţi din lemn de brad şi, cînd acestea ameninţau să ne dea afară, deschideam expoziţii-fulger în garsoniera în care se adunau atunci o groază de amici atacaţi de un virus feroce al receptării artistice. Se bea vin ieftin, se discuta despre daltonism şi James Joyce, se ascultau experimentele mele muzicale pe versuri fără rimă, melodii ale viitorului cărora o chitară de duzină şi vocea mea le pregăteau o apariţie explozivă în lumea melomanilor, se sta pînă la două-trei-cinci dimineaţa; cînd plecau, prietenii noştri, aproape mereu alţii, luau cu ei cîte un „mesaj uman”, denumirea savantă a „lucrărilor” mele. În absenţa fragilităţii lor sculpturale, rămîneam trişti şi obosiţi, cu interiorul devastat atît de boem… Făceam curat şi adormeam neliniştiţi, lumea începea să se trezească, strada îşi primea raţia de maşini şi oameni. Ne iubeam. Dormeam pe o saltea aşezată direct pe podea, în dreptul caloriferului. Mîncam la „expres”-uri, acasă, cîteodată, beam cafea la patiseria din colţ şi fumam ţigări fără filtru, ne plăcea muzica modernă, eram protejaţii cenaclurilor literare. Nu ştiam ce vom face a doua zi. Am plecat atunci cu ideea de-a rămîne o vreme în munţi. Am ajuns într-un ţinut pe care nu-l cunoşteam şi am rămas acolo, dăruindu-ne unul altuia cu sălbăticia omului primar, intoxicaţi de propria pasiune, zei fără supuşi. Corina mă întreba dacă pietrele se iubesc între ele, Corina era sforţarea materiei infestată de absolutul acelui duo catastrofal. O urmăream dimineaţa cum intra în lacul necorespunzător geografic goală superbă stelară obosea înotînd şi se întindea lascivă pe stâncile tulburate de lumina afectuoasă a aurorei Corina! o strigam de parcă era singurul cuvînt pe care-l vorbeam Eram noi nişte arhaici? Eram rezerva secretă de viaţă a materiei? Încărcam zilnic o maşină cu buşteni, şoferul ne aducea ţigări, vin, hrană rece, de două ori pe lună venea un ins demodat, burtos şi ochelarist, de care mi se făcea milă de fiecare dată cînd îl vedeam, cu o valiză diplomat şi statele de plată, primeam banii şi ne ocupam cu primitivismul. Pe zgomotul de fond al vieţii montane trăite in forzato, pe un palier social indescifrabil se năştea a doua versiune a sculptorului – proiecţie a votului vegetal care-şi cerea dreptul la expresivitatea primară. Ştefan desena în cărbune perioadele de penitenţă ale holmiului şi era în stare să mă întrebe fără remuşcări de ce se face dimineaţă. Nu e lucrul cel mai uşor să te trezeşti noaptea cu gura uscată, să-ţi treci limba peste dinţii cu gust metalic şi-n toată vremea asta să ţi se pară că lumea e alta. Clipa care trece pînă aprinzi lumina şi priveşti nedumerit în jur are darul să-ţi risipească pacea pentru restul nopţii şi s-alunge somnul. La-nceput, nu mi-am amintit cine e femeia de-alături. Dormea răstignită, cu mînă dreaptă şi piciorul drept atîrnînd în afara patului, cu părul în neorînduială peste pernă şi peste faţa întoarsă spre mine. Purta o urîţenie echivocă şi mi-am dat seama că o să mă culc cu ea, oricine-ar fi, orice-ar vrea şi orice s-ar întîmpla mai apoi. Am îngenuncheat lîngă patul ei, fără să sting becul roşcat de pe noptieră şi-am început să o mîngîi, la-nceput aproape imaterial şi-apoi cu insistenţă, mai ales pe sînii care prindeau să-şi ridice sfîrcurile negre. S-a trezit abia cînd am ajuns în pat cu ea şi-i exploram gracilisul cu palma. S-a trezit şi buzele ei au arcuit un „o” vag speriat; a încercat să se apere pentru o clipă, apoi s-a răzgîndit brusc. Era extraordinară şi impudică: de fiecare dată cînd mă strîngea, gîfîind, simţeam că se rupe ceva în ea. La urmă, a ţipat scurt şi m-a împins. Ea a făcut sex la un moment dat cu individul şters, ochelarist şi burtos care ne aducea salariile. Mi-a povestit cu lux de amănunte totul, a insistat în fel şi fel de procese de conştiinţă, se autoflagela, ţinea să ştiu totul, să nu-mi ascundă nimic: M-a muşcat de un sîn, uite, îi lipsea un dinte în partea stîngă! Preaplinul de fericire ucide, ne face vulnerabili - tortura ne imunizează, ne plasează pe terenuri sigure. Unul din lucrurile cu sens e, sigur, întîlnirea dintre un bărbat şi o femeie, adesea sub zodia provizoratului şi efemerului. Nimic mai pasionant decît lupta a două conştiinţe: nu sexul e ceea ce contează în economia unei relaţii ci sexul cu ceea ce-l înconjoară. Probabil că la asta gîndeam în noaptea de-atunci, după ce Virginie adormise din nou. Şi m-am mai gîndit că nu prea ştiu ce vreau. Undeva pe coridor, un bărbat şi-o femeie se certau; ceha cu inflexiuni plăcute devenea ascuţită şi ameninţătoare în gura femeii. Mă simţeam prost. O clipă am crezut că-mi iau rucsacul şi plec. Apoi mi-am zis că nu e genul meu să capitulez. Am rămas din ambiţie: trebuia să aflu. În urmă cu cîteva ceasuri, eram un vagabond nepăsător la graniţa dintre două ţări şi-acum mă descopeream legat de fata urîţică din pat, fără să ştiu cum. Cîte frontiere trecusem? Eram neliniştit? - Am văzut că faci statui din lemn. Fă-mi şi mie Libertatea. - Care din ele? a întrebat Corina. - Toate. Abia atunci a descoperit-o, cocoţată pe scaunul prea înalt pentru ea, parţial acoperită de şevalet. - Fă-i-o, a zis Ştefan. - Bine, domnu’ Sadoveanu. - Să-mi spuneţi cît mă costă. Deschise uşa să plece. Doamna Corina, nu purtaţi sutien? - Nu. A rîs. Ştefan a privit-o: prin tricoul subţire, sânii ei umpleau golul. Mă trezesc tulbure şi văd că sînt singur de tot. Hotelul pare pustiu şi nu trimite nici un zgomot înspre auzul meu încordat. Oglinda-mi trimite un chip pe care-l pipăi mominte lungi ca să mă conving de-i al meu. Uitasem de cu seară geamul deschis şi perdeaua se umflă neîncetat, ca o pînză de corabie: nerăbdătoare? Cobor din ce în ce mai grăbit, să scap de relele presimţiri. La recepţie moţăie un moşulică ochelarist şi chelios. Abia clatină din cap la salutul meu; nu reuşesc să mă înţeleg cu el: Virginie plecase? Poate că visez, mi-am spus, dînd colţul spre Piaţa Venceslas: în locul furnicarului de oameni, pustiu. Mă-ntorc şi-ntreb primul trecător ce se întîmplă; mă priveşte zîmbind şi spune că asta e tot. -Cum să fie asta tot? -Asta e tot, asta e tot. Pornesc încrîncenat spre hotel; trebuie să o găsesc pe Virginie; mă-mpiedic la fiecare pas. Merg nesfîrşit şi hotelul pe care-l văd nu se apropie. Merg nesfîrşit. Păşesc. Obosesc. Soarele se ridică şi devine usturător. Praga necunoscută mă sufocă, balcoanele se vor prăvăli peste mine. -Virginie, strig, Virginie! -Hei, înţeleg că te-ai îndrăgostit brusc, dar nu e cazul să se afle pînă în stradă. Mi-e foame. Ieşim? Mi-ajunge realitatea că ea n-a dispărut. Sadoveanu venea o dată la patru zile şi-şi lua Libertăţile, le planta pe o platformă de stîncă din apropiere după un sistem curbiliniu, muncea ca un smintit la gropile cu care asigura verticalitatea acelor sculpturi deloc modeste ca dimensiuni. Ultima a fost Libertatea Libertăţii pe care abia am cărat-o cu toţii. Am rămas acolo pînă seara ca nişte turişti în faţa statuilor maya, aproape integraţi în devălmăşia cosmică. Sadoveanu poseda o extraordinară putere de recepţie artistică, trăia intens vertijul contactului cu infinitul tot mai in diluendo – se porni o ploaie exterminatoare. Tensiunea atmosferică şi cea arterială se amplificau, alergam spre cabană, simţeam ochii lui Ştefan lipiţi de coapsele mele, prin rochie. Corina, udă complet (rochia subţire i se lipea de umeri, de piept, de coapse) devenise întruchiparea precarităţii, mergea cu sandalele în mînă şi cu ochii plecaţi, cu vulcanul interior în erupţie – o ţigară biocîmpuri negocieri internaţionale cana cu ceai harta lumii noapte adidaşi plini de noroi dragoste sălbatică revanşardă necesară A doua noapte am petrecut-o la Futurum Club, o bombă la modă pe o străduţă paralelă cu malul drept al Vltavei. La nouă dimineaţa aşteptam ora exactă în faţa orologiului din turnul vechii Primării: apostolii defilînd deasupra hăţişului de cadrane şi zodii felurite, moartea măsurînd şi năruind timpul. Am bătut apoi cu piciorul, într-o tandră şi obositoare uitare de sine, nenumăratele străduţe din centrul oraşului, am mîncat hamburgeri şi îngheţată. Mergeam pe străzi lipiţi şi sporovăind. La începul serii, într-un pub studenţesc, am aflat că cel mai tare loc ar fi acest Futurum Club. Apoi am rătăcit mai mult de-un ceas după indicaţiile sumare ale comesenilor. Un poliţist amabil ne-a condus pînă la uşa încadrată de curve în aşteptarea clienţilor: 1000 de Coroane. După negocierile de rigoare, mai puţin. Am pătruns, coborînd vreo cîteva trepte, într-un gang obscur, am plătit şaizeci de coroane taxă de intrare şi ni s-a aplicat pe frunte, semn de recunoaştere şi acces, o ştampilă roşie. Nu cred că mi-aş fi putut imagina o mai abruptă prăpastie a tuturor simţurilor: subsol colcăind, atmosferă de iad, amplificată de concertul delirant al luminilor şi de vînzoleala trupurilor relativ îmbrăcate, purtate de cea mai agresivă muzică dintre cele cu putinţă. Un fost cinema fusese amenajat ca sală de concerte şi videodiscotecă. Trei încăperi aliniate, puţin mai liniştite, adăposteau băutorii de bere, fumătorii de haşiş, îndrăgostiţii nerăbdători să se înfrupte unul din celălalt. La o masă, aproape turtiţi sub greutatea grafitti-urilor, am băut vreo zece beri, am fumat o ţigară cu haşiş oferită de un ceh ospitalier. Am intrat apoi în discotecă păşind de-a dreptul peste trupurile întinse pe jos şi încercînd, cam fără rost, scuze. Am dansat dansurile triburilor de la începutul istoriei, fără să invocăm alt zeu decît foamei unui trup de celălalt trup; ne-am iubit apoi cu neîndemînare şi fericire într-o arcadă mucedă, încăpătoare, unde nu eram singuri. În drum spre hotel, în dimineaţa nelămurită, lipită de mine, asudată, ameţită, mi-a cerut să-i vorbesc despre femeile mele. -Nu mă pricep să vorbesc, i-am spus. -Ai putea să-mi scrii, atunci, zici că eşti scriitor. Da: în fiecare noapte îmi scrii o pagină pe care s-o citesc eu dimineaţă la cafea... O fiinţă de sex feminin nu devine femeie în noaptea în care-şi pierde virginitatea, asta e una dintre marile prostii intrate în uzul comun. Femeia e piatra pe care un singur bijutier nu o poate şlefui. Cînd am cunoscut-o, Carmen era la vîrsta la care desăvîrşita ignoranţă într-ale sexului adaugă frumuseţii o stîngăcie incitantă. M-am îndrăgostit de ea aşa cum fac de obicei: ca şi cînd ar fi pentru ultima oară. M-am apropiat de ea şi mi-am apropiat-o. Există un punct în care drumul e fără întoarcere pentru o virgină. Dificil e doar să o duci acolo. O pierzi pe femeia care, înainte de a avea cunoaşterea brutală a bărbatului, nu se apropie, măcar vag, de substanţialitatea trăirilor pe care, altminteri, le aduce o experienţă îndelungată. De multe ori am încercat să-mi imaginez ce-a simţit Carmen în ziua în care, avînd ea încredinţarea că-mi aparţine şi că-i aparţine, în sensul acela al marii prostii intrate în uzul comun, şi-a dat seama că o îndepărtez. Am chinuit-o cu toată hidoşenia răutăţii mele calculate şi cu singura scuză că asupra tuturor acestor lucruri o avertizasem, concret, înainte de a fi prea tîrziu pentru ea să se retragă. Cine ştie? Se va arăta într-o zi în toată splendoarea ei. Iar prima faţă, aceea de la care iradiază celelalte, potrivindu-i-se, o voi fi şlefuit eu. Oricum, femeile nu cred niciodată cînd le spui adevărul. Mă trezeşte cu un sărut lipicios pe ureche. -Mi-ar fi plăcut să fii tu primul bărbat din viaţa mea. -Vreau să beau, vreau să mă-mbăt. Asta am făcut toată ziua: ne-am mutat dintr-un bar în altul. Am schimbat băuturile şi decorurile. Am simţit cum sîngele se face subţire şi cum aleargă de la o tîmplă la alta. Îmbătat. Tîrziu, am devenit incoerent, moale, neajutorat. Am ieşit pe o ploaie subţire, era noapte, mă sprijineam de ea. -În noaptea asta, îmi spune brusc, îmbrîncindu-mă, nu am nevoie de tine! Prea beat ca să reacţionez imediat, îi las un răgaz în care apuc să văd cum opreşte un taxi; mă reped la o altă maşină, încerc să-l fac pe mustăciosul şofer praghez să priceapă că trebuie să urmărească taxiul din faţă. Am la mine două sute de Coroane, urmăresc încordat maşina din faţă şi, simultan, ceasul de taxare. Unde s-o fi ducînd fiinţa asta??? Nu-mi doresc decît o cursă pe care să o pot plăti cu banii din buzunar. Oprim undeva la periferia oraşului, într-o piaţetă unde sfîrşeşte un mănunchi de linii de tramvai: 198 de Coroane, punct lovit. Din cealaltă maşină, coboară o damă venerabilă, punct ratat – urmărisem o altă maşină. Realizez într-un moment dimensiunile erorii: mă aflu departe de Virginie, fără un ban şi dezorientat. Îmi spun că liniile de tramvai nu pot duce decît înspre inima oraşului. Parcurg vreo două sute de metri. Un grup de tineri gălăgioşi se apropie pe acelaşi traseu, în sens invers; puţin intimidat, mă apropii de ei: -Aţi putea să-mi spuneţi cum ajung la hotel Praha? Probabil că întrebarea mea la orele trei ale dimineţii, într-un capăt al oraşului, într-o englezească obosită şi într-o evidentă stare de beţie n-a displăcut convivilor întîmplători. Am fost invitat fără ezitare la un chef pe malul Vltavei, la Branik şi nu am refuzat. Am mai petrecut două ceasuri pe un debarcader, bînd whisky cu energizante şi ascultînd cu interes conversaţii în cehă, limbă necunoscută mie dar cît se poate de simpatică în condiţiile date. Înspre cinci ale dimineţii, am fost trezit din somnul în care alunecasem pe nesimţite de către unul dintre convivi, care mi-a explicat că el a închiriat o căsuţă şi că, dacă sînt foarte obosit, pot să mă duc să dorm acolo. Am mulţumit destul de confuz şi am acceptat; somnul nu mă aştepta, însă, în patul tare cu puţine aşternuturi. Am aţipit îmbrăcat vreo jumătate de oră pînă ce m-a trezit, mîngîindu-mă, gazda mea, strecurată lingă mine şi într-o vizibilă stare de excitaţie. Am reacţionat violent, am ieşit trîntind uşa peste hohotul de plîns în care izbucnise omul şi-am alergat cu disperare înspre liniile de tramvai, singura legătură cu oraşul în care lui Virginie îi era, poate, dor de mine. O maşină a Poliţiei staţiona pe şosea; m-am îndreptat înspre ea, încercînd să nu mă clatin prea tare. M-au legitimat şi m-au întrebat unde stau. Le-am răspuns, păreau să nu mă creadă, nu-mi păsa. M-au dus cu maşina la hotel, au verificat dacă era înregistrat acolo, s-au convins, au spus ceva ce nu am înţeles şi au plecat. Am urcat în camera goală, am căzut pe pat plîngînd şi adormind. -Alerg într-o încăpere mare, în jurul unei mese. De pe pat, se uită la mine mama. O iubesc mult de tot, mă-nvîrt în jurul mesei şi rîd, ţip de bucurie, ştiu că asta-i place, mă ceartă, cu alint: Mai încet, mai încet! Apoi intră pe uşă un bărbat posomorît, clătinîndu-se, urlă la femeia care mă iubeşte, începe să o bată, pe mine mă închide într-o altă cameră. Adorm tîrziu, mă trezesc, dar nu de tot, sînt ţinută în braţe şi mi-e rău. Femeia care mă iubeşte are urme pe faţă, cum am eu pe genunchi, ştiu că o doare şi nu întreb nimic. Asta e prima amintire din viaţa mea. De cîte ori se întîmpla aşa, mă chinuia plînsul. Simţeam cum urcă nodul tare prin piept şi-l opream întotdeauna, în gura încleştată. Din mîndrie şi din ură, nu-mi amintesc să fi plîns vreodată în copilărie, aşa cum n-am plîns mai tîrziu, de cîte ori ar fi trebuit să o fac. Am treizeci de ani aproape şi mă gîndesc la cei trei copii care-ar fi putut să alerge acum în jurul meu; azi-noapte am simţit străinul din tine, bărbatul pe care-l urăsc pentru că e mai tare decît tine, chiar şi atunci cînd se arată vulnerabil. Te-am urît pentru o clipă şi te-am alungat; nu fi supărat! Nu te trezi, rămîi aşa! Îmi placi aşa, adormit şi lipsit de apărare... Ne-am împăcat repede; n-aveam nimic să ne iertăm unul altuia, nu greşiserăm. După o vreme, Corina devenise frumoasă şi bogată. (Nu din cauza asta nu i-am deschis braţele de îndată, sentimentele pot fi deseori cumpărate şi încă ieftin). Demonstrasem, însă, teoretic un adevăr şi reîntoarcerea ei acceptată imediat m-ar fi împins la aplicarea lui practică. Treptat, reţinerea mea a dispărut; Corina părea la fel de proaspătă şi neverosimilă ca înainte. Prima noapte de după s-a isprăvit calmă. Am ascultat discuri amîndoi, cu vin şi ţigări, obscuri, încercînd să ne pătrundem unul altuia vremurile cît am fost despărţiţi şi retrăgîndu-ne mereu, învinşi, în amintirile comune. Îngenunchiată pervers în faţa mea, îmi revitaliza retina obosită, dispusă a ignora orice suspiciune. Energia ei incalculabilă. E frumoasă oboseala cînd se-adună şi te-aruncă într-o stare de febrilitate, cînd percepţia lucrurilor din jur devine acută, oboseala care poartă nervii întinşi ca pe o pînză de fierăstrău. I-aş spune Virginiei că am fost orb şi acum încep să văd, i-aş spune Virginiei atît de simplu: Doamnă, am nevoie de tine! Dar n-o fac; peste fiecare vorbă pe care aş rosti-o se aştern rafturi de cărţi. Virginie mă sprijină de sînul ei şi-mi spune: Sînt atît de mulţi bărbaţi frumoşi, inteligenţi, interesanţi în lumea asta că ar fi o prostie de neiertat să mă opresc la unul singur. Lîngă tine, însă, aş putea sta o vreme. Da, îi răspund, ne-au jignit vremurile pe amîndoi şi ne-au rănit. Doamne, oboseala care dilată trupurile şi umbrele lor! Mi s-a întîmplat să petrec o noapte cu o femeie pe abia o cunoscusem. Înspre dimineaţă, am fost „deranjaţi” de logodnicul ei. Ne-am aşezat în faţa unor cafele: eu, el şi ea, între noi doi. Apoi a urmat una dintre cele mai tensionate discuţii la care am participat vreodată; cu impertinenţă i-am propus să aleagă între el şi mine, adică între opt ani de viaţă comună, plus tot ce clădiseră împreună în vremea asta şi două, trei, cîteva zile de aventură. O aventură al cărei chip nu-l puteam şti pentru că încă nu-l avea. A oscilat dureros dimineaţa întreagă între cele două baricade şi înspre amiază, abia, i-am părăsit. Am înotat prin ziua şfichiuitoare de iarnă cu sentimentul că sînt un şarpe veninos şi-un înger rebegit de frig. Dragostea… Într-una dintre nopţi, cartea adevărului meu a ars ca un orar nesemnificativ, alături de bancnotele ei. O pagină, o bancnotă… I-am citit ce scrisesem cu ea, despre noi şi am rămas surprins: deloc impresionant, un roman de duzină. Am conştientizat falsitatea adevărului pe care-l verbalizam. Poate fi un adevăr fals? Era un adevăr creat de mine numai pentru mine. Pe cine voiam să conving de autenticitatea lui? În folosul cui l-am descoperit dacă numai eu îi corespundeam? Mai mult am intuit regulile decît le-am cunoscut. Acum ştiu că într-un singur om nu pot fi îngrămădite atâtea responsabilităţi. (Ştefan: Ai citit şi tu Kant în flăcări? Corina: Nu se numeşte aşa, ci Orbirea, Die Blendung. Dar nu-i vorba de asta...) Probabil că nu există o mai bună legătură cu realul decît senzualitatea; senzaţia împiedică nebunia, atingerea fluidă dă confirmări. Iluzie. Mă opresc în braţele femeii şi restul e iluzie – chiar gîndurile mele, celelalte. Cred într-un singur curaj al bărbatului: acela care seamănă mult cu generozitate şi care-nseamnă a fi gata oricînd să pierzi totul şi s-o iei de la capăt. Bărbat şi femeie. Semănăm şi sîntem singuri, nu avem alte legături. La lucruri din astea mă gîndesc, maşina Virginiei aleargă pe autostradă, plouă, urmăresc stropii care se preling hipnotic pe parbriz. Virginie e mică, pierdută în scaunul ei şi concentrată. -Rîzi? -Mi-am imaginat cum am arăta noi doi în postura de burghezi cumsecade şi îndrăgostiţi. -Imaginează-ţi şi tu ceva mai plăcut! -Tot nu mi-ai spus unde mergem. -Nu ştiu nici eu, nu mai întreba! Plouă frumos şi e cald. Iar la apus soarele stă încoronat de nori. Tăcere. Numai duelul celor două entităţi, acuzator printre flăcările mileniului, echivalînd cenuşa din noi, construind un phoenix al realităţii. În timp ce Corina dormea ca un copil eliberat de spaime, ideea motivării actului săvîrşit m-a copleşit întîi ezitant, apoi tot mai sălbatic. M-am ridicat din pat şi m-am trântit pe un scaun pliant în apropierea sobei. Mi-am amintit brusc de părul ce sfida toamna, frigul, bruma zilnică. I s-au ofilit florile apărute printre perele coapte, lupta lui a durat pînă la victoria posibilă, victoria dincolo de care ţi-e frică să priveşti; sau poate nimic din lumea asta nu poate ajunge acolo, indiferent de structură, biologică sau minerală. De ce n-a încercat părul să şi-o consolideze, să persevereze în credinţa celei de-a doua rodiri? Victoria pe care o obţinusem era o victorie strict personală. Lupta cu viaţa, cu incertitudinile, cu oamenii care nu mi se relevau decât ca nişte zei falşi în care-am crezut pînă cînd m-am întrebat dacă mai există ceva dincolo de „adevărul” meu, a fost totul pentru mine. Corina susţine că lupta e adevărata trăire, victoria te deziluzionează, victoria e fără semnificaţie, din clipa în care-ai învins te pierzi, te fură sedentarismul, aluneci în indiferenţă, te moleşeşti... Pentru victoria aceea eram singurul vinovat. Am făcut din start abstracţie de existenţa celorlalţi şi numai eu puteam fi condamnat pentru fragilele succese, insuficient de rezistente ca să poată susţine ridicolul unei astfel de descoperiri. Mergem de multă vreme, maşina urcă uşor pe şoseaua curată, mărginită de pădure. Virginie intră pe un drum forestier; merge de parcă ar şti unde e, nu ezită nici o clipă la răscruci, nu încetineşte, nu se uită în jur. Ploaia s-a oprit şi e cald, trecem printre cîteva case risipite. Mai tîrziu, drumul nostru se-nsoţeşte cu un pîrîu. Parcurgem un peisaj ireal de pustiu, de la o vreme, nici animale, nici oameni, nimic. Visez că mă aflu într-o maşină care merge nu ştiu unde, că lîngă mine stă o femeie cu numele Virginie şi pe care nu o cunosc. Nu putem trece mai departe; drumul nostru s-a sfîrşit; o barieră grea, legată cu lanţ şi lacăt, ne stă înainte. Pentru prima dată, Virginie ezită. Seara dă la iveală primii aştri. Îmi prinde mîna şi mă trage afară, aproape mă tîrăşte după ea, un pîlc de mesteceni argintii luminează pe culmea unui deal, pîrîul nostru credincios face zgomot la cascadă, apa se-adună şi se desparte bolborosind, ridicînd o perdea de stropi şi spumă. Virginie mă lasă, îşi pierde din mers hainele, intră goală în şuvoiul uruitor. Simt de-odată că mă spionează ochi din spatele fiecărui copac şi a fiecărei pietre, că locul meu nu e aici. Sînt străin, sînt străin oriunde, orice aş face, numai că femeia din apă îl vrea pe străin, îl cuprinde în vrajă şi-l ţintuieşte de mesteceni, de scoarţa albă şi de pămînt. Femeia de deasupra mea arde, în dreptul capului ei de tăciune a răsărit luna şi nu m-ar mira ca între ele să fie o legătură. Mă mistuie femeia şi zgomotele nopţii, nu-mi pasă de oricare întîmplare, sînt frumuseţi al căror tăiş numai moartea îl poate îmblînzi... Dimineaţă, în holul hotelului, o aştept pe Virginie. Între timp, îi cer recepţionerului hărţi, toate hărţile pe care le are. Încerc să aflu insula cu mesteceni. Virginie mă găseşte chinuindu-mă cu hăţişurile de linii şi haşuri. -Tu chiar crezi în ce s-a întîmplat azi-noapte?, mă întreabă. -Îmi doresc enorm un copil. I se umezesc ochii atunci cînd vorbeşte despre copiii pe care, şi insistă, ar fi putut să-i aibă. Probabil că, obosită, s-ar lega cu toate firele, văzute şi nevăzute, de o fiinţă nevinovată, de copilul ei. -Hai să facem o fetiţă, îi spun. Sînt sigur că ar fi fetiţă. -Ar suferi. Ce i-aş putea spune despre tatăl ei? Tu ştii că ce ni se întîmplă acum va trece repede şi ne vom urma drumurile; vreau să-i dau copilului meu şi un tată. Ştiu, asta seamănă cu şantajul clasic „mi-ai făcut un copil, ia-mă!”. Dar aşa cred eu, că un copil are nevoie de o mamă şi de un tată. Ca să-i fie lui bine, m-aş uni cu oricare bărbat acceptabil. M-aş plictisi, poate, repede de dragostea bărbatului dar niciodată de cea a copilului meu; el mi-ar da, în fiecare dimineaşă, puterea să mă trezesc. Probabil că dragostea unui copil e refugiul ultim al femeii, locul de iernat al fiarei obosite de vînătorile din vară. Pacea şi liniştea. Iluzia îngrozitoare a siguranţei. Realizez că e amuzant să stau lîngă ea, în momentele în care n-avem nimic să ne spunem ori sîntem obosiţi şi să-i scriu, ca şi cînd ar fi departe. Cînd fac asta, ea mă priveşte uşor nerăbdătoare: ştiu că, mai tîrziu, va lua foaia, o va citi, de faţă cu mine sau singură şi nu-mi va vorbi niciodată despre ce-am scris eu acolo. Am avut uneori norocul să-mpărtăşesc singurătatea unei femei; nu cred că e puţin lucru fie şi o întîlnire întîmplătoare, cîteva ceasuri de comuniune fugară, nu, nu cred că e puţin lucru. Sigur e că dragostea mistuitoare nu are vreun fel anume de-a intra vieţile noastre, nu trage clopote dragostea care ordonează şi dă simetrie. Sigur e că adesea luăm un lucru drept altul. Sigur e că nici o şansă irosită nu se întoarce. Cînd am cunoscut-o, Olga m-a fascinat prin bucuria în care se scălda şi pe care o împrăştia în jur, o bucurie copilăroasă, exuberantă, contaminantă. Ea vedea în mine, pesemne, un copil, pentru mine ea era o frumuseţe scînteietoare ca păpuşile vesele din vitrine. În lungile nopţi care au fost, am cunoscut-o în fantezia ei carnală şi în spaimele ei de femeie îmbătrînind singură. Se trezea plîngînd, căutîndu-mă, tresărind şi vorbind. Îi murise mama, cu puţină vreme în urmă. Mai cu seamă de moarte îi era frică. Îmi spune mereu: -Ştiu că nu te pot ţine lîngă mine, tu ai viaţa ta în care eu nu mai pot intra. Eşti prea tînăr. -Da, mă alintam, numai că frumuseţea relaţiei noastre stă puţin şi în faptul că e imposibilă. -Vreau să facem un copil. Crede-mă, nu ca să te leg de mine. Un copil numai al meu. Ne-am petrecut noaptea în baie, făcînd dragoste în vană, pe chiuvetă, pe jos, rezemaţi de perete, bucurîndu-ne de apa fierbinte, de spună, de nichelul robinetelor. M-a trezit dimineaţa devreme. -Haide, strînge-ţi lucrurile, plecăm. Nu o întreb unde. -Trebuie să ne despărţim, îmi spune mai tîrziu, în maşină. Te duc pînă la Budapesta, de-acolo te descurci. Nu o întreb de ce. Nu protestez. Nu spun nimic. -Pune o muzică. Ceva de despărţire, încerc să bravez. Ascult tot drumul muzica tînguitoare cu inflexiuni solare. Ajungem la Budapesta după-amiază. Mergem direct în gara Nyugati. Pare că în jurul ei s-ar fi ridicat un zid transparent prin care n-am cum să trec. Mă sărută banal şi mă întreabă dacă mai am destui bani. Sigur, îi răspund şi realizez că ne despărţim. Sînt obosit de drum, plictisit şi indiferent. -Nu-mi laşi adresa ta? Poate-ntr-o zi mi se face dor să-i scriu, aşa cum am făcut-o în ultimele nopţi. -Nu, lasă-mi tu adresa ta. Îţi scriu eu. Face cu buzele un „o” alintat, concesiv şi mincinos. Îi scriu pe o hîrtie adresa; ştiu că de-acum înainte bucata asta de hîrtie va fi singura noastră legătură. Şi foile mele din nopţile trecute. Urmăresc din privire maşina roşie plecînd. Ultimele zile petrecute împreună au fost fade şi obscene. Aveam senzaţia trăirii de aur rambursată în valori de hârtie, intuiam sărăcia în gesturile-demonstraţii de afecţiune, până şi dăruirea dezlănţuită ni se părea un vis repetat, o grafomanie, un act de supărătoare obligaţie. Pierdusem formula liantului care ne-a uşurat fuziunea sub giulgiul mincinos al iubirii pentru celălalt mai mult decît pentru propria persoană. Corina a dispărut deodată; în lipsa prezenţei ei (penibile) s-au aruncat pe mine insomniile, fiecare noapte era un bolovan uriaş sub care muşchii mei cedau. Se apropiau alte timpuri... I-am spus Gabriellei: Vezi, deja am început să mor. Nu te înspăimânta, atunci când vom fi amândoi în mine nu va mai avea loc decît moartea cu tine. A plecat, cuminte, ochii. Împlinise de curând paisprezece ani. Într-o zi, am fost întrebat ce este Adevărul. Atunci n-am răspuns, dar a venit vremea să zic: Adevărul înseamnă să ştii cine eşti. Intru în îmbulzeala din gară şi aflu că n-am cum ajunge la Cluj: Căile Ferate Române se află în grevă generală. Caut să schimb nişte bani şi constat că nu am portmoneul. Mă aşez, calm, pe o bancă, îmi explorez atent rucsacul şi toate buzunarele şi pliurile hainelor. Actele-mi sînt la locul lor, în buzunarul exterior al rucsacului, dar portmoneul nu se află acolo. L-am uitat pe undeva? L-am pierdut? Mi-a fost furat? N-am nici cea mai vagă idee şi nici n-are vreo importanţă. Trebuie să găsesc o soluţie. Îmi aprind pipa şi cuget că incidentul e binevenit, în fapt. Altminteri, singura mea ocupaţiune mentală ar fi fost Virginie. Fumez liniştit. Mă ridic şi m-apropii de un tomberon, să-mi curăţ pipa. Descopăr cu privirea, înăuntru, un carneţel albastru pe care-l scot, curios. E un paşaport polonez, valabil. Realizez că am soluţia. Riscantă dar adrenalina mă ajută să uit de Virginie. Caut bişniţarii din gară, îi reperez uşor, mă duc la unul cu moacă simpatică şi-i spun că am un paşaport de vînzare. Mă priveşte atent, se pare că trec de prima evaluare, îmi spune că cei din zonă se ocupă doar de tranzacţii valutare, dacă vreau să vînd paşaportul, trebuie să mă duc în Keleti. Cum ajung acolo? Cu metroul. Ajung, în premieră, în metroul din Budapesta şi nu mă rătăcesc: pretutindeni, hărţi explicite şi indicatoare bine plasate care nu-ţi permit să pierzi direcţia. Vînd paşaportul unui arab care-mi oferă trei mii de forinţi. Ştiu că e mai puţin decît aş putea căpăta, din moment ce asta e prima ofertă, dar nu fac afaceri cu paşapoarte decît ocazional, suma îmi convine. În aceeaşi seară, în parcarea gării, găsesc un autocar care merge la Cluj. Plătesc o mie de forinţi şi dimineaţă mă trezesc în Clujul meu uitat. Intru într-o cîrciumă, mă-mbăt şi-apoi plec acasă. Dorm Mă trezesc mahmur, într-o după-amiază tulbure şi mai scriu o pagină pe care nu cred că ea o va citi vreodată. I-am spus Gabriellei: Ştiu că eşti dezorientată de ceea ce-ţi pretind. Crede-mă, totuşi: sunt constructorul tău, vei deveni opera mea de căpătîi. M-a întrebat sfioasă: Data viitoare vei veni la ziua mea? După toate astea eşti tu. Femeia fără rădăcini, femeia care într-o lume mai liniştită ar sta la braţul meu. Iubita din disperare. Mă încearcă spaima că se întîmplă ceva esenţial şi nu voi şti niciodată ce. Mi-eşti dragă cu amărăciune, pleci, plec. Primesc o scrisoare de la ea, după ani, fără adresa expeditorului. Dacă mă gîndesc foarte intens la tine, tot trupul meu intră în alertă. O apăsare pe tîmple, o căldură ce îmi cuprinde ceafa, urechile, gîtul, bărbia, un gol în stomac, contractarea muşchilor abdominali. Şi toate astea din cauza ta. Tipii din jur mă interesează, ca întotdeauna, însă prea puţini merită cu adevărat o atenţie mai mare decît o partidă de sex. La naiba, uită-te şi tu, mai toţi masculii generaţiei noastre sînt, fizic ori intelectual, nişte neputincioşi. Mă uit pe stradă şi mă cutremur: pricăjiţi, gheboşaţi, cu priviri blege sau impertinente, şterşi, mediocri. Tu să fii fericit! Virginie. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Adelina, cind romanul va fi hirtie noi, autorii, vom avea bucuria sa iti oferim un exemplar cu dedicatie. (Noi, autorii, in sensul ca romanul e scris la patru miini, cu Stefan Doru Dancus.) Dana, tu ai observa spiritul de observatie "acut". Corect. Eu am observat ca, uneori, spiritul de observatie extrem de ascutit vine insotit de monomanie si nu stiu unde e limita. Andrei, titlul nu l-am ales eu. Romanul asta are o istorie interesanta, la inceputurile lui era implicat in el si regretatul Iustin Panta (i-a mai ramas cite o tusa pe ici-colo); titlul e ales de el, la un chef, la Bistrita, convivi fiind cu un alt regretat: Gheorghe Craciun. Asa ca nici macar nu analizez daca e un titlu bun sau nu, respect alegerea lui Iustin.   Postat de catre Adrian Suciu la data de 2007-02-14 08:32:21 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Povesti. Toata lumea se ambaleaza pentru atat de putin? Eu nu m-as ambala pentru cateva chestii simpatice dar "lugubre" (ca si autoru' moare odata si-odata, nu-i asa?). Textul mi s-a parut amuzant. Sa vedem ce procreezi de-acum incolo, autorule! D.   Postat de catre Doru Stefan Dancus la data de 2007-02-14 03:51:11               Adrian, ai un stil de a alege titlul... :) o proza buna, o proza consistenta, o proza in care elemente livresti sunt impletite intr-o actiune antrenanta... felicitari, votez, am citit fascinat pe alocuri... cu prietenie petre   Postat de catre Andrei Petre la data de 2007-02-14 01:02:22               Evident aceste fragmente ale tale se susţin printr-un spirit de observaţie ce ia forme acute în cazul personajelor feminine, parcă ai privi printr-o lunetă spre ele. Construcţia e puternică, planurile bine conturate, subtilitatea nu e deloc excesivă şi nu îndepărtează. Un stil încordat, nervos dar în acelaşi timp poetizat pe alocuri. Cuvântul nu e timid, e elaborat şi aranjat într-un limbaj direct, simplu, convingător. Da, un text care captează cititoriul, îl reţine şi îl dăruieşte. Găsesc şi aici blazarea ta specifică, o blazare care, mă gândesc eu, te face să ieşi din tipar şi îţi dă într-un anume fel paradoxal amprenta poetică a textelor în proză. Am citit cu atenţie şi curiozitate, nu mi-am pierdut timpul, a meritat. servus   Postat de catre Dana Banu la data de 2007-02-13 15:46:16               "Nici o pagină nu e scrisă cu nevinovăţie şi Dumnezeu nu coboară mila-I asupra noastră. Dragostea, disperarea şi altele asemenea sînt trucuri." Am citit cu aceeasi placere si al doilea fragment. Sunt convinsa ca voi citi, candva, intregul, pe suport de hartie. Multumesc Adrian pentru o lectura deosebita astazi. Las semn auriu vietii, asa cum este ea. Adelina   Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2007-02-13 14:36:12	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE