|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Silviu Encica |
|
|
Orice lucru a fost alt lucru inainte de a fi fost el insusi.
Da, avem si exceptii. Dar ele nu sunt lucruri - desi... exceptia, in principiu, e un lucru, daca nu altceva... Si parca nu prea.
Atunci cand existi...
-Ce?
Nelipsitele puncte de suspensie.
-Ei, bine?
Uneori, nu exista nimic dupa punctele de suspensie. Prealungimea sa Ideea se naste urzica, pentru a pali neterminata... Un bustean cazut de foarte sus... Iti inchipuiai ca va cadea tare. Asa si e... cu o remarca: vuietul intarzie, iar podeaua - podeaua zambeste, inaintea, in timpul si in urma uriasului. Neclintita aceasta podea.
Cine supravegheaza Logica? Cine modeleaza? Aparentele, in haine scumpe, de axiome, au scris, sustinut si semnat prin prezenta fata a lucrurilor cum ca e o singura, inalienabila realitate. Atunci, unde e locul pe care s-a turtit titanul?
Putea sa fie orice podea... Daca era o saltea cu apa?
S-ar fi cunoscut.
Nu, nu e vorba de simturi. Un fenomen izolat de orice fiinta.
Orice e nou te izbeste in fel si chip, simultan. O vergea prea rapida pentru inertia spiritului. Ricoseaza pe alocuri. Te masoara cu alt capat. Timpul unei prime intrebari e dat disparut.
...
"Cate parti din mine exista, pentru a fi lovite?"
Te-ai transformat intr-o podea. Iti par vanatai. Schingiuirea continua placid, invocandu-si oasele. Pe lume trebuie sa constate si ele ceva.
Orice soc se termina la creier. Miliarde de impulsuri nervoase, comert de voie.
Ce lipseste?
Creierul nu stie. N-are nici un interes. Din cate stim, pozitia fireasca a gandirii e "in tolanit". Cateodata, imprejurarile sunt neprielnice, vine momentul cand promisiunile trebuiesc indeplinite, functiile confirmate, si-atunci... creierul te pisca. Sugereaza... Trage usor de maneca, cel putin asa zic muschii, tendoanele, pielea... Parul nu zice nimic, el e un dispozitiv prin care bate vantul. E un gard, parul... Si e bine asa cum e. Oricine isi doreste, din cand in cand, sa fie doar un fir de par... Motivatia: libertatea. Adevarata motivatie? Habar n-am ce e firul, sau parul, ca sa nu mai pun vantul la socoteala, risc sa ma-ncurc... Des bate prin el. Te face sa motai boabele rasnetului burtos asortat cu clape de leagan etic - in pamflet. Radacina? Are, din fericire. Companie protectoare, moale... alti peri. Iti dau aer, sa-ti umpli intimitatea... Cand din cand el face pui, aere pitulate langa idolii din plastic, tabla sau piele matasoasa dupa care omul se-ascunde de el insusi.
Ai un borcan, la brat, in care tii inchis singurul lucru de valoare cu care ai ceva in comun. Te plimbi pe asfalt dur, inconjurat de desert crescand. Solul ti-aminteste de ceva, sau de altceva. Nu poti spune precis. La coltul Cinismului cu Revelatiei, respecti prospectul, desfacand capacul. Erai pe o saltea de apa...
Ai pierdut clipa.
-Esti un aiurea de care ne-am saturat! vibreaza corzile vocale, intunecandu-se treptat spre amutire.
Interiorizare.
Ridici din umeri.
-Fost, vazut. Vechi.
Introspectie.
"Ar putea fi..."
Clatini din cap, descumpanit. "Am ajuns aici cautand altceva. Acum simt cat imi sunt de fierbinti maruntaiele. Deodata, asa as da toate hainele de pe mine!... Fac ceea ce - ceea ce trebuie sa fac, respir. Si respir! Nu, de fapt e o miscare mecanica. Eu nu fac nimic. Creierul a mai tras niste sfori. A-tata tot... Dar ma scoate din minti respiratul asta! Il simt. Intorc privirea pe jumatate - inhalez... Coasta ma gadila, fruntea ma doare, rulmentii - ah, rulmentii!... - ii pot numara cu nervul!"
Te opresc, te-ai oprit. Radem copios. Chiar, cine s-ar fi gandit?
...
-Expir. M-am transformat intr-o antena plouata. De ce s-ar folosi o antena pe post de uscator?
Sunt o sperietoare de ciori, cu reminiscente dintr-o existenta anterioara... anterioara ciorii. Totul in mine e urat, un aer murdar care-mi scapa. Un aer lacom, crud, desi atat de mic, atat de transparent... Ma irita acest aer.
Nu stiu...
Aerul asteapta. Nu ma hotarasc sa inspir iar. Portile sunt deschise, dar robinetii?
Oare creierul... oboseste?
De ce-ar obosi? Eu nu gandesc niciodata.
Stiu ce vrei sa spui, sau asa-mi place sa ma mint. Gaan-desc... Existentialul cascat din rarunchi. Nu mai e demult un lux... Nu stiu de ce, constientizarea acestei stari de fapt imi provoaca un nou tip de repulsie.
Ba stiu, dar mi-e lene... As dezgropa atatia morti cati n-am pomenit vreodata, si-ar fi o rusine.
Ma fac mic... Oricum e o rusine. Mortii sunt buni-dezgropati, dar de pomenit, nu-mi fac voie. Mi-e rau de raul pe care l-as putea povesti, ma strange de mijloc aceeasi bolnava furnicatura a remuscarii. Inima bate insa. Ea are mai mult bun-simt decat toate cartile la un loc. Prostia ei imposibila forteaza nota de obscur in neant, reducand conditiile de presiune la normal.
Sa pompezi sange zeci de ani... n-are cum sa fie usor. Atunci?
-O spun fara gand ascuns - nu stiu. E raspunsul altuia de aflat. Ce reprezinta amnezia deliberata, n-am sa pricep niciodata. Prea limpede.
"Cifru!" rasuna ecoul rasuflat al entuziasmului.
Trebuie sa uit ca stau, depasind momentul cu caracteristica lui principala. Clipesc suficient virgule mutante pe piata de desfacere, mutandu-ma pe alt punct in grafic. Asa imi trece timpul. Mi-am cautat in suflet, si-am gasit trup, grotesc prin insasi adoptia - sufletista - a icoanei narcisiste. O, da... Grija. Prevederea. Frica. Toate, pentru o carcasa. Ma face asa frumos, acest corp din mintea mea, pe care nu-l pot ignora nici inecandu-ma in nefiinta, automatism dement. Stiinta de sine... O urasc. Ce m-as face fara ea?
Da, gandesc in comparatie cu ce sunt. Corsetul de fidea imi alapteaza panica, mereu bocind cu glas scazut, sec, si scurt! Scurtat de intonatie. La ce gandesc? La nevoi. La nevoie. Pentru ca eu am noroc, cand sunt singur. De fata cu tine, visez in mars fortat, ca sa pot, cu blandete fatarnica, de otrava lenta, sa-ti omor veghea in somn, sa te mint ca sunt un om, sa te pisc cu rautate indesata, multa... sa te pun pe urmele propriei constiinte, povestindu-ti febril despre coacerea strugurilor - daca tu ai fi intr-un ciorchine... Cand vine noaptea si inchid usa, eu ma dezbrac. Plang in mine. M-am privat de un vestmant frumos... enervant de frumos - drogul in care ma simteam mai putin gol. Am adormit pe lacatul infernului cu acest rest la capatai - atatea nopti... "Poate-mi va vorbi", imi ziceam... Imi doream.
Am castigat in sfarsit deceptia finala - norocul de-a fi eu insumi, pepenele. Crescut din pamant - abund de terestru - rosu, ciuruit de hormoni, inchis la coaja, acru la gust, fricos pentru sine... Nu vreau decat soare si apa... si-am sa ma dau tie sa ma tai, sa ma scalpezi si usor sa ma-nfuleci... ca sa poti visa si maine. Insolenta.
Savarsesc afrontul - imbiindu-te la a spera. Tu nu stii ca de cate ori pica galben-frunzit pe rece, esti reciclat. Vei muri la toate nivelele, iar eu nu-ti spun. Sa cazi de cat mai sus... sa-mi imbulgaresti fibra, cu masa, cu forma... substanta. Poate voi suferi pentru tine.
De binele tau nu mai vreau sa stiu.
Doar de al meu.
...
Oricare doi Neanderthali, culcusindu-si instinctul - pe o piatra unul, pe alta celalalt... somnorosi stramosi huruind semnale bizare de comunicare... ar avea sansa de-a scoate parul spre craparea testei Celuilalt, pentru nimic. Pentru fiecare exista o bata spre sfanta crapare de cap. Ei nu cunosc meschinul... Nu ne cunosc. Sunt puri in memoria mea mimata, si in cea a Pamantului care pe toate le-a trecut, si nimic nu mai stie din ce-a fost, de cand este... Ne razbunam crunt pe clipa pierduta de perceptie, vanand-o ca pe-o fiara. Ingana-se zi cu noapte, somn cu nesomn, boala cu leac si viciu cu infranare... Avem inca de luat reactia in lant de coarne, pornind de la o truda, calcand in picioare totul cu tot... in lunga noastra calatorie de scurti. Viata in maini ca un sambure in plus, vina ca un vin de seara, nesorbit... un vin rosu, stors din struguri plini, de carne macra pe care-o batjocoresc, nevoind decat sa mananc.
-Ingaduie-ti...
Ingaduie... Elibereaza-te de calciu, de muschi, de caderi... Atata timp cat pastrezi in minte ca esti picior, urcior, fuior, dor tarziu - faptura... te poti doar si lesne bucura, scrantit de polizorul vantului zanatec in derapaj, ganganie fericita de gand.
Iata-te colac de salvat, agatat in carlige intre lumi. Iesi, in ritm pestrit, dintre zavoare...
Ia reactia in lant si trage-o la Xerox.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
A trecut aproape un an si tot n-am inteles daca ti-ai batut joc sau chiar ai vrut sa-mi transmiti un altfel de mesaj. Probabil sunt batut in cap...
Edifica-ma. |
|
|
|
Postat
de catre
Silviu Encica la data de
2006-02-08 06:18:47 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
In sfarsit, ajunsai in varf! Azi noapte-ti derulai spusele.
Te aflu cu mintea caus, clipocindu-ti dorinta, in acelasi loc si-n acelasi timp. Unde se refugiaza frumosul. Frumosul cu care te confunzi. Se vede pe tine. Poftim chitanta.
Mi –ai strivit stomacul cu –atatea vorbe infiorate.
De unde vii deghizat in muritor. Se facea ca iesisesi dintr-o bezna careia-i spuneai Eu.
Stiu, fiecare e prea ocupat sa traiasca slobod si sa se-mbete de viata. Si-are dreptul de-a nu fi.
Tu cauta departe, dioptrie cu dioptrie, iesi din spatiul asta prea stramt, liber in orice lume in afara de asta. (Chiria pe Marte e subventionata de eclipsa. Trebuie sa fii acolo pentru o taina). Incearca setea cea mare. Si… invinge-te!... Doar ai invatat sa cazi. Traieste (in propria custodie) sclavia cunoasterii pana la ultimul strop de finit. Sa vedem ultima bezna a nedoririi de sine. Voi sarbatori implinirea. Stai, nu te grabi. E timp. Pentru toate e timp… Azi e o zi buna de trait. Esti cat de mic gandesti ca esti.
Stiu ca te doare lumea asta stupida, cu mersurile ei in zig-zag, fara capat...
Stiu ca ai fi fericit doar daca ai intelege de ce nu esti, mai bine, un simplu obiect...
Cuvintele sunt ele - si atat. Imi place doinirea ta.
E o cruda reflexie a ta aceasta lume ingusta, in mare lupta cu lipsurile, care te escaladeaza, te-mproasca, te-asimileaza, te-anihileaza.
Aschie de intrebare ce esti, stiu ca traiesti, nu esti singur, te-am vazut langa posta! Ceva de valoare exista. De-a-n pustielea, dar exista. Vino din iarba cu jurnalul plin. Urmeaza un nou anotimp. Dar tie ti-e sete de ce e dincolo... de revolutie, am uitat! Cine stie? Poate te saturi de curiozitati.
Acum se fac idolii. Corabia ignorantei inca asteapta. Clipa urii va sosi maine,( “viata”, cati ma vor lasa sa-i iubesc?), arunc-o de-a umerea….
Poate voi suferi pentru tine, ganganie fericita de gand.
|
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2005-03-27 23:47:11 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23953 |
|
|
Comentarii:
120073 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|