PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
VERSURI de  FLORENTA ALBU   CAII În zori treceau caii, fraţii mei drepţi din os de zei. Austrul le încetinea mişcările, le subţia în aer muşchii, coamele şi gleznele - iar când se încheia galopul tot, din coapsă la copită, în aer mai vibra flacăra trupului, lumina trapului, văzduhul zvelt. Treceau şi-i mai visam, şi-i mai vedeam, reluam mişcarea de unde rămăsese-n aer, încercam să-mi potrivesc coama-n lumină, glezna, arcuirea şirei spinării, vibrarea muşchilor. Şi doar în mintea mea, în trapul visului prin insomnii - şi numai gândul, numai cuvintele, din când în când, simţeau o clipă dobândită, desăvârşirea lor ori o aducere aminte din alt timp, când gânditorii cai, poeţii cai păşeau în armonie cu aerul, cu apa şi cu focul. ŞI NOPŢILE ştiam, se liniştea vântul şi luna trecea peste viile-n floare storcându-le-n cupe polenuri astrale. Încet, adânc, tăcut trecea luna peste florile viei, peste inima mea şi-n pădurea salcâmilor privighetori începeau noaptea lor albă de cântec. Toate erau frumoase şi pline şi ochiul mare al morţii se uita din vârful lumii la mine. În jurul lui - dorinţi, iubiri, privighetori şi flori de vie, şi ploi lunare, şi visări creşteau concentric, până sus - dar răzbătea din toate ochiul, atât de calmul ochi al morţii. MÂINILE Mâinile repetau gesturile, - tata semăna, săpa, aprindea focul, prefira sămânţa dintr-o mână în alta, strângea, risipea, mângâia - niciodată n-am să ştiu ce mângâia, plecând - închidea poarta şi nu întorcea nici un semn pentru noi, rămaşii în prag. Cuvintele muriseră întâi, mai trăiau gesturile, mâinile repetându-le până la istovire, îndreptându-le încă, încet, cu grijă, cu sfinţenie - aşa se taie pâinea, aşa se seamănă, aşa se aprinde focul; până la graţie şi abstract, până la sensul definitiv: Semănatul, Mângâierea, Închinăciunea, Închisul porţii. CASĂ VECHE ...Nu deschide. O să privim prin geam, apropiind palmele în dreptul ochilor: pe masă, rămaşi, ochelarii - prin ei lucrurile se uită la noi - au mai îmbătrânit, îşi spun, văzându-ne şi se-nfioară-n timpul lor lemnos. În armonica veche trăieşte încă valsul - părinţii noştri au dansat odată cu chipurile din fotografii; atinge-i clapele cu pleoapa, lăsând în lumina dinăuntru a lacrimei tinereţea părinţilor. Se-aude încă glasul lucrurilor - nu trebuiesc atinse - oricum, nu mai au sunete noi; prin ochelarii uitaţi pe masă se uită vremea la noi. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE