|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
POEZII (3) |
|
|
de
MIHAI EMINESCU |
|
|
|
CE TE LEGENI
- Ce te legeni, codrule,
Fara ploaie, fara vânt,
Cu crengile la pamânt?
- De ce nu m-as legana,
Dacå trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vantul frunza-n dunga -
Cântaretii mi-i alunga;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Si de ce sa nu ma plec,
Daca pasarile trec!
Peste vârf de ramurele
Trec în stoluri randunele,
Ducand gândurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Si se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Si ma lasa pustiit,
Vestejit si amortit
Si cu doru-mi singurel,
De ma-ngân numai cu el!
CE-TI DORESC EU TIE, DULCE ROMANIE
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mindri aste le nutresc;
Căci ramine stinca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
Vis de razbunare negru ca mormintul
Spada ta de sânge dusman fumegind,
Si deasupra idrei fluture ca vintul
Visul tau de glorii falnic triumfind,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vilvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surizind,
Ce pe Marte-n glorii să orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminind,
El pe sinu-ti vergin inca să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il stringe-n brate, tu îi fă altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tinara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mindrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!
COPII ERAM NOI AMANDOI
Copii eram noi amândoi,
Frate-meu si cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam si înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.
Si el citea pe Robinson,
Mi-l povestea si mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărti de joc si mai spuneam
Si eu câte-o prostie.
Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Si l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.
Din lut acolo am zidit,
Din stuful des si mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împresurată.
Si frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaste nempăcat,
Să-i chem în bătălie --
Să vedem cine-i mai tare.
Si împăratul brostelor,
C-un oacacà de fală,
Primi -- poruncì ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Si am pornit război.
Vai! multe broaste noi am prins
-- Îmi pare chiar pe rege --
Si-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace
Si drumul broastelor le-am dat.
Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.
Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte --
Si frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.
Motanul alb cel vistier,
Mânzac cel chior ministru --
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial I-am strâns eu laba.
Si împăratulmilostiv
Mi-a dat si de sotie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Si tapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.
Am mutămit cu umil semn,
-- Drept mantie-o prostire --
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlonde sobă.
Si ah! si dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Si de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.
Si pe sură ne primblam
Peste stuf si paie
Si pe munti ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.
Si pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băt.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!
Ah! v-ati dus visuri, v-ati dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate --
Poate-s deschisi si-n groapă!
Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albastri
Luminează -- un surâs
Din doi vineti astri
Sufletu-mi trezeste.
Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi tiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume si iar lume!
CRAIASA DIN POVESTI
Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le intinde pe campie;
S-adun flori in sezatoare
De painjen tort sa rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa.
Langa lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina.
Dandu-si trestia intr-o parte,
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata.
Ca sa vad-un chip se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvant al sfintei Miercuri;
Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvant al sfintei Vineri.
Ea se uita...Paru-i galben,
Fata ei lucesc in luna,
Iar in ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.
CUGETARILE SARMANULUI DIONIS
Ah ! garaga pântecoasă doar de sfesnic mai e bună !
Si mucoasa lumânare sfârâind săul si-l arde
Si-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde --
Bani n-am mai văzur de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentr-o tigară, s-împlu norii de zăpadă
Du himere !... Dar de unde? Scârtâir de vânt fereastra,
În pod miaună motanii -- la curcani vânătă-i creasta
Si cu pasuri melancolici meditând îmblă-n ogradă.
Uh ! ce frig... îmi văd suflarea -- si căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn -- iar de coate nici că-mi pasă,
Ca tiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod -- cu-ale mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec, Doamne -- măcar totusi are blană,
Mi-as mânca cărtile mele -- nici că mi-ar păsa de ger...
Mi-ar părea superbă, dulce, o bucată din Homer,
Un palat borta-n părete si nevasta -- o icoană.
Pe păreti cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag să te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie si apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. -- Într-un roi mai de un stânjen.
Au iesit la promenadă -- ce petrecere gentilă !
Plosnita ceea-i bătrână, cuvios în mers păseste ;
Cela-i cavaler... e iute... oare stie frantuzeste ?
Cea ce-ncunjură multimea i-o romantică copilă.
Bruh ! mi-i frig. -- Iată pe mână cum codeste-un negru purec ;
Să-mi moi degetul în gură -- am să-l prind -- ba las' săracul !
Pripăsit la vreo femeie, stiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu -- ce-mi pasă mie -- bietul "îns !" la ce să-l purec?
Si motanul toarce-n sobă -- de blazat ce-i. -- Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic si ornic.
De-ar fi-n lume-un stat de mâte, zău ! că-n el te-as pune vornic,
Ca să stii si tu odată, boieria ce-i, sărmane !
Oare ce gândeste hâtrul de stă ghem si toarce-ntr-una?
Ce idei se-nsiră dulce în mâteasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în sură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mâte -- tot poet as fi? Totuna :
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind -- un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de soaric,
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizând duios la lună.
Filosof de-as fi -- simtirea-mi ar fi vecinic la aman !
În prelegeri populare idealele le apăr
Si junimei generoase, domnisoarelor ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e -- un vis sarbăd -- de motan.
Sau ca popă colo-n templul, încinat fiintei, care
După chip s-asemănare a creat mâtescul neam,
As striga : o, motănime ! motănime ! Vai... Haram
De al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.
Ah ! Sunt printre voi de-aceia, care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presuus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfăsură nainte !
Ah ! atei, nu tem ei iadul s-a lui Duhuri -- liliecii?
Anathema sit ! -- Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n făptura voastră chiară?
O motani fără de suflet ! -- La zgâriet el v-a dat gheară
Si la tors v-a dat mustete -- vreti să-l pipăiti cu laba?
Ii ! că în clondir se stinge căpetelul de lumină !
Mosule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori si aur, tu-n cotlon si eu în pat.
De-as putea să dorm încalea. -- Somn, a gândului odină,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn -- ori vino moarte. Pentru mine e totuna :
De-oi petrece-ncă cu mâte si cu pureci si cu luna,
Or de nu -- cu ce-i aduce? -- Poezie -- sărăcie !
DE CE IN AL MEU SUFLET
De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort?
De ce pustiu mi-e capul,
Viata într-un fel?
Si tu... tu esti aceea
Ce mă întrebi astfel?
DE CE NU-MI VII
Vezi, rindunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?
O, vino iar în al meu brat,
Să te privesc cu mult nesat,
Să razim dulce capul meu,
De sinul tau, de sinul tau !
Ti-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atitea ori, de-atitea ori ?
In lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorasc scântei ...
Dar, oricit ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s !
Căci tu inseninezi mereu
Viata sufletului meu,
Mai mindra decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea !
Tirzie toamna e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii ...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?
DE VORBITI MA FAC CA N-AUD
De vorbiti ma fac ca n-aud
Nu zic ba si nu va laud
Dantuiti precum va vine
Nici va suier, nici v-aplaud
Dara nime nu m-a face
Sa ma ieu dup-a lui flaut
E menirea-mi adevarul
Numa-n inima-mi sa-l caut
DE-AS AVEA
De-as avea si eu o floare
Mindra, dulce, rapitoare
Ca si florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai rizind cu iarba verde,
Ce se leagana, se pierde,
Undoind incetisor,
Soptind soapte de amor;
De-as avea o floricica
Gingasa si tinerica,
Ca si floarea crinului,
Alb ca neaua sinului,
Amalgam de-o roz-albie
Si de una purpurie,
Cintind vesel si usor
Soptind soapte de amor;
De-as avea o porumbita
Cu chip alb de copilita,
Copilita blindisoara
Ca o zi de primavara,
Citu-ti tine ziulita
I-as cânta doina, doinita,
I-as cânta-o-ncetisor,
Soptind soapte de amor.
DE-OR TRECE ANII
De-or trece anii cum trecura,
Ea tot mai mult îmi va place,
Pentru ca-n toat-a ei faptura
E-un "nu stiu cum" s-un "nu stiu ce".
M-a fermecat cu vreo scânteie
Din clipa-n care ne vazum ?
Desi nu e decât femeie,
E totusi altfel, "nu stiu cum".
De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tace;
Dac-al ei glas e armonie,
E si-n tacere-i "nu stiu ce".
Astfel robit de-aceeasi jale
Petrec mereu acelasi drum...
In taina farmecelor sale
E-un "nu stiu ce" s-un "nu stiu cum".
DESPARTIRE
Sa cer un semn iubito spre-a nu te mai uita
Te-as cere doar pe tine dar nu mai esti a ta
Nu floarea vestejita din parul tau balai
Caci singura mea ruga-i uitarii sa ma dai
La ce simtirea cruda a stinsului noroc
Sa nu se sting-asemeni ci-n veci sa stea pe loc?
Tot alte unde-i suna aceluiasi parau
La ce statornicia parerilor de rau
Cand prin aceasta lume sa trecem ne e scris
Ca visul unei umbre si umbra unui vis?
La ce de-acu nainte tu grija mea s-o porti?
La ce sa masuri anii ce zboara peste morti?
Totuna-i daca astazi sau maine o sa mor
Cand voi sa-mi piara urma in mintea tuturor
Cand voi sa uiti norocul visat de amandoi
Trezindu-te iubito cu anii inapoi
Sa fie neagra umbra in care-oi fi pierit
Ca si cand niciodata noi nu ne-am fi gasit
Ca si cand anii mandri de dor ar fi deserti
Ca te-am iubit atata putea-vei tu sa ierti?
Cu fata spre perete ma lasa prin straini
Sa-nghete sub pleoape a ochilor lumini
Si cand se va intoarce pamantul in pamant
Au cine o sa stie de unde-s cine sunt?
Cantari tanguitoare prin zidurile reci
Cersi-vor pentru mine repaosul de veci
Ci eu as vrea ca unul venind de mine-aproape
Sa-mi spuie al tau nume pe-nchisele-mi pleoape
Apoi- de vor- m-arunce in margine de drum
Tot imi va fi mai bine ca-n ceasul de acum
Din zare departata rasar-un stol de corbi
Sa-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi
Rasar-o vijelie din margini de pamant
Dand pulberea-mi taranii si inima-mi la vant
Ci tu ramai in floare ca luna lui april
Cu ochii mari si umezi cu zambet de copil
Din cat esti de copila sa-ntineresti mereu
Si nu mai sti de mine ca nu m-oi sti nici eu
DIN NOAPTEA
Din noaptea vecinicei uitari
In care toate curg,
A vietii noastre desmierdari
Si raze din amurg,
De unde nu mai strabatu
Nimic din ce-au apus -
As vrea odata-n viata tu
Să te inalti în sus.
Si daca ochii ce-am iubit
N-or fi de raze plini,
Tu mă priveste linistit
Cu stinsele lumini.
Si daca glasul adorat
N-o spune un cuvint,
Tot inteleg ca m-ai chemat
Dincolo de mormânt.
DIN STRAINATATE
Când tot se-nveseleste, când toti aici se-ncântă,
Când toti îsi au plăcerea si zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-al patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.
Si inima aceea, ce geme de durere,
Si sufletul acela, ce cântă amortit,
E inima mea tristă ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.
As vrea să văd acuma natala mea vâlcioară,
Scăldată în cristalul pârâului de-argint,
Să văd ce ei atâta iubeam odinioară :
A codtului tenebră, poetic labirint ;
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, linistiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice soptiri.
As vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală ce undula de flori,
Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,
Pierzându-si a sa frunte în negură si nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile si albe le-a tesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.
Melodica soptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadentă a frunzelor, ce freme,
Născură-acolo-n mine soptiri de-un gingas dor.
Da ! Da ! As fi ferice, de-as fi încă o dată
În patria-mi iubită, în lucul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.
Chiar moartea ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde ghetoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce linistire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.
DIN VALURILE VREMII
Din valurile vremii, iubita mea, rasai
Cu bratele de marmur, cu parul lung, balai -
Si fata stravezie ca fata albei ceri
Slabita e de umbra duioaselor dureri!
Cu zimbetul tau dulce tu mingii ochii mei,
Femeie intre stele si stea intre femei
Si intorcindu-ti fata spre umarul tau sting,
In ochii fericirii mă uit pierdut si plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite inger scump,
Si fata mea în lacrimi pe fata ta s-o plec,
Cu sarutari aprinse suflarea să ti-o-nec
Si mâna friguroasa s-o incalzesc la sin,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o tin.
Dar vai, un chip aievea nu esti, astfel de treci
Si umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă gasesc iar singur cu bratele în jos
In trista amintire a visului frumos...
Zadarnic dupa umbra ta dulce le intind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
DOINA
De la Nistru pan' la Tissa
Tot Romanul plansu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.
Din Hotin si pan la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pan' in Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Roman saracul!
Indarat tot da ca racul,
Nici ii merge, nici se 'ndeamna,
Nici ii este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain in tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii in puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cantecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Romanul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele ii seaca -
Sarac in tara sarac!
Cine-au indragit strainii,
Manca-i-ar inima cainii,
Manca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!
Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreata,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mantui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormant,
Sa te aud din corn sunand
Si Moldova adunand.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-I suna de doua ori,
Iti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara in hotara -
Indragi-i-ar ciorile
Si spanzuratorile!
DORINTA
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Si în brațele-mi întinse
Sã alergi, pe piept sã-mi cazi,
Sã-ti desprind din creștet vălul,
Sã-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or sã-ți cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci.
Vom visa un vis ferice,
Ingâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gînduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or sã cadă rânduri-rânduri.
DORMI!
De ce te temi? au nu esti tu cu mine?
Las' ploaia doar sa bata in feresti
Las' vantul trist prin arbori sa suspine
Fii linistita tu! Cu mine esti
Ce te-ai sculat si te uiti in podele?
Uimita pari si pari a astepta
Nu poti vedea cu ochii printre ele
Vrei sa-ti aduci aminte de ceva?
Lasa-te-n perini-eu iti voi da pace
Dormi tu-si lasa sa raman destept
Pe cand citesc intotdeauna-mi place
Din cand in cand sa cat la tine drept
Sa vad cum dormi
Sa te admir cu drag
Cu gura-abia deschis-ncet respiri
De pe condei eu man-atunci retrag
Patrunde pacea tristele-mi gandiri
Frumoasa esti...o prea frumoasa fata
Ca marmura de alba-i a ta fata
Imi vine sa alerg la tine-ndata
S-astfel cum dormi sa te cuprind in brata
Dar te-ai trezit...pacat! si nu ma-ndur
Dormi linistit c-un brat pe dupa cap
Din cand in cand cu ochiul eu te fur
Din cand in cand din mana cartea scap
Si-s fericit...Pulseaza lunga vreme
In orologi cu pasii uniformi
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila...Dormi!
EPIGONII
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci si senine
Si în jur parcă-l colindă dulci si mândre primăveri,
Sau văd nopti ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzidumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântări.
Văd poeti ce au scris o limbă, ca un fagure de miere,
Chichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist si mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii pimăvară,
Cantemir croind la planuri de cutite si pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu -- Doinici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale neturnată.
S-a dus Pan, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.
Eliad zicea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profetiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nteles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă si azi în fata lumii o enigmă nescplicată
Si vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de aramă;
L-ale tării flamuri negre Cîrlova ostirea cheamă,
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă --
Viata-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Si din liră curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Muresean scutură lantul cu-a lui vce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amortită,
Cheamă piatra să învie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune
Si bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot desteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe muncedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvătatilor mireni;
Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveste din nou iarăsi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
S-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr si ferice,
Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteste -- veselul Alecsandri,
Ce-nsirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O asează-n tron de aur să domnească lumi rebele
Si iubind-o fără margini, scrie: visul de poet.
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce si a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El desteaptă-n sânul nostru dorul tării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a isoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.
......................................................................................................
Iară noi? Noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră:o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Si de-aceea spusa voastră era sântă si frumoasă,
Căci de minti era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, desi vpi sunteti bătrâni.
S-a întors masina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăsi trecutul, fără inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduti în gânduri sânte, convorbeatu cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur si rece -- marea noastră e înghet.
Voi urmati cu răpejune cugetăril regine,
Când plutim pe aripi sânte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.
Cu-a ei candelă de aur palida întelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastra: o liră,
Ce la vântul cald ce-o miscă, câmtări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simtirea simulează,
Privim reci la lumea asta -- vă numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Ati luptat luptă deseartă, ati vânat tintă nebună,
Ati visat zile de aur pe-astă lume de amar.
Moarte succede vietii, viata succede la moarte,
Alt sens n-are lumea asta, N-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu însemnează,
Împărtesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadravul trist si gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă si-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpură si aur peste tărâna cea grea.
Rămâneti dară cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce făceati valul să cânte, ce puneati steaua să zboare,
Ce creati o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumină --
Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dânsa suntem noi.
EU NU CRED NICI IN IEHOVA
Eu nu cred nici in Iehova
Nici in Buddha-Sakya-Muni
Nici in viata, nici in moarte
Nici in stingere ca unii
Visuri sunt si unul s-altul
Si totuna mi-este mie
De-oi trai in veci pe lume
De-oi muri in vecinicie
Toate-aceste taine sfinte
-Pentru om franturi de limba-
In zadar gandesti, caci gandul
Zau, nimic in lume schimba
Si fiindca in nimica
Eu nu cred-o,dati-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Si faceti precum va place
Nu ma-ncantati nici cu clasici
Nici cu stil curat si antic-
Toate-mi sunt de o potriva
Eu raman ce-am fost:romantic
FAT-FRUMOS DIN TEI
-- "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută esti, copilă,
Din nevrednică iubire.
Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele
Mângâierea vietii tale,
Mântuirea fetei mele."
"Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel :
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii altii lese-l.
Nu voi părul să mi-l taie
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."
-- "Stiu mai bine ce-ti prieste,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi si sfânt."
Ea aude -- plânge. -- Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Si de-un dor fără de nume.
Si plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Si plângând îi pune seaua.
S-avântă pe el si pleacă
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i,
Nu priveste îndărăpt.
Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze rosii
Asfintind sin ceruri scapăt.
Umbra-n codri ici si colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Si prin murmur de albine ;
În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt si vechi.
Unde-izvorul cel de vrajă
Sună dulce în urechi.
De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.
Cu ochi mari la ea se uită
Plini de vis, duiosi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Si la sold un corn de-argint.
Si-ncepu încet să sune
Fermecat si dureros --
Inima-i crestea de dorul
Al străinului frumos.
Părul lui i-atinge părul
Si aruci c-obrazul ros
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuviosi.
Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide
Cea uscată de amor.
Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din sele,
El înceată din cântare
Si-i grăi cu grai de jele,
S-o cuprinde de călare --
Ea se apără c-o mână,
Însă totusi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.
Si pe umărul lui cade
Al ei cap cu fata-n sus ;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privra cu suflet dus.
Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeste melancolic
A lor suflet îmbătat.
Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveste umbre negre
Pe camp alb ca de zăpadă.
Si mereu ea le lungeste,
Si urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viata lor pierdută.
La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.
FIIND BAIET PADURI CUTREIERAM
Fiind băiet păduri cutreieram
Si mă culcam ades lângă isvor,
Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetisor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Si un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopti întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în fată:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un văl de argintie ceată,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceata,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deshide:
Din el iesi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Si ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viata ta
Un înger blând cu fata radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond si moale ca mătasa
Grumazul alb si umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subtire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
FLOARE ALBASTRA
Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vieții mele.
In zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Si cămpiile Asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !"
Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi părul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
"Hai la codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă sã se pravale
In prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga bolta cea senină
Si sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povești
Si minciuni cu-a ta gurița,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mã iubești.
Si de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Sã-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Cãci va fi sub pălărie -
S-apoi cine treaba are !
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de dupa gât.
Pe cărarea-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag ?"
Inc-o gură - și dispare.
Ca un stâlp eu stau în lună !
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastră
Floare-albastră ! floare-albastră !.
Totuși este trist în lume !
GLOSSA
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rău si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama
Tu ramii la toate rece.
Multe trec pe dinainte.
In auz ne suna multe.
Cine tine toate minte
Si ar sta să le asculte?
Tu aseasa-te deoparte.
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici incline a ei limba
Recea cumpan-a gindirii
Inspre clipa ce se schimba
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul si pe patru
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rău si ce e bine.
Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat inceputul
Cine stie să le-nvete;
Tot ce-a fost ori o să fie
In present le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Tu intreaba si socoate.
Căci acelorasi mijloace
Se supun cite exista.
Si de mii de ani incoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.
Nu spera când vezi miseii
La izbinda facind punte,
Te-or intrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dinsii să se plece,
Nu te prinde lor tovaras;
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirena
Lumea-ntinde lucii mreje
Ca să schimbe actorii-n scena.
Te momeste în virteje;
Tu pe-alături te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor să zica.
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndragesti nimica,
Tu ramii la toate rece.
Tu ramii la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Tu intreabe si socoate
Ce e rău si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate;
Vreme trece, vreme vine.
IMPARAT SI PROLETAR
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre ferestri murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu-fete-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci si sceptici ai plebei proletare.
Ah! -- zise unul -- spuneti că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri si de chin?
Nici o cânteie-ntr-însul nu-i candidă si plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneste pe deplin.
Spuneti-mi ce-i dreptatea? -- Cei tari se îngrădiră
Cu-averea si mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânsii la lucru-i osândiră
Si le subjugă munca vietii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viată,
Trec zilele voiaose si orele surâd.
În cupe vin de ambră -- iarna grădini, verdeată,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheată --
Ei fac din noapte ziuă s-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânsii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fioe brate tari,
A satelor greoaie cară trebuie-mpinse
Si trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Si flotele puternice s-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
S-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Si-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia -- o frază de dînsii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci ar lipsi din inimi speranta de răsplată,
Dupa ce-amar muncirăti mizeri viata toată,
Ati mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a făcut să credeti că veti fi răsplătiti...
Nu! Moartea cu viata a stins toată plăcerea --
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morti sunt cei muriti.
Minciuni si fraze-i totul ce le statele sustine,
nu-i ordinea firească ce ei a fi sustin;
averea să le aperi, mărirea a-a lor bine,
Ei bratul tău înarmă ca să lovesti în tine,
Si pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.
De ce să fiti voi sclacii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteti trăi?
De ce boala si moartea să fie partea voastră,
Când ei bogătia cea splendidă si vastă
Petrec ca si în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitati că-n voi e număr si putere?
Când vreti, puteti prea lesne pământul să-mpărtiti,
Si nu le mai faceti ziduri unde sa-închid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca să trăiti.
Ei îngrăditi de lege, plăcerilor se lasă,
Si sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumopase;
Frumusetile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Si de-ntrebati atunce, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânsii se-mbată în plăceri,
Robia viata toată, lacrimi pe-o neagră pâne,
Copilelor pătate mizeria-n rusine...
Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie -- virtutea e usoară
Când ai ce-ti trebuieste... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeti la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.
Zdraobiti orânduiala cea crudă si nedreaptă,
Ce llumea o împarte în mizeri si bogati!
Atunci când după moarte răsplată nu v-asteaptă,
Faceti ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, si să trăim ca frati!
Sfărmati statuia goală a Venerei antice,
Ardeti acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfectiei umane si ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmati tot ce atâtă inima lor bolnavă,
Sfărmati palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliti statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până si urma sclavă
Celor ce le urmează pân la al lumii fund!
Sfărmati tot ce arată nândrie si avere,
O! dezbrăcati viata de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât --
Să fie un vis numai, săfie o părere,
Ce făr de patimi trece în timpul nesfârsit.
Zudutu dub dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil si viclean.
O! aduceti potopul, destul voi asteptarăti
Ca să vedeti ce bine prin bine o să ias
Nimic... Locul hienei îi luă cel vorbăret
Locul cruzimii veche, cel lins si pizmătaret,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci văveti întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le soptesc ades,
Plăcerile egale, egal vor fi-mpărtite,
Chiar moartea când va stinge lampa vietii finite,
Vi s-a părea un înger cu părul blond si des.
Atunci veti muri lesne fără de-amar si grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi ati vietuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul si-a trăit.
Si boale ce mizeria s-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creste tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o însală;
Poporul loc îi face tăcut si umilit.
Zâmbirea lui desteaptă, adâncă si tăcută,
Privirea-i ce citeste în suflete-omenesti,
Si mâna-i care poartă destinele lumesti,
Cea grupă zdrentuită în cale-i o salută.
Marirea-i în taină legată de acesti.
Convins ca voi el este-n năltimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul si minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăsoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
Si el -- el vârful mândru al celor ce apasă --
Saluta-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De ati lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări mărete, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate si bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urât.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt --
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru -- Paris al lui mormânt.
Pe stradele-ncrusite de flăcări orbitoare,
Suiti pe baricade de bulgăride granit,
Se misc batalioane a plebei proletare,
Cu cusme frigiene si arme lucitoare,
Si clopote de-alarmă răsună răgusit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel rosu, femei trec ce-arme-n brat,
Cu păr bogat si negru pe urme se coboară
Si sânii lor acopăr -- e ură si turbare
În ochii lor cei nergi, adânci si desperati.
O! Luptă-te-nvălită în pletele-ti bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamua cea rosă cu umbra-i de departe
Sfinteste-a ta viată de tină si păcate;
Nu! nu esti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină si placele ei sure
Se misc una pe alta ca pături de cristal
Prin lume prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îsi miscă lagănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând ncet ca umbre -- tin pânzle umflate
În fata lunei care prin ele-atunci străbate,
Si-n roată defoc galben stă fata-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel păcat
Al salciei pletoase -- si-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleaca lin suflării
A zefirului noptii si sună cadentat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă -- pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârnă uscată --
Mosneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creti ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vietii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
"În orice om o lume îsi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteste-n van;
În orice minte lumea îsi pune întrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sădite în noian?"
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinta-i si mărirea,
În inima oricărui I-ascuns si trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei înghetă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viată
Si arătând la soare-a mizeriei lui fată --
Fata -- căci întelesul I-acelasi la toti dat.
În veci acelasi doruri mascate cu-altă haină,
Si-n toată omenirea în veci acelasi om --
În multe forme-apare a vietii crudă taină,
Pe toti ea îi însală, la nime se distaină,
Dorinti nemărginite plantând într-un atom.
Când stii ca visu-acesta cu moarte se sfârseste,
Că-n urmă-ti rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume -- atunci te oboseste
Eterna alergare... s-un gând te-ademeneste:
"Că vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".
INGER SI DEMON
Noaptea 'n Doma intristata, prin lumini ingalbenite
A facliilor de ceara, care ard langa altare -
Pe cand bolta 'n fundul Domei sta intunecoasa, mare
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,
In biserica pustie, langa arcul in parete
Genunchiata sta pe trepte o copila, ca un înger,
Pe-a altarului icoana in de raze rosii frangeri
Palida si mohorâta maica Domnului se vede.
O faclie e infipta intr'un stalp de peatra sura,
Lucii picaturi de smoala la pamant cad sfârâind
Si cununi de flori uscate fasaiesc amirosind,
S'a copilei rugaciune tainic un soptit murmura.
Cufundat in intuneric, lang'o cruce marmurita,
Intr'o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza,
Ochii cufundati in capu-i, fruntea trista si 'ncretita.
Si barbia lui s'apasa pe al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei ros-alb
Bland o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.
Ea un înger, ce se roaga - El un demon, ce viseaza;
Ea o inima de aur - El un suflet aposat;
El in umbra lui fatala sta 'ndaratnic razimat -
La picioarele Madonei trista, sfanta Ea vegheaza.
Pe un mur inalt si rece de o marmura curata
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se resfrange ca 'n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dansa sta in ruga 'ngenunchiata.
Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur'alba fata si cu mainile de ceara,
Val - o negura diafanta mestecata 'n stele, clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire
Ce-ti lipseste sa fii inger? aripi lungi si constelate?
Dar ce vad? Pe-a umbrei tale umeri vii ce se intinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurande,
Doua aripe de umbra catra ceruri ridicate.
O nu-i umbra ei aceea - este angeru-i de paza,
Langa marmura cea alba vad fiinta-i aeriana,
Peste viata-I inocenta viata lui cea sfanta plana,
Langa dansa el se roaga, langa ea ingenuchiaza
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Ansa aripele-I albe lume'a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirei rugaciuni indelungate
Vad aripele-I diafane si de dansele dau veste.
Te iubesc! Era sa strige demonul in a lui noapte,
Dara umbra 'naripata a lui buze le inmoae;
Nu spre-amor - spre 'nchinaciune el genunchi-si incovoae
Si asculta, dus din lume, a ei dulci si timizi soapte.
Ea? -- O fiica e de rege blonda 'n diadem de stele,
Trece 'n lume fericita, înger, rege si femee, --
El - rascoala in popoare a distrugerei scantee
Si in inimi pustiite samana gandiri rebele.
Desparititi de-a vietii valuri, intre el si intre dinsa -
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, un popor;
Une ori - de si arate - se 'ntalnesc si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe in dorinta lor aprinsa.
Ochii ei cei mari albastri, de blandete dulci si moi,
Cu adanc patrund in ochii lui cer negri furtunosi,
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc - si ce departe sunt deolalta amandoi!
A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l'a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si in mana-i insceptrata, mana ei angusta mica.
Dar nu - muta ramas-au buzele-I abia deschise,
Muta inima-i in pieptu-I, mana ei trase 'ndarat.
In a sufletului taina ea iubea. Clar si incet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.
Ea-l vedea miscand poporul cu idei reci, indraznete.
Ce puternic e! gandi ea cu-amoroasa dulce spaima,
El presentul el rascoala cu-a gandirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.
El ades suit pe-o piatra cu turbare se 'nfasoara
In stindardul ros si furntea-i aspra-adanca, incretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.
Pe un pat sarac asuda intr'o lunga agonie
Tanarul. O lampa 'ntinde limb'avara si subtire,
Sferaind in aer bolnav - nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n'o 'mblanzaste, nimeni fruntea nu-i mangae.
Ah! acele ganduri toate indreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra odihnii 'mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s indreptate
Contra inimei murinde -- sufletul vor sa-i sugrume!
A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-I ascunsa 'n aste vorbe? -- Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marele-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc in lume rele, caror nu te poti opune,
Ca-opunandu-te la ele tu viata-ti risipesti -
Si cand mori, sa vezi ca 'n lume vietuit-ai in zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud, nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.
Si acele ganduri negre mai nici a muri nu-l lasa:
Cum a intrat el in viata! Cat amor de drept si bine,
Cata sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? -- Amarirea, care sufletu-i apasa.
Dar prin negurile negre, care ochii ai acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt'a unui înger,
Se asaza lin pe patu-I; ochii lui orbiti de plangeri
Ea-i saruta; de pe dansii negurile se descopar
Este Ea - Cu-o multumire adanca, ne mai simtita,
El in ochii ei se uita. Mandra-i de induiosere,
Ceasul ultim ai impaca toata viata-I de durere.
Ah! sopteste el pe moarte, cine esti gacesc, iubita.
Am voit viata 'ntreaga sa-pot rascula poporul
Cu gandirile-mi rebele contra cerului deschis -
El n'a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pe un înger, sa ma 'mpace, si 'mpacarea - e amorul.
IUBIND IN TAINA
Iubind în taina am pastrat tacere,
Gindind ca astfel o să-ti placa tie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigatoare visuri de placere.
Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete
Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi si blonde plete?
Cu o suflare racoresti suspinu-mi,
C-unzimbet faci gindirea să se-mbete.
Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi.
KAMADEVA
Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama -
Kamadeva, zeul indic.
El veni, copilul mândru,
Calarind pe-un papagal,
Avind zimbetul fatarnic
Pe-a lui buze de coral.
Aripi are, iar în tolba-i
El pastreaza, ca sageti,
Numai flori inveninate
De la Gangele maret.
Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Si de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu destept ...
Cu sageata-i otravita
A sosit ca să mă certe
fiul cerului albastru
S-al iluziei deserte.
LA MIJLOC DE CODRU DES
La mijloc de codru des
Toate pasarile ies
Din huceag de alunis,
La voiosul luminis,
Luminis de lângă balta,
Care-n trestia inalta
Leganindu-se din unde,
In adincu-i se patrunde
Si de luna si de soare
Si de pasari calatoare,
Si de luna si de stele
Si de zbor de rindunele
Si de chipul dragei mele.
LA MORMANTUL LUI ARON PUMNUL
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta ;
C-acuma din pleiada-ti auroasă si senină
Se stinse un lucefăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea !
Metalica, vibrândă a clopotelor jale
Vuieste în cadentă si suna întristat ;
Căci ah ! geniul mare al desteptarii tale
Păsi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Si-n urmă ne-a lăsat !
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o ! geniu nalt si mare,
Colò unde te-asteaptă toti îngerii în cor,
Centoană tainic, dulce a sferelor cântare
Si-ti împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori !
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire si locul tău natal ;
Căci umbra ta măreată în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simt national !
Urmeze încă-n cale-ti si lacrima duioasă,
Ce junii toti o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ti ea prin zboru-ti în cânturi tânguioase,
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colò, în Eliseu!...
LA STEAUA
La steaua care-a rãsãrit
E-o cale-atât de lungă,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sã ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
In depărtari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Incet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, si nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stânsului amor
Ne urmarește încă.
LACUL
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii sã răsară
Si sã-mi cadă lin pe piept;
Sã sărim în luntrea mică,
Ingânați de glas de ape,
Si sã scap din mână cârma
Si lopețile sã-mi scape;
Sã plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic
In zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Incărcat cu flori de nufăr.
MAI AM UN SINGUR DOR
Mai am un singur dor :
In linistea serii
Sã mã lăsați sã mor
La marginea mării;
Sã-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sã am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Si nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas sã dea
Frunzișului vested.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una.
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sã-și scuture creanga.
Cum n-oiu mai fi pribeag
De-atunci înainte
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sã-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pãmânt
In singuratate-mi.
MORTUA EST!
Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce isi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i campie senina,
Cu rauri de lapte si flori de lumina,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rand vizitate.
Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O raza te nalta, un cantec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur în aer.
Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas... alb si rece,
Cu haina lui lunga culcat în sicriu,
Privesc la surasu-ti rămas inca viu
Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?
Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu rauri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tarmuri de smirna, cu flori care cânt;
Să treci tu prin ele, o sfanta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori inflorit,
Când viata-i un basmu pustiu si urit.
Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gandirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.
Se poate ca bolta de sus să se sparga,
Să cada nimicul cu noaptea lui larga,
Să vad cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne...
S-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o să invie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut...
Atunci acest inger n-a fost decât lut.
Si totusi, tarana frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n'o plang, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.
S-apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi..., dar stie oricine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.
A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.
Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan' dau în morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gandirea-mi în ce să o stâng:
Să rad ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plang?
La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, inger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zambitor,
Trait-ai anume ca astfel să mori?
De e sens intr-astea, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.
NOAPTEA
Noaptea potolit si vinat arde focul în camin;
Dintr-un colt pe-o stofa rosa eu în fata lui privesc,
Pin'ce mintea îmi adoarme, pin'ce genele-mi clipesc;
Luminarea-i stinsa-n casa... somnu-i cald, molatic, lin.
Atunci tu prin intuneric te apropii surizinda,
Alba ca zapada iernei, dulce ca o zi de vara;
Pe genunchi îmi asezi, iubito, bratele-ti îmi inconjoara
Gitul... iar tu cu iubire privesti fata mea palinda.
Cu ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci;
S-apoi ca din vis trezita, cu minute albe, dulci,
De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte
Netezesti încet si lenes fruntea mea cea linistita
Si gindind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi inchisi ca somnul si pe frunte-mi în mijloc
Si surizi, cum râde visul intr-o inima-ndragita.
O! dezmiarda, pin'ce fruntea-mi este neteda si lina,
O! dezmiarda, pin-esti juna ca lumina cea din soare,
Pin-esti clara ca o roua, pin-esti dulce ca o floare,
Pin'nu-i fata mea zbircita, pin'nu-i inima batrina.
NU VOI MORMANT BOGAT
Nu voiu mormânt bogat,
Cântare și flamuri,
Ci-mi âmpletiți un pat
Din tinere ramuri;.
Si nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Frunzișului veșted
Doar vântul glas sã-i dea.
In liniștea sării
Sã mã-ngropați, pe când
Trec stoluri greu zburând
La marginea mării.
Sã-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Lucească cer senin
Eternelor ape,
Care din văi adânci
Se-nalță la maluri,
Cu brațe de valuri
S-ar atârna de stinci -
Si murmură-ntr-una
Când spumegând recad;
Iar pe păduri de brad
Alunece luna.
Reverse dulci scântei
A tot știutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Sã-și scuture floarea.
Ne mai fiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri-aminte
M-or coperi cu drag
Si stinsele patemi
Le-or troieni căzând,
Uitarea întinzând
Pe singuratate-mi.
NUMAI POETUL
Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec si mor
Ca si miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpurilui:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.
O, RAMAI
"O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu se l-ascult;
In al umbrei întuneric
Te asamăn unui print,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți;
Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;
Eu te văd răpit de farmec,
Cum îngâni cu glas domol,
In a apei strălucire
Intinzând piciorul gol.
Si privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri".
Astfel zise lin pădurea,
Bolți asupra-mi clătinând;
Suieram l-a ei chemare
S-am ieșit în câmp râzând.
Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
O, MAMA
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu mã chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamna și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creștet sã nu-mi plângi;
Din teiul sfânt și dulce o ramură sã frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sã cadă a ochilor tăi stropi;
Simți-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca sã murim,
Sã nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,
Mormântul sã ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
ODA (în metru antic)
Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce
Până-n fund băui voluptatea morții
Ne-ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linișiti, pe mine
Mie redă-ma!
PE ACEEASI ULICIOARA
Pe aceeasi ulicioara
Bate luna în feresti,
Numai tu de dupa gratii
Vecinic nu te mai ivesti !
Si aceiasi pomi în floare
Crengi inting peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.
Altul este al tau suflet,
Altii ochii tai acum,
Numai eu, raman acelasi,
Bat mereu acelasi drum.
Ah, subtire si gingasa
Tu paseai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tainuitului boschet
Si lasandu-te la pieptu-mi,
Nu stiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atat de multe
Far-a zice un cuvant.
Sarutari erau raspunsul
La-ntrebari indeosebi,
Si de alte cele-n lume
N-aveai vreme să intrebi.
Si în farmecul vietii-mi
Nu stiam ca-i tot aceea
De te razimi de o umbra
Sau de crezi ce-a zis femeia.
Vantul tremura-n perdele
Astazi ca si alte dati,
Numai tu de dupa ele
Vecinic nu te mai arati !
PE LANGA PLOPII FARA SOT
Pe langa plopii fără sot
Adesea am trecut;
Mă cunosteau vecinii toti-
Tu nu mai cunoscut.
La geamul tau ce stralucea
Privii atât de des;
O lume toata-ntelegea-
Tu nu mai inteles.
De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O ora să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si să mor.
Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trait în veci de veci
Si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Inmarmureai maret,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lasara din batrani
Părintii din părinti.
Azi nici macar îmi pare rău
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umbra si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfant,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
PESTE VARFURI
Peste virfuri trece luna,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul suna.
Mai departe, mai departe,
Mai incet, tot mai incet,
Sufletu-mi nemingiiet
Indulcind cu dor de moarte.
De ce taci, cind fermecata
Inima-mi spre tine-ntorn ?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodata ?
(1883, decembrie)
POET
Să torni la rime rele,
Cu dactile în galopuri,
Cu gândiri nemistuite
Să negresti mai multe topuri;
Si când vezi vreo femeie
Să te-nchini pânla pământ
Si de-a sta ca să-ti vorbească
Să înghiti orice cuvânt;
Nespălat, neras să umbli,
Si rufos si desuchet --
Toate-acestea împreună
Te-arat-a fi poet.
POVESTEA CODRULUI
Impărat slăvit e codrul,
Neamuri mii ei cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei Sale.
Luna, Soare și Luceferi
El le poarta 'n a lui herb,
Impregiuru-i are dame
Si curteni din neamul cerb.
Crainici, iepurii cei repezi,
Purtători ei sunt de vești,
Filomele-i țin orchestrul
Si izvoare spun povești.
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape, pe poteci,
Vezi bejanii de albine,
Armii grele de furnici.
Hai și noi la craiul, dragă,
Si să fim din nou copii,
Ca norocul și iubirea
Să ne pară jucării.
Mi'a pare cum că natura
Toată mintea ei și-a pus,
De cât ori și ce păpusă
Să te facă mai presus.
Amândoi vom merge-n lume
Rătăciți și singurei,
Ne-om culca lângă izvorul
Ce răsare sub un tei.
Adormi-vom, troeni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Si prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept...
O auzi, cum chiamă acuma
Craiul sfatu-i întelept!
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Impreju-ne s-adună
Ale Curtii mândre neamuri:
Caii marii, albi ca spuma,
Bouri nalți cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte,
Si pe teiul nostru întreabă,
Cine suntem? stau la sfaturi;
Eară gazda noastră zice
Dându-și ramurile -n lături:
O priviți-i, cum visează
Visul codrului de fagi,
Amandoi ca întro poveste...
Ei își sunt așa de dragii!
PRIN NOPTI TACUTE
Prin nopti tacute,
Prin lunce mute,
Prin vantul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece,
Din visuri sece,
Vad un obraz.
Lumea senina,
Luna cea plina,
Si marea lina
Icoana-i sunt;
Ochiu-mi o cata
In lumea lata.
Cu mintea beata
Eu plang si cânt.
PRIVESC ORASUL- FURNICAR
Privesc orasul - furnicar -
Cu oameni mulți și muri bizari,
Pe strade largi, cu multe bolți,
Cu câte-un chip l-a stradei colț.
Și trec foind, râzând, vorbind,
Mulțime de-oameni pași grăbind.
Doar numai p-ici și pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe șuierate,
Țiindu-și mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani viind,
Preoții lin și în veștminte
Cântând a cărților cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod
Tineri, femei, copii, norod,
Dar nu-i prohod - sfințire de-apă,
Pe uliți lumea să nu-ncapă.
Se scurg încet - tarra bumbum,
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat,
Lucesc și armele în șir,
frumos stindarde se deșir,
Ei trec mereu tarra bumbum
Și dup-un colț dispar acum...
O fată trece c-un profil
Rotund și dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Șuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Și-ntinde-un |
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|