PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
POEZII de  MIHAI EMINESCU   IAR CAND VOI FI PAMANT Iar când voi fi pământ, În liniştea serii, Săpaţi-mi un mormânt La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Podoabe şi flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din veştede ramuri. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Să am un cer senin Pe-adâncile ape. S-aud cum blânde cad Isvoarele-ntr-una, Pe vârfuri lungi de brad Alunece luna. S-aud pe valuri vânt, Din munte talanga, Deasupra-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. Şi cum n-oi suferi De-atuncea-nainte, Cu flori m-or troieni Aduceri aminte. Şi cum va înceta Al inimii zbucium, Ce dulce-mi va suna Cântarea de bucium! Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri, Izbind s-or frământa Eternele valuri Şi nime-n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Ci codrul vânt să dea Frunzişului veşted. Luceferii de foc Privi-vor din cetini Mormânt făr' de noroc Şi fără prieteni. SONET ( S-a stins viaţa ) S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind păreţii. Okeanos se plânge pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tinereţii, Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii, Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri. Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopţii bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: "Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile". SONET ( Trecut-au anii ) Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri - Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinţit de sară. Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri Cu mâna mea în van pe liră lunec; Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec! FREAMAT DE CODRU Tresărind scânteie lacul Şi se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. Din isvoare şi din gârle Apa sună somnoroasă; Unde soarele pătrunde Pintre ramuri a ei unde, Ea în valuri sperioase Se azvârle. Cucul cântă, mierle, presuri - Cine ştie să le-asculte? Ale pasărilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri Şi vorbesc cu-atât de multe Înţelesuri. Cucu-ntreabă: - "Unde-i sora Viselor noastre de vară? Mlădioasă şi iubită, Cu privirea ostenită, Ca o zână să răsară Tuturora." Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tânăr vânt să-şi deie Şi de braţe-n sus s-o ieie, Iară florile să ploaie Peste dânsa. Se întreabă trist isvorul: - "Unde mi-i crăiasa oare? Părul moale despletindu-şi, Faţa-n apa mea privindu-şi, Să m-atingă visătoare Cu piciorul?" Am răspuns: - "Pădure dragă, Eu nu vine, nu mai vine! Singuri, voi, stejari, rămâneţi De visaţi la ochii vineţi, Ce luciră pentru mine Vara-ntreagă." Ce frumos era în crânguri, Când cu ea m-am prins tovarăş! O poveste încântată Care azi e-ntunecată... De-unde eşti, revino iarăşi, Să fim singuri. SONET Când însuşi glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii - Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea nopţii blând însenina-vei Cu ochii mari şi purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii! Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c-un suspin arat-o, Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strângerii în braţe - Pe veci pierduto, vecinic adorato! SONET Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere; Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere A celui suflet ce pe al meu ştie. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi şi blonde plete? Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete. Fă un sfârşit durerii - vin' la sânu-mi. PAJUL CUPIDON… Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău şi alintat, Cu copii se hârjoneşte, Iar la dame doarme-n pat. De lumină ca tâlharii Se fereşte binişor, Pe fereşti se suie noaptea Dibuind încetişor; Cordeluţe şi nimicuri, Iată toate-a lui averi... Darnic când nu vrei nici una Şi zgârcit dacă le ceri. În volumul ros de molii Cauţi noaptea adevăr Şi-ntâlneşti lipită-n file Viţa-i galbănă de păr. El dă gânduri nenţelese Vrâstei crude şi necoapte, Cu icoane luminoase O îngână-ntreaga noapte. Când de-o sete sufletească E cuprinsă fata mică - A dormit cu ea alături Ca doi pui de turturică. E sfios ca şi copiii, Dar zâmbirea-i e vicleană; Dară galeşi îi sunt ochii Ca şi ochii de vădană. Gât şi umere frumoase, Sânuri albe şi rotunde El le ţine-mbrăţişate Şi cu mânile le-ascunde. De te rogi frumos de dânsul, Îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puţin. LA BUCOVINA N-oi uita vreodată dulce Bucovină, Geniu-ţi romantic munţii de lumină, Văile în flori, Râuri resăltînde printre stânce nalte, Apele lucide-n dalbe diamante Peste câmpii-n zori. Ale sorţii mele plângeri şi surâse, Îngânate-n cânturi îngânate-n vise Tainic şi uşor, Toate-mi trec prin gandu-mi, trec pe dinainte, Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte Îmi şoptesc de dor Numai lângă sânu-ţi geniile rele, Care îmi descântă firul vieţii mele Parcă dormita; Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume, Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume Şi de steaua mea. Când pe bolta brună tremură Selene, Cu un pas melodic, cu un pas alene Lin în calea sa, Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare, Cânt din Valhala. Atunci ca şi silful ce n-adoarme-n pace, Inima îmi bate, bate, şi nu tace, Tremură uşor, În fantazii mândre ea îşi face cale, Peste munţi cu codri, peste deal şi vale Mână al ei dor. Mână doru-i tainic colo, înspre tine, Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline, Inima mi-e grea; Astfel, totdeauna când gândesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine, Bucovina mea! RENUNTARE Aş vrea să am pământul şi marea-n jumătate, De mine să asculte corăbii şi armate, De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face, Să-şi mişte răsăritul popoarelor încoace; Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri, Din codrii răscolite, stârnite din pustiuri; Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi, Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri, Un râu de scânteiare lucească lănci şi săbii, Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii. Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte O jumătate-a lumii asupra celeilalte, Privească-m-atunci preoţi-un monstru ce se-nchină, Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină. Ruga-mă-voi cu mâna uscată ţinând strana, Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana; Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul, Când goatele-mi în lume ar tot mări pustiul, Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte Cetăţile în flăcări şi ţările deşerte... Astfel doar aş preface durerea-mi fără nume, Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume Si tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseţi, Tot ce pământul are şi marea mai de preţ, Grămezi să steie toate la mine în comori. Alăturea cu ele să trec nepăsatori, Simţindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi, Un zeu în omenire, un soare între regi Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană... Să-ngenunchez nainte-ţi aşa ca la icoană Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă Să-ţi zic : - Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă! Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine, De-i trece, -n jos pleca-voi a ochilor lumine, Dezmoştenit de toate, la viaţă abdicând, Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând : C-am aruncat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă, Înamoraţi de tine, rămână ochii-mi trişti Şi vecinic urmăreasca cum, marmură, te mişti. În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind, De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind, Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale, Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale. 1882 UMBRA LUI ISTRATE DABIJA-VOIEVOD Cum trece-n lume toată slava Ca şi un vis, ca spuma undei! Sus, în cetate la Suceava, Eu zic: Sic transit gloria mundi! Pe ziduri negre bate lună. Din vechi icoane numai pete, Sub mine-aud un glas ce sună, Un glas adânc, zicând: „Mi-e sete”. Şi văd ieşind o umbră albă. Moşneag bătrân, purtând coroană, Pe pieptul lui o sfântă salbă Pe umeri largi o scumpă blană, Ea mâna-ntinde blând: - N-ai grijă, Ce zic nu trece la izvod. Eu sunt vestitul domn Dabijă, Sunt moş Istrate-voievod. - Măria-voastră va să-ndemne Pe neamul nostru în trecut? Ci el cu mâna face semne Că nu-nţeleg ce el a vrut. - Măria-voastră-nsetoşează De sânge negru şi hain? El capu-şi clatină, oftează: - De vin, copilul meu, de vin. Când eram vodă la Moldova Hălăduiam pe la Cotnari. Vierii toţi îmi ştiau slova Ş-aveam şi grivne-n buzunar. Pe vinul greu ca untdelemnul Am dat mulţi galbeni venetici; Aici lipseşte tot îndemnul. În lume mult, nimic aici. La voi în lumea ceealaltă, Fiind cu milă şi dirept, M-a pus cu sfinţii laolaltă Şi-n rai mă duseră de-a drept. Dar cum mai pune sfântul Petre La rău canon pe-un biet creştin! Când cer să beau, zice: „Cumetre, Noi n-avem cimpoieri şi vin” Şi totuşi domn fusesem darnic Şi bun de inimă cu toţi. De câte ori l-al meu păharnic Umplut-am cupa numai zloţi! Că ce sunt recile mademuri, Ce aur, pietre şi sidef Pe lângă vinul copt de vremuri Pe lângă-un haz, pe lângă-un chef. Împresurat-am eu şi Beciul Cu oaste bună şi strânsuri; Soroca, Vrancea şi Tigheciul Trimis-au mii viteze guri Să certe craii cu mânie… Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace Să-mi duc Moldova-n bătălie Cu mii de mii de poloboace. Atunci când turcii, agarenii Mureau în iuruş cu halai, Oştirea noastră, moldovenii Se prăpădeau într-un gulai. Şi zimbrul cel cu trei luceferi Lucea voios pe orice cort. Precum ne-am dus, venirăm teferi Şi toţi cu chef şi nime mort. Nici vin cu apă n-am să mestec, Nici dau un ban pe toată fala. De-aceea n-am nici un amestec Oriunde nu îmi fierbe oala. Când calcă ţara hantatarii, Eu bucuros la lupte merg, Când între ei se bat magarii În fundul pivniţei alerg. Se certe ungurii şi leşii… Ce-mi pasă mie? La Cotnari Eu chefuiam cu cimpoieşii, Cu măscărici şi lăutari; Şi sub umbrarele de cetini Norodu-ntreg juca şi bea Iar eu ziceam: să bem, prietini, Să bem, pân’ nu vom mai putea. Dacă venea să rătăcească Vun învăţat arheolog, Vorbind în limba păsărească, Nu m-arătam ca să mă rog. Dar ţie-ţi place doina, hora, Îţi place-al viţei dulce rod, Tu povesteşte tuturora De moş Istrate-voievod. Le spune sfatul meu s-asculte S-urmeze vechiul obicei, Să verse dintre cupe mult Şi la pământ vo două-trei. Căci are-n sân Moldova noastră Viteze inimi de creştin; Tineri, în veselia voastră, Stropiţi-le duios cu vin! Şi în Moldova mea cea dulce Orânduit-am cu prisos: Ca butea plină să o culce Cea goală iar cu gura-n jos. Şi astfel sta Moldova toată Cu susu-n jos ce era treaz. Odihna multu-i lăudată La cel chefliu, la cel viteaz. Când de mănuşa lungii sabii Mă răzimam să nu mă clatin, Cântau cu toţi pe Basarabii, Pe domnii neamului Muşatin, Pân’ ce-ncheiau în gura mare Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt Ce nici din ceriuri seamăn n-are Cum n-are samăn pe pământ! Moldova cu stejari şi cetini Ascunde inimi mari de domn, Să bem cu toţi, să bem, prietini, Să le vărsăm şi lor în somn. Pân’ la al zilei blând luceafăr Să bem ca buni şi vechi tovarăşi; Şi toţi cu chef, nici unul teafăr, Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi. Răpiţi paharele cu palma, Iar pe pahar se strângă pumn Şi să cântăm cu toţi de-a valma Diac tomnatic şi alumn; Cântăm adânc un: De profundis. Perrenis humus erit rex. Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s? S-au dus pe veci! Bibamus Ex. GEMENII I O candelă subţire sub bolta cea înaltă Lumină peste regii cei dacici laolaltă, Cari tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide Se înşirau în sala sub negrele firide, Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit Cu-n negru văl de jale, căci Sarmis a murit. Iar chiu-i -cel din urmă în lungul şir de regi- Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl întelegi. Deodată crască fierul în dosu-unei firide. A unei tainiţi scunde intrare se deschide, De sub o manta lungă se-ntinde-o albă mână, Ce ţine o făclie aprinsă de răşină, Care îi bate-n faţă şi-i luminează chipul... Pe-un stâlp tăiat, orlogiul îşi picura nisipul. Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni- Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni- Incet înaintează făclia şi-o ridică Ş-urechea aţiind-o el ascultă : "Nimică !" Un ceas mai am, şi iată că voi ajunge-fine Atât de sus în lumea creată pentru bine. Creată pentru bine ne spun cărţile vechi, De mii de ani ne sună legenda în urechi... Şi am vazut virtutea găsind a ei răsplată. Ce nu numai de oameni - de zei e-nvidiată, Răsplată prea frumoasă : un giulgi şi patru scânduri. De când vazui aceasta, am stat mereu pe gânduri: Să-mi stâmpăr lăcomia?Pe lângă dulci izvoară? Să trec murind de sete pentru-o aşa comoară? Pe când c-un om în lanţuri-de-i frate, chiar, ce-mi pasă Dacă-l împing în lături? - O cale luminoasă Nainte-mi se deschide ? L-am dat deci la o parte, De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte. Ei! lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi, Iar patimelor rele viclenii le dau preţ. Sămânţa roditoare se cade ca să sameni Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni. Voieşti ca se-nchine cu toţi l-a tale oase. Atunci învie-într-înşii pornirea duşmanoasă, Invidia şi ura botează-le virtuţi Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi, Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept, Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept, Din patimi a mulţimii fă scară la mărire Şi te-or urma cu toţii în vecinicica orbire. Cu laude mângâie deşertăciunea lor, Din roiuri risipite vei face un popor Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va, Cu sânge şi cenuşa pământul presura-va... Fereşte-te de una, să te păzească cerul. Să nu te-mping-un demon a spune adevarul A spune : că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ, Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi. Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri, Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri, Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară, Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară." Deodată iar ascultă... se îmflă a lui nări, Aude glasuri multe şi paşi urcând pe scări, Iar uşa de la mijloc dă aripele-n lături. De intră voievozii de ţări şi de olaturi. În fruntea lor c-un preot bătrân...Iară moşneagul, Cu laurul vecinic verde în aru-i alb, toiagul De aur şi-l ridică: -Brigbelu iată ora Ca-n numele mulţimii şi-n faţa tuturora, Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare Şi dacă nici acuma din umbra-i nu răsare, Să-ţi oferim coroana, căci legea ne rescrie Ca peste-un an nici tronul deşert să nu rămâie, Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită. Pe un tripod s-aduce căţuia aurită. Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oştenii, Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii. De fumul lor albastru se împle bolta naltă, S-acopere multimea iar flăcările saltă, Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere Iar preotul începe cu glas plin de durere : -In numele Celia, al carui vecinic nume De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume Când limba-i neclintită la cumpenile vremii, Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei Regeşti, şi pentru dânsa te chem-dacă trăieşti O Sarmis, Sarmis Sarmis! răsai de unde eşti. Pe ochi ţiind o mână făcliie-şi întind, La sfântul foc din mijloc cu toţii şi le aprind. Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier, Iar braţele ridică făcliile în aer. Iar preotul smuceşte c-o mână pânza fină Ce-acopere statua de marmura senină Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort Lăsând să cadă-n flăcări şopteşte-adânc : -E mort! Brigbelu se repede-n fereastră şi priveşte. O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte, El vede mii de facle lucind şi mii de suliţi, Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţi, Iar negre tac deasupra a capiştelor bolţi Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ S-a strecurat mulţimea şi sala-i iar pustie Prin ea Brigbelu singur îmblă ca o stafie... Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul, Orlogiul în uitare de mult şi-a scurs nisipul, Când iată o femeie mai albă ca omatul, Ieşind încet din umbra o-ntoarce de-a-ndărătul, Priveşte cum din discul de aur iese fum Şi zice rar şi rece : -Eşti mulţămit acum ? Atuncea el tresare şi ochii învârteşte. Cum st[-nainte-i naltă, privind o mistuieşte : -O vino mai aproape, aproape l-al meu piept, Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept. Ca zece morţi deodată durerile iubirii-s - Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris. -Dar lasă-mă ea strigă. Ce galben eşti la faţă, Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă. Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură Mă doare cum mă doare suflarea ta din gură. Ce ochi urât de negru! cum e de stins şi mort! Închide-l, ah, închide-l - privirea ta n-o port... -Dar mă iubeşti, Tomiris - tu mă iubeşti atât, Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit. -Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn- Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn. Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe, Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc, Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc. El o cuprinde... Faţa ei albă atuncea piere Şi gura ei se strânge de-o stranie durere. Ea ar ţipa şi glasul în gat i se îngăima. Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă... Şi cum stau mână-n mână...tresar, tot mai aproape Se strâng şi peste ochii-i îşi lasa-n ei pleoape. Din tainiţa adâncă părea c-aud un vaier. Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer, Îi zise : O iubito, din nou ţi se năzare. Iar ea mereu asculta, ş-aude i se pare: "Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos. Iar tei cu umbra lată cu flori până-în pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!" II Brigbelu, rege tânar din vremea cea căruntă Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă. Frumos au ars în flăcări prinosul de pe vatră, Pe când intrară oaspeţii sub bolţile-i de piatră. În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic, Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic. În dreapta lui sub valul de ceaţă mândrul soare, În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare... Din sale departate pătrunde zvon de armă. Prin ei cimpoiul skytic porneşte dulcea-i larmă Trezind greoiul ropot de danţ căci la un loc Toţi oaspeţii mai tineri loveau baltage-n joc, Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma Se-nvârt şi se mlădie uşor sunând cu palma. La mijlocul de masă pe tronu-i şade el Cu plete lungi şi negre, întunecos, Brigbel. Şi răzimat pe spată al zeilor fiastru Privea-n ochii miresei al cerului albastru. Frumoşi ca doua basme izvoarele uimirii-s, În păru-i lung de aur se învălea Tomiris. Încolo voievozii, boiarii dupa treaptă Şoptesc cu admirare în barba înţeleaptă Când spune cântăreţul poveşti din alte vremuri, De regi de-a căror fapte te miri şi te cutremuri. Spunea cum din deşerturi, ce nu mai au hotară, Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară, Pe negrele corăbii cu mii de mii de gloate, Stăpânul pe Egipt cu-averile lui toate. Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur, Tezeu, să cate lâna cu miţele de aur. Apoi târziu în urmă veni străinul oaspe Clădind pe Istru poduri, Dariu al lui Istaspe, Un rege, ce în lume nu-şi găsea loc să-ncapă, În Dacia venise, cerşind pământ şi apă. Şi povestea batranul de nemuri curgând râuri, Din codrii răsărite, ieşite din pustiuri Şi cum pieiră toate pe rând precum veniră Şi cum cătând norocul mormântul şi-l găsiră. Si pe când toţi ascultă, chiar regii din firide, Cu gura-n pumn ghiduşul se strâmba şi tot râde. Cu mutra lui de capră şi trup schilod de faun Işi târâie piciorul târându-se de scaun. Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ Spre marea-ntunecoasă se scutură de vânt. Deodată-n fundul salei, apare sub un arc, Cu stânga răzimată de spada-i de monarc, Nebunul-Sarmis-care-i cu craiul frate geamăn- Ca umbra cu fiinţa-i ei amândoi s-asamăn. Dar galben e la faţă şi ochii ard în friguri Şi vânătă-i e gura. El vine cu paşi siguri Şi pe pumnaru-şi scapă Brigbel mâna regală. Din tron pe jumătate cu furie se scoală... Nebunu-nalţă dreapta, se uită lung la el- Cu mâna pe pumnariu-i încremeni Brigbel. Şi ca să înţeleagă nainte-i ce se-ntâmplă, Nebunu-şi trece mâna la ochi, apoi la tâmplă, Se uita turbur, pare că şi-ar aduce-aminte De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte. Cu gasul lui ce sună adânc, ca de aramă, El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă, Arată cum din neguri cu umeri ca de munte Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte Şi decât toată lumea de două ori mai mare, Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare, Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă Cum din adânc ridică el universu-n braţă, Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne, O boală răsărita din negure eterne, Şi decât toată lumea de două ori mai mare În propria lui umbră Zamolxe redispare. "Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ! El imflă răsuflarea vulcanului măreţ, Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie Şi stelele se spulber ca frunzele de vie; El mâna în uitare a veacurilor turmă Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă. Dacă se uită-n mare ea tremură şi seacă. De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă. Ci-n evii tăi Zamolxe, tu n-ai creat vreodată Un chip mai blând, mai gingaş decât ăst chip de fată! Gândirea ta, divine abia putu s-adune Din mii minuni din lume o singură minune, Căci numai ţie singur îţi fie cu putinţă S-uneşti atâta farmec cu-atâta necredinţă... Dar nu ţi-o cer, tot darul zvârl iar la picioare. De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare. Nici vin să-mi cer coroana, nici ţara mea. O dărui Fâşii s-o rup-oricine şi cum îi place-oricărui. La ce-aş mai cere-o ţară în care nu-i credinţă, Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putinţâ! Rebel! făcuşi din sceptru unealtă de ocară Ş-ai dat tu însuţi pilda din om să fie fiară. Eu lumii trebuit-am, dar ţie-ţi trebui ea, Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea, Tu eşti din a ei milă stăpân şi s-o urmezi Tu trebui, ca mai bine în scaun să te-aşezi; Ca nu de vreo suflare pe dânsul să te clatini Căta-vei sâ iei ochii prosteşti cu nouă datini. Din Sybaris vei strânge boieri cu bărbi boite, Ca neamului să-i deie năravuri mai spoite, S-arate cum moşnegii, îmbălsămiţi ca mumii Întrec şi tineretul în scandelele lumii! Strămoşi pierdu-ţi în veacuri, rânduitori de cete, Coroana mea ş-a voastră e plină azi de pete. O, voievozi ai ţării, frângeţi a voastre săbii Şi ciuma în limanuri să intre pe corăbii. Puteţi de-acum să rumpeti bucăţi a mele flamuri Mânjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri, De azi al vostru rege cu drag va să îngroape Domnia-i peste plaiuri, putere-i peste ape. Ş-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept, Căci voi să-ngalbenească şi sufletu-şi în piept Şi ochii-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci, Să sameni unei salbe şi străvezii năluci, Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os. În orice om un duşman să ştii că ţi se naşte S-ajungi pe tine insuţi a nu te mai cunoaşte, De propria ta faţa rebel, să-ţi fie teamă Şi somnul-vameş vieţii-să nu-ţi mai ieie vamă. Te miră de gandirea-ţi, răsai la al tău glas, Încremeneşte galben la propriul tău pas, Şi propria ta umbră urmând prin ziduri vechi, Cu mâinile-ţi astupă sperioasele urechi, Şi strigă după dânsa plângând, muşcând din unghii Şi când vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii!... Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai! De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai. Durerile-mpreună a lumii uriaşe Te-ating ca şi suspinul copilului din faşe. Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri, Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri. Tomiris! vis de aur în viaţă-mi, să te cert ? Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ţi le iert! Ce să blestem oare ? Căci visul mângâios A trebuit să piară... Prea, prea era frumos. Cu-amor atât de fără de margini şi de-nalt Nu se cadea să ţie un om la celălalt. Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu, Prea ne uitasem astfel de tot şi tu şi eu. Cerească fericire nu se putea să ţină, Nu se cădea s-o aibă o mână de tărână, În lumea de mizerii şi lacrimi nu e loc Pentru atâta milă si pentru-atât noroc... De-aceea-n codri negri mă-ntorc să rătăcesc. În umbra lor eternă eu umbra-mi mistuiesc, Privesc cum peste frunze uscate fără urme, Aleargă zimbrii negri şi cerbii fug în turme, Iar lângă vechi fântâne de lume date-uitârii Privesc în iarba-naltă sirepii albi ai mării. Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uităndu-se în jos, Iar tei cu frunza lată, cu flori pân-în pământ, Spre marea-ntunecată se scutură de vânt." III Prin salele pustie un om în neagră haină Temâdu-se de paşii-i, se strecoară în taină. Sub mantia lui lungă ascunde un pumnar, Tot îndărăt priveşte cu spaimă şi amar. El rade...Se repede spre umbra-i...umbra sare. Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare... Asupra-i se repede şi iar se dă-napoi : -O, Sarmis, luptă lungă, grozavă e-ntre noi! Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la luptă că te chem ? Nu crede cum că tremur, nu crede că mă tem! Ş-atuncea iar răsare şi faţa-i slabă piere. Şi ochiul fix se uita cu spaimă şi durere: "O, inima mea lasă, de ce-nlemneşti în sân, Sfârşeşte! Şi pumnarul îmi scap-acum din mâini... Dar îl voi strânge bine...Stai...stai, nebun mişel." -Loveşte crud o dată şi cade mort -Brigbel. 1882 SARMIS Mijeşte orizontul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească, Natura doarme dusă, tăriile în pace. Din limpedea nălţime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Işi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. Tot mai adanc domneşte tăcerea înţeleaptă- Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă. Deodată una-ncepe din ape să răsaie Şi pan' la mal durează o cale de văpaie. Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cât lumina-i dulce pe lume se măreşte Cresc valurile mării şi ţărmul negru creşte Şi aburi se ridică din fund de văi spre dealuri. O insulă departe s-a fost ivind din valuri, Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blândul disc al lumii, stăpânitor de mare. Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ei panze sumese de catarg. Tăind în două apa, ea poartă o păreche: Pe Sarmis, craiul tânar din Getia cea veche, Mireasa-i în picioare frumoasă ca o zână, Stetea şi pe-al lui umăr îşi sprijina o mână. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se în jos, Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ Spre marea-ntunecată se scutura de vant. -De cate ori iubito, mă uit în ochii tăi, Mi-aduc aminte ceasul când te-am vazut intâi. Ca marmura de albă, cu mâini subţiri şi reci, Strângeai o manta neagră pe sânul tău...În veci Nu voi uita cum tâmpla c-o mană netezind Şi faţa ta spre umar în lături întorcând, Ştiind că nimeni nu e în lume să te vadă, Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă. Pierduţi în visuri mândre, priveam făr de ţintă, Şi tu zâmbeai cu-n zâmbet cum e numai al tau, Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu... Şi plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc, Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc... De ce zâmbeai tui oare? Vrun cantec blând de jale Au aşteptat în taină glasul gândirii tale?... Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti. Dintr-o zâmbire-n treacat simţii ce dulce eşti! Şi cum mergeai, armonic şi lin îţi era pasul, Rămas în nemişcare m-a fost cuprins extasul, Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu, Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu... De-atuncea cu pustiu-mi stătu-am sa ma cert, Urmând cu-a mele braţe o umbră în deşert... Pân' ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt Al celei mai frumoase femei de pre pamant. Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieşi, O, fragedă fiinţa ca floarea de cireş! Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie, Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie! Şi fericirea-mi, scumpo nici îndrăznesc s-o crez. Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez... Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept Şi fă ca pe vecie să nu mă mai deştept. Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos. Iar tei cu umbra lată, cu flori pân-în pământ Sprea marea-ntunecată se scutură de vânt. Ea cade în genunche sub florile ce plouă. Grumazul i-l cuprinde cu braţele amândouă, Lăsând pe spate capul...-Copile!n-o să mântui? Căci fioros de dulce, pe buza ta cuvântu-i... Şi cât de mult ridici tu,în gând pe-o biată roabă! Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă, Cu focul blând din glasu-ţi, iubite, mă cutremuri, De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri. Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime trstu-i, Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui! O, dă-mi-i numai mie şi nu-i întoarce-n lături. De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai satur! Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace Şi codri aiurează, izvoarele-i albastre Şoptesc ele-nde ele de dragostele noastre. Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini, Pămantul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni, Cât ai putea departe lopeţile să lepezi. Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi. Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii, Chiar de murim, ajungem limanul fericirii. Ea mânile-amândouă le pune pe-al lui creştet... Frunziş purtat de vânturi pe dealuri cade veşted. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. Din codrii singurateci un corn părea că sună. Sălbatecele turme la ţărmuri se adună. Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii, Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii Întind spre apă gâtul, la cer înalţă ochii. PIEDUTA PENTRU MINE Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci şi eu să-mi ştiu osînda… să te iubesc în veci, în veci dup'a ta umbră eu braţele să'ntind, de-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind, zîmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez – purtînd în suflet moarte, tu vesel să mă vezi. Fii binecuvîntată şi fericită, tu, copil cu păr de aur ce mintea mi-o pierdù. Veninu-amărăciunei şi ani-mi pustiiţi în cumpănă uşori-s pe lîng'al tău căpriţ; şi'n a mea socotinţă, mă simt atît de mic – tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic. (…) Atîta de frumoasă... şi tot numai femeie? Ah! am crezut o clipă că eşti poate o zee, ca marmora de rece că treci pe lîngă oameni, din fiinţe muritoare nici uneia nu-i sameni, ş'atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador – o dulce chip de înger şi totuşi muritor! Da muritor... blestemul al lumii acesteia: crezi că te'nchini la soare ş'ai adorat scînteia! Eu caut pe'nţeleptul cel mai nebun – arate-mi o singură femee lipsită ce-i de patemi şi eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred, numai a ei făptură de înger dac'o văd – Că niciodată buza-i n'atinse-o altă buză, că niciodată-urechea-i de-amor nu vrù s'auză, că niciodată ochii-i n'opri c'un blînd repaos pe-o faţă bărbătească… că ea nu s'a adaos în gîndu-i sau cu fapta în rîndul altei vieţi...! Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi? Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins, colanu٭-i nici o mînă, ca noi, i l-a descins, că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin şi mîna asta dulce ca floarea cea de crin, că nu a strîns-o nimeni, că n'a răspuns cu strîns, că setea de iubire pe ea n'o au atins! Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta'mprotivă - plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă – acelor vorbe calde, şoptite cu durere, ce aerul îl umplu şi inima de miere? Putut-a împotriva atîtora să steie cînd e aşa frumoasă şi nu-i decît femee? Ca toţi să fiu? ca dînşii să fiu viclean făţarnic? Să cumpăr cu un zîmbet un zîmbet iar zădarnic? Vïaţa adoratei şi gingaşei copile să o pătez cu umbra plăcerei unei zile şi să iubesc ca dînşii... cînd partea cea mai bună din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeuna? (…) Pe maică-mea sărmana, atîta n'am iubit-o, şi totuşi cînd pe dînsa cu ţărn-a coperit-o, părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă şi aş fi vrut cu dînsa ca să mă pue'n groapă... Cînd clopotul sunat-au, plîngea a lui aramă şi, rătăcit la minte, strigam: unde eşti, mamă? Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau rîu din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu; nu ştiam ce-i cu mine şi cum pot să rămîn în lume-atît de singur şi-atîta de strein şi inima-mi se strînse şi viaţa-mi stà în gît – dar ca de-a ta iubire tot nu am plîns atît! (…) A mamei amintire, eu unu'n stare-am fost să ţi-o sacrific ţie şi sunt atît de prost încît tot numai ţie vïaţa-ţi mulţămesc în dar parcă mi-ai da-o şi parcă o primesc ca orbul, ca un cîne, căci vezi, în stare sunt pe praful urmei tale cu fruntea la pămînt. (…) Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece – cu viaţa-mi sfărîmată, urîtul٭ tău petrece; şi să te vezi privită cu patimă, cu jind, să vezi că cel mai tare se face om de rînd cu gura numai spumă se pleacă în genunchi: priveliştea aceasta te bucură'n rărunchi! (…) Şi totuşi, totuşi scumpo… de nu te-aş fi văzut au astă bogăţie de-amor aş fi avut? Durerea-mi este dragă, căci dela tine-mi vine şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine; urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ, să te iubesc, prin astea tu mai mult mă înveţi. Spuneţi-mi cum că faţa o mască e de ceară: şi mai mult o să crească iubirea mea amară! Că'n lupanar٭ văzut-o-aţi jucînd, bătînd din palme: şi o să-mi par'un înger, în gîndul lui cu psalme! Spuneţi de ea tot răul de vreţi să'nnebunesc: că-i heteră٭, un monstru, că-i Satan – o iubesc! REPLICI (Poetul şi iubita) Poetul Tu eşti o undă, eu sânt o zare, Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare, Tu eşti o noapte, eu sânt o stea - Iubita mea. Iubita Tu eşti o ziuă, eu sânt un soare, Eu sânt un flutur, tu eşti o floare, Eu sânt un templu, tu eşti un zeu - Iubitul meu. Tu eşti un rege, eu sânt regină, EU sânt un haos, tu o lumină, Eu sânt o arpă muiată-n vânt - Tu eşti un cânt. Poetul Tu eşti o frunte, eu sânt o stemă, Eu sânt un geniu, tu o problemă, Privesc în ochii-ţi să te ghicesc - Şi te iubesc! Iubita Îţi par o noapte, îţi par o taină Muiată-n pala a umbrei haină, Îţi par un cântec sublim încet - Iubit poet? O, tot ce-i mistic, iubite barde, În acest suflet ce ţie-ţi arde, Nimic nu e, nimic al meu - E tot al tău. DE-OI ADORMI De-oi adormi curând, În noaptea uitării, Să mă duceţi tăcând La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Făclie şi flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Luceasc-un cer senin Pe-adâncile ape, Care-n dureri adânci Se nalţă la maluri, S-ar atârna de stânci Cu braţe de valuri, Se nalţă, dar recad Şi murmură-ntr-una, Când pe păduri de brad Alunecă luna. Şi nime-n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Doar moartea glas să dea Frunzişului veşted. Să treacă lin prin vânt Atotştiutoarea, Deasupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture floarea. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri-aminte, Ce n-or şti că privesc O lume de patemi, Pe când liane cresc Pe singurătate-mi. NUMAI POETUL Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec şi mor Ca şi miile de unde, Ca un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit. Numai poetul, Ca păsări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpurilui: În ramurile gândului, În sfintele lunci, Unde păsări ca el Se-ntrec în cântări. RASAI ASUPRA MEA Rasai asupra mea, lumina lina, Ca-n visul meu ceresc d-odinioara; O, maica sfânta, pururea fecioara, In noaptea gândurilor mele vina. Speranta mea tu n-o lasa sa moara Desi al meu e un noian de vina; Privirea ta de mila calda, plina, Induratoare-asupra mea coboara. Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic si n-am tarie. Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta Si reapari din cerul tau de stele: Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie! ICOANA SI PRIVAZ De vrei ca toată lumea nebună să o faci, În catifea, copilă, în negru să te-mbraci – Ca marmura de albă cu faţa ta răsari, În bolţile sub frunte lumină ochii mari Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă – În negru, gură – dulce, frumos o să-ţi mai şadă! De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie, Atuncea tu îmbracă mătasă viorie. Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor, Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând, Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând. Când îmbli a ta haină de tine se lipeşte, Ci gingaş-mlădioasă tu râzi copilăreşte. De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat, Tu pari sau fericită sau parc-ai triumfat... Ciudat... Stau melancolic, greoi ca şi un trunchi, Când veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchi. Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd Atâta de frumoasă, atât de răpitoare, Atât – cum nu mai este o alta pe sub soare; Îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci Şi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci... Ş-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger? O bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei, Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi Mai mult e pentru lume decât un trai deşert... Şi încheierea vieţi-mi: pe tine să te iert. Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă De care nime-n lume, ah! nimeni nu întreabă. Şi am visat odată să fiu poet... Un vis Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs De crudă ironie... Şi ce-am mai vrut să fiu? Voit-am a mea limbă să fie ca un râu D-eternă mângâiere... şi blând să fie cântu-i. Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui. Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot, Nu poate să descrie nici zâmbetu-ţi în tot. Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri. Frumseţa ta divină, nemaigândită, sfântă Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă; Cu flori stereotipe, cu raze, diamante, Nu pot să scriu frumseţa cea vrednică de Dante. O bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn, Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn. O, marmură curată, o, înger, o, femeie, Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scântee, Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i... Nebun ce sunt... Nu râzi tu? O, râzi de mine... Râzi. Plângând cu-amărăciune , eu ochii să-mi închiz, Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie... Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui Şi niciodată, Ana nu m'a lăsat la sânu-i, Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare... Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare Şi ea să-mi spuie rece: « Monsieur, ce ai mai scris?». La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis, Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma. Da, da!, să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt, Căci zâmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pământ. Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi: Ici-colo câte-un geniu – şi preste tot gunoi. Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir Cum admiră cu ochii cei mari odat' Shakspeare. Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte; Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc Şi eu, fire hibridă – copil făr' de noroc! Făr' de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit? Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător, O vorbă aruncată ironic – de amor? Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt, Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum pân-în mormânt? Sunt vrednic eu a cere – sunt demn să am mai mult? A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult? Putut-am eu cu lira străbate sau trezi Nu secolul, ca alţii–un ceas măcar, o zi? Cuvinte prea frumoase le-am rânduit şirag Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag... Aceasta e menirea unui poet în lume? Pe valurile vremei, ca boabele de spume Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate? Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune... Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune, O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers. Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters Din lirica modernă – e mult, mult mai presus. O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori. Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma : Pe gândurile noastre, pe suflet s-a prins bruma Şi tineri numa-n inimi vedem frumseţea vie, Dar gândul nostru-n ceaţă n-o pune pe hârtie... Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii. Astfel cu meşteşuguri din minte-ne – un pir – Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir. În capetele noastre de semne-s multe sume, Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume, Aceeaşi lume strâmbă, urâtă, într-un chip Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip. Nu-i acea altă lume, a geniului rod, Căreia lumea noastră e numai un izvod... Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer? O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri... Căci plumbu-n veci nu-i aur... şi-n noi se simte izul Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul... În loc să mânui plugul, sau teasla şi ciocanul Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul Cel rău al minţii mele... şi vremea este vama Unde a mea viaţă şi-a arăta arama. «Să reproduci frumosul în forme» ne înveţi: De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ... Dator e-omul să fie a veacului copil, Altfel ca la nevolnici el merit-un azil Într-un spital... Acolo cârpească cu minuni Păreţii de chilie şi spună la minciuni... Da! ticălos e omul născut în alte vremi... Sincer, îţi vine soartea s-o sudui, s-o blestemi: Blăstămurile însăşi poet te-arată iarăşi, Al veacului de mijloc blâstâmul e tovarăş. Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă Şi-ntre-ofiţerul ţanţoş cu spada subsuoară Alegere nu este, alegerea-i uşoară. Pocnind în a lui haine, el place la neveste, Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este... Acesta da... Simţire tu ai şi este dreaptă. Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă – Un corp frumos şi neted te face să iubeşti, În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti. Doar nu eşti tu, nebună S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună, Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adâncime În strofe o disface şi o aşază-n rime... Soldatul spune glume uşoare – tu petreci... Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci, E timid, abia ochii la tine şi-i ridică. El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică Privindu-te cu jale, oftează – un năuc... Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc Şi ani întregi putea-voi tot astfel ca să şez Şi-n inima copilei de fel nu-naintez. Copil, copilul nu e ? voieşte să petreacă. Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă? Ce-i zic Dumnezeire, şi înger, stea şi zeie, Când ea este femeie, şi vrea a fi femeie? Şi totuşi... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci: – Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci, Să mângâi a ta frunte, nefericit copil! Acest cuvânt, Divino, mai zi-l odată, zi-l. Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş. Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăş: S-ajung o zi, în care, în strâmta mea chilie, Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet Ş-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate, Să văd ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate... Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac, În care poezie şi visuri sunt un fleac: Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale, Să fiu nemernic martor nefericirii tale. Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba: Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba. Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sânge: Nevoia este ghiaţa ce-amoru-n grabă-l stinge. ................................................... Visând astfel ia sama cu mine că petreci, Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci. Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc? O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc... De-un ceas tu caşti în faţa-mi – acuma-nsă doreşti Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în versuri franţuzeşti, Idee! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ. Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ, Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc: – Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc! [1876] CU GANDIRI SI CU IMAGINI Cu gândiri şi cu imagini Înegrit-am multe pagini Ş-ale cărţii, s-ale vieţii, Chiar din zorii tinereţii. Nu urmaţi gândirei mele: Căci noianu-i de greşele, Urmărind prin întuneric Visul vieţii-mi cel himeric. Neavând învăţ şi normă, Fantazia fără formă Rătăcit-a, vai! cu mersul: Negru-i gândul, şchiop e viersul Şi idei, ce altfel împle, Ard în frunte, bat sub tâmple: Eu le-am dat îmbrăcăminte Prea bogată, fără minte. Ele samănă, hibride, Egiptenei piramide: Un mormânt de piatr-în munte Cu icoanele cărunte, Şi de sfinxuri lungi alee, Monoliţi şi propilee, Fac să crezi că după poartă Zace-o-ntreagă ţară moartă. Intri-nuntru, sui pe treaptă, Nici nu ştii ce te aşteaptă Când acolo! sub o faclă Doarme-un singur rege-n raclă. INVIEREA Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al mortii rece spirit se strecura-n tacere; Un singur glas îngâna cuvintele de miere, Inchise în tratajul stravechii evanghelii. C-un muc în mâini mosneagul cu barba ca zapada, Din carti cu file unse norodul îl învata Ca moartea e în lupta cu vecinica viata, Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada. O muzica adânca si plina de blândete Patrunde tânguioasa puternicile bolti; „Pieirea, Doamne Sfinte, cazu în orice colt, Inveninând pre însusi izvorul de viete. Nimica înainte-ti e omul ca un fulg, S-acest nimic îti cere o raza mângâioasa, In pâlcuri sunatoare de plânsete duioasa A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg". Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala Si negrul întuneric se sperie de soapte… Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte… Deodata-n negre ziduri lumina da navala. Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… Colo-n altar se uita si preoti si popor, Cum din mormânt rasare Christos învingator Iar inimile toate s-unesc în armonie: „Cântari si laude naltam, Noi, Tie Unuia, Primindu-L cu psalme si ramuri Plecati-va neamuri, Cântând Aleluia! Christos a înviat din morti, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte calcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!" COLINDE, COLINDE Colinde, colinde! E vremea colindelor, Caci gheata se-ntinde Asemeni oglinzilor Si tremura brazii Miscând ramurelele, Caci noaptea de azi-i Când scânteie stelele. Se bucur' copiii, Copiii si fetele, De dragul Mariei îsi piaptana pletele, De dragul Mariei Si-a Mântuitorului Luceste pe ceruri O stea calatorului. DE CE SA MORI TU? Tu nu eşti frumoasă Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină Or-o lună gânditoare pe un nour vagabond. Astfel treci şi tu prin lume... ca un basmu de proroc ! Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină! Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când ani-ţi sunt de foc. Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea 'nduioşată Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit Tu ai râde printre lacrimi ş-ai ascunde negreşit In cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată. Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel Pe când tu!... eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel Ce pe cel care iubeşte ar veghia 'n eternitate. Şterge-ţi ochii blondă Marta... ochi-ţi negri... două stele Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin. O nu stii cât e de dulce, de duios şi de divin De-a te pierde 'n ochi-aceştia străluciţi în lacrimi grele. LOCUL ARIPELOR Strecor degetele melle printre buclele'ţi de aur Raze cari cad în valuri pe un sân ce n'am văzut Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tesaur Iară ochi-ţi gardianii mă opresc şi mă sumut. Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vr-o dată Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping Mă atrag când stau ca ghiaţa cu privirea desperată Mă resping când plin de flacări eu de sânul tău m'ating. O, atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere Mâna mea care profană ar intra în santuar Să se-ascundă 'n sâni-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea 'n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu Azi sunt cast ca rugăciunea, şi timid ca primăvara Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu. Tu surâzi cu ne 'ncrezare? . . .Cât de rea eşti tu copilă! Lasă ca sub gazul rosat eu la sânu-ţi să pătrunz, Să deschei corsetul ista. . .Tu roşind să râzi gentilă Eu s'apăs fruntea-mi arzândă între piepţii albi, rotunzi. Şi să strecor a mea mână după gâtu-ţi de zăpadă! Tu roşeşti'. . . tu nu vrei Marta? ... O, de-ai şti ce caut eu ... Ai surâde ş-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă Să-ţi privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău. Cungiurând c-'un braţ molatec gâtul tău cel alb ca zarea Apăsând faţa-ţi roşită pe-al meu piept bătând mereu Eu cu ceea-laltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare Locul aripelor albe le-aş căta 'n delirul meu — Locul ciunt unde aripa se 'nalţă albă c'argintul Când tu înger încă 'n ceruri pluteai dulce, fericit, Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul Te-ai uitat... şi 'n lumea asta ca copilă te-ai trezit. AMOR? O, CE AMARĂ FERICIRE… Amor? O, ce amară fericire, Cât dulce chin e în acest cuvânt! Un zâmbet e în zile de mâhnire, Un soare e la 'ntunecos avânt. Ş'atunci prin casă - un dulce geniu trece Frumos şi blând... părea că-i geniul vinei Celei mai mândre 'n astă lume rece... O taină poartă în zâmbirea finei Frumoasei guri, ce nici prin gând ne trece, Care-i e taina; iară geniul cine-i? Tu mă urmezi adânc în somn Pe luciul visurilor mele, Plutind, al gândurilor Domn, Ca luna ce se prinde Cu dulcea ei icoană Pe faţa unui lac. PIERDUT IN SUFERINTA Pierdut în suferinţa nimicniciei mele, Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos, M'am închinat ca magul la soare şi la stele Să 'ngădue intrarea-mi în vecinicul repaos; Nimic să nu s'audă de umbra vieţii mele, Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie, Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie... Zadarnica mea minte de visuri e o schele. Căci ce-i poetu 'n lume şi astăzi ce-i poetul? La glasu-i singuratec s'asculte cine vrea. Necunoscut strecoară prin lume cu încetul Şi nimene nu 'ntreabă ce este sau era... O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume, Ce timid se cutează în veacul cel de fier. Mai bine nici odată el n'ar fi fost pe lume Şi 'n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri. ORICATE STELE… Oricâte stele ard în înălţime, Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea, Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu ştie nime. Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea. Fii bun şi mare, ori pătat de crime, Acelaşi praf, aceeaşi adâncime, Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea. Parcă mă văd murind… în umbra porţii Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape… Aud cântări şi văd lumini de torţii. O, umbră dulce, vino mai aproape – Să simt plutind deasupră-mi geniul morţii Cu aripi negre, umede pleoape. JUNII CORUPTI La voi cobor acuma, voi suflete - amăgite , Şi ca să vă ard fierea, o spirite - ameţite , Blestemul îl invoc; Blestemul mizantropic cu vânăta lui ghiară, Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se 'nfiară Cu fierul ars în foc. Deşi ştiu c'a mea liră d'a surda o să bată În preajma minţii voastre de patimi îmbătată, De-al patimilor dor; În preajma minţii voastre ucisă de orgie Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie, Şi seacă de amor. O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite, În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite De sânge putrezit; Că 'n veci nu se va teme Profetul vre o dată De braţele slăbite, puterea leşinată A junelui cănit. Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă? Ce foc făr' a se stinge, ce drept fără să-mi miţă, O, oameni morţi de vii! Să vă admir curajul în vinure vărsate, În sticle sfărâmate, hurii neruşinate Ce chiue 'n orgii? MELANCOLIE Părea că printre nouri s'a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopţii moartă. — O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Şi în mormânt albastru şi 'n pânze argintie, În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc, Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc! Bogată în întinderi stă lumea 'n promoroacă, Ce sate şi câmpie c'un luciu văl îmbracă; Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar. Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghiază, O cucuvaie sură pe una se aşează, Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca, Şi străveziul demon prin aer când să treacă, Atinge 'ncet arama cu zimţi - aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Biserica 'n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul— Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul— Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas, Abia conture triste şi umbre au rămas; Drept preot toarce-un greer un gând fin şi obscur, Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici— Şi 'n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. ADIO De-acuma nu te-oi mai vedea, Ramii, ramii cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astazi dar tu fă ce vrei, De astazi nu-mi mai pasa Ca cea mai dulce-ntre femei Mă lasa. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă imbat si de scântei Din stele, Când degerind atitea dati, Eu mă uitam prin ramuri Si asteptam să te arati La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem impreuna, Sub acel farmec linistit De luna! Si când în taina mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, In veci alături să te am, Femeie! Din a lor treacat să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astazi daca mai ascult Nimicurile-aceste, Imi pare-o veche, de demult Poveste. Si daca luna bate-n lunci Si tremura pe lacuri, Totusi îmi pare ca de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei dintii Eu n-o voi mai privi-o... De-aceea-mi urma mea ramii- Adio! EGIPETUL Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur. Peste el cerul d-Egipet desfacut in fos si aur; Pe-a lui maluri galbii, sese, stuful creste din adanc. Flori, juvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare. Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare. Alte rosii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plang. Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adanci, dese. Pasari imblanzite-n cuibui distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, giugiulindu-se cu-amor. Inecat de vecinici visuri, rasari din sfinte-izvoara. Nilul misca-a lui legenda si oglinda-i galben-clara Catre marea linistita ce ineaca al lui dor. De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice. Memfis colo-n departare, cu zidurile-i antice. Mur pe mur, stanca pe stanca, o cetate de giganti- Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie! Au zidit munte pe munte in antica lor trufie. I-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant. NOAPTEA… Noaptea potolit si vatan arde focul in camin; Dintr-un colt pe-o stofa rosa eu in fata lui privesc, Pan'ce mintea imi adoarme, pan'ce genele-mi clipescl Lumanarea-i stinsa-n casa...somnu-i cald, molatic, lin. Atunci tu prin intuneric te apropii surazanda. Alba ca zapada iernei, dulce ca o zi de vara; Pe genunchi imi sezi, iubito, bratele-ti imi inconjoara Gatul...iar tu cu iubire privesti fata mea palinda. Cu-ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate, Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci; S-apoi ca din vis trezita, cu manute albe, dulci, De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte. Netezesti incet si lenes fruntea mea cea linistita Si gandind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc Pe-ai mei ochi inchisi ca somnul si pe frunte-mi in mijloc Si surazi, cum rade visul intr-o inima-ndragista. O! desmiarda, pan'ce fruntea-mi este neteda si lina. O! desmiarda, pan-esti juna ca lumina cea din soare. Pan-esti clara ca o roua, pan-esti dulce ca o floare, Pan'nu-i fata mea zbarcita, pan'nu-i inima batrana. VENETIA S-a stins viata falnicei Venetii. N-auzi cantari, nu vezi lumini de baluri: Pe scari de marmura, prin vechile portaluri. Patrunde luna, inalbind peretii Okeanos se plange pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tineretii, Miresei dulci i-ar da suflarea vietii, Izbeste-n ziduri vechi sunand din valuri. Ca-n tintirim tacere e-n cetate Preot ramas din a vechimii zile, San Mare sinistru miezul noptii bate. Cu glas adanc, cu graiul de Sibile. Rosteste lin in clipe cadentate: "Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile!" SE BATE MIEZUL NOPTII Se bate miezul noptii in clopotul de-arama, Si somnunl, cames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama, Pe cai batute-adesea vrea mintrea sa ma poarte, S-asaman intre-olalta viata si cu moarte; Ci cumpana gandirii-mi si azi nu se mai schimba, Caci intre amandoua sta neclintita limba. LUMEA IMI PAREA O CIFRA Lumea imi parea o cifra, oamenii imi pareau morti, Masti, ce rad dupa comanda, cari ies de dupa porti Si dispar - papusi maiestre, ce ca sunt nici ca nu stiu Si-ntr-o lume de cadavre cautam un suflet viu: Ma zbateam dorind viata, cu ce sete eu catam Precum cel ce se ineaca se acata de-orice ram. Dibuit-am in stiinte, in maxime, in poezie, Dara toate imi parura sura, stearpa teorie. N-aveam scop in asta lume, nici n-aveam ce sa traiesc Pana cand...blestam momentul!...pan'ce-a fost sa te-ntalnesc. Oare sunt eu tot acelasi? Singur nu mai ma-nteleg: De clipirea genei tale putui viata sa mi-o leg. Eram mandru - injosirea, ba sclavia ma inveti: Ma dispretuiesc pe mine...ce mai are astazi pret? Imi parea ca imparatii sunt pe lume un nimic Caci ei nu tineau in mana degetul tau dulce, mic, Incepusem s-am in lume ceva ce platea mai mult Decat lumea, decat totul ce putusem sa ascult: Ma miram cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu? Toate existau sub soare, pentru ca existi si tu. INZADAR IN COLBUL SCOLII… Inzadar in colbul scolii, Prin autori mancati de molii, Cauti urma frumusetii Si indemnurile vietii, Si pe foile lor unse Cauti taine nepatrunse Si cu slovele lor strambe Ai vrea lumea sa se schimbe. Nu e carte sa inveti Ca viata s-aiba pret- Ci traieste, chinuieste Si pe toate patimeste S-ai s-auzi cum iarba creste. POET Sa tot torni la rime rele. Cu dactile in galopuri, Cu ganduri nemistuite Sa negresti mai multe topuri; Si cand vezi vre o femeie Sa te-nchini pan'la pamant Si de-a sta ca sa-ti vorbeasca Sa inghiti orice cuvant; Nespalat, neras sa umbli, Si rufos si desuchiet- Toate-acestea impreuna Te arat-a fi poet. DE-A NASCOCI NOI IPOTEZE… De-a nascoci noi ipoteze doi filosofi s-au dus Ca sa gaseasca ce catau in aer gol - in sus. Ast-o facuse ei ades si fara de balon, Acuma insa departati de-a lumii mare zvon Pamantu-ntreg li se parea un plan pestrit departe, Si fericit unul din ei exclama:-"Frate, frate, Ma simt acuma desfacut, deasupra noastra nime". Celalt se uita suparat la goala adancime: -"Eu, zau, ca nu - zise apoi- Nu vad pe nime nici sub noi". IAMBUL De mult ma lupt catand in vers masura, Ce plina e ca toamna mierea-n faguri, Ca s-o astern frumos in lungi siraguri, Ce fara piedici trec sunand cezura. Ce aspru misca panza de la steaguri, Trezind in suflet patima si ura- Dar iar cu dulce glas iti umple gura Atunci cand Amor timid trece praguri! De l-am aflat la noi a spune n-o potl De poti s-auzi in el al undei sopot, De e al lui cu drept acest preambul- Aceste toate singur nu le judec... Dar versul cel mai plin, mai bland si pudic, Puternic iar - de-o vrea - e pururi iambul. ORICARE CAP INGUST Oricare cap ingust un geniu para-si, Cu versuri, goale de cuprins, sa placa Si, cum doreste, zgomot mare faca, Cununi de lauri de la plete ceara-si. Ci muza mea cu sine se impaca. Eu am un singur, dar iubit tovaras, Si lui inchin a mele siruri iarasi, Cantarea mea, de glorie saraca. Cand dulci-i ochi pe linii or s-alerge, Va cumpani in iambi turnata limba: Ici va mai pune, dincolo va sterge. Atuncea ea in lumea mea se plimba, Cu-a gandurilor mele nava merge Si al ei suflet pe al meu si-l schimba. ALBUMUL Albumul? Bal mascat cu lume multa, In care toti pe sus isi poarta nasul, Disimulandu-si mutra, gandul, glasul... Cu toti vorbesc si nimeni nu asculta. Si eu intrai. Ma vezi rarindu-mi pasul. Un vers incerc cu pana mea inculta. Pe masa ta asez o foaie smulta, Ce de cand e nici n-a visat Parnasul. Spre-a-ti aminti trecutele petreceri. Condeiu-n mana tu mi-l pui cu sila. De la oricine-un snop de paie seceri, Apoi te uiti razand la cate-o fila: Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri, Privind in vrav prostia imobila. SATUL DE LUCRU… (dupa Shakespeare, Sonete, XXVII) Satul de lucru caut noaptea patul, Dar al meu suflet un drumet se face Si pana cand trupul doarme-ntins in pace, Pe-a tale urme l-au impins pacatul. E noapte neagra-n ochii-mi, totul tace, Dar mintea-mi vede- genele holbate; Ca si un orb ma simt in intuneric Si totusi inaintea-mi zi se face. E chipul tau, lumina necrezuta De frumuseti, de taina, curatie, Ce noptii reci lucire-i imprumuta. Din cauza ta, balaia mea sotie, Cat ziulica trupu-odihna n-are, Iar noaptea sufletul in cale pleaca. DE VORBITI MA FAC CA N-AUD De vorbiti ma fac ca n-aud, Nu zic ba si nu va laud; Dantuiti precum va vine, Nici va suier, nici v-aplaud; Dara nime nu m-a face Sa ma iau dup-a lui flaut; E menirea-mi: adevarul Numa-n inima-mi sa-l caut. COBORAREA APELOR Din munti batrani si din paduri marete Se nasc izvoare, ropotind se plimba, Deprind pe rand oceanica lor limba Si sunt in codri pustnici cantarete. Spargand prin stance albia lor stramta, Se leagan line si fac valuri crete. In drumul lor ia firea mii de fete- Aceleasi sunt, desi mereu se schimba. Dar cu adancul apei se-adanceste In glasul lor a sunetului scara. Devine trista- randuri-randuri creste, Pan' ce urnindu-se in marea-amara -Ca fluviu mandru, ce-ostenit mugeste- Al tineretei dulce glas de mult uitara. DIN NOAPTEA… Din noaptea vecinicei uitari In care toate curg, A vietii noastre desmierdari Si raze din amurg, De unde nu mai strabatu Nimic de ce-au apus- As vrea odata-n viata tu Sa te inalti in sus. Si daca ochii ce-am iubit N-or fi de raze plini, Tu ma privesti linistit Cu stinsele lumini. Si saca glasul adorat N-o spune un cuvant, Tot inteleg ca m-ai chemat Dincolo de mormant. CRITICILOR MEI Multe flori sunt, dar putine Rod in lume o sa poarte, Toate bat la poarta vietii, Dar se scutur multe moarte. E usor a scrie versuri Cand nimic nu ai a spune, Insirand cuvinte goale Ce din coada au sa sune. Dar cand inima-ti framanta Doruri vii si patimi multe, Si-a lor glasuri a ta minte Sta pe toate sa le-asculte, Ca si flori in poarta vietii Bat la portile gandirii, Toate cer intrare-n lume. Cer vestmintele vorbirii. Pentr Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE