PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
poezii de  vasile voiculescu   Amintirea Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea Iubirii noastre, tocmai ca o floare Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea Uitată-n colţul mesei, unde moare. Nu-i nimeni în odaia tânjitoare. Oglinda-n podini şi-a holbat privirea. Perdelele lungi ţin calea către soare ... Păianjenii şi-au întrerupt urzirea. Privindu-se în cupă ofilite, Din miezul veşted foile mâhnite Se rup, treptat, cu-o mută iroseală Picând domol în umbra liniştită ... Şi floarea amintirii, părăsită, Se scutură petală cu petală În apa vremii veche şi clocită. Contemporan Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul; Pe unul calc, pe celălalt îl străpung; Sunt slab, sămânţa care-o suflă vântul Pe stepele vieţii îndelung, Dar el mă suflă unde vreau s-ajung! Chiar dacă eşti la infinit de mine, Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia, Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia. O, Doamne, sunt contemporan cu Tine Şi sunt contemporan cu Veşnicia. Dedicaţie O carte, scrie-n Buch der Lieber, Heine, E un sicriu tăiat din lespezi reci, Unde poetul cu-ale sale taine Se-nchide singur pentru veci de veci. Să nu te sperii, palid cititor, Când răsfoind târziu aceste pagini Mă voi scula oftând dintre imagini Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor. Despărţire Când falfaisi năframa în albul steag al mâinii Se oglindea amurgul în apele fântânii; Alături, săgetată în inimă de frică, În clipa despărţirii gemu o turturică, O rodie necoaptă cazu, de vierme roasă, Crăpând, înăbuşită de iarbă somnoroasă Şi, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii Ieşea, pălit şi rece, luceafărul iubirii, Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea. Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea Cum turbura adâncul venind să se adape Şi prefăcea în sânge cleştarul scump de ape, Cum se stingea amurgul şi veştedul luceafăr Şi cum porneai departe şi singură tu, cea făr� De mila, luând cu tine în albul steag al mâinii, Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii, Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur, Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur, Pe când, cerând şi dându-şi c-un bun rămas iertarea, Se-mbrăţişau în umbră iubirea şi uitarea. Doamne În vârful copacului Tău sunt o floare... Pe cea mai înaltă ramură a lumii Mă leagăn în talazul de azur şi soare. Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii, Ci slobodă, spre cer, înfloritoare Inima mea nu mai întârzîie: Zbucneşte afară în limpezi petale Să lege rod tainic, bob de poezie Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale. Petala mi-e cu aripa rudă, Miresme, cântec gata să s-audă. Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele, Beau apele lunii, se umflă în ele Păunii nopţii cu cozile-n stele. ...Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine, Singură moartea e o dincolo de fire Prăpastie cu adânc de fericire. Furtuna extazului mă va urca, poate, Peste vamile şi stavilele toate, Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine, Cerul arunce-mi înapoi jos ruina. Floarea căzută din împărăţie A vazut Cerul şi a sărutat Lumina. Grai valah Grai tamâiat, cătuie de petale, Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale. Umblă singur pe munţi de sare, Vânt bătrân cu miere-n spinare. Serpi de răcoare verde-n pârâie, Cărări de bucium lung te stretaie. Granguri de aur boabele-ţi ciugul', Seşul ţi-l ară dorul cu plugul. Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur, Din fund oftează srămoşii de aur. De piscul tău, unde se-mbină Pale de nori cu limbi de lumină, Buzele-mi razăm fremătătoare, Slavit pristol de piatră şi floare. Iubire îmbătrânită De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă, Îşi ia de-acum toiagul şi pleacă-ncet spre schit, Cu silă smulge-i floarea ce-n mână ei se roagă Şi ţăndări fă oglinda în care s-a privit; Sfâşie-i lung hlamida, despoaie-o de inele Şi-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi. Ucide-n cuib perechea de sure turturele Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi; Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară: Când va veghea în miezul tăcerii din chilii La iezere de apă cu negură de şi seară, Din sloiul ei să-şi toarne urâtului faclii. În grădina Ghetsemani Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul... Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna. O mâna nendurată, ţinând grozava cupă, Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură... Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă... Dar nu voia s-atingă infama băutură. În apa ei verzuie jucau sterlici de miere Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă... Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă! Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii, Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă... Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii Şi uliii de seară dau roate dupa pradă. La poarta paradisului pierdut Azi am trecut s-o vad, înstrăinată, Grădina-n care-o vară ne-am iubit ... Podoaba-n zdrenţe-i spânzură uscată, Rugini a prins frunzişul răvăşit, Iar parcul, raiul nostru de-altădată, Cu ziduri alţii azi l-au ocolit. E ceasul vechi al dragostei, e seară, Şi, dând să intru, stau înfiorat: Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară, Dar toamna purpurie l-a schimbat În galben stâlp pâlpâitor de pară, Ce freamătă, de vânturi zbuciumat. Şi-n vijelia ce sa-ncins să-l bată, Aprinsul plop acolo mi-a părut Că-i sabia de foc neandurată Pe care Heruvimul nevăzut O flutura spre lumea blestemată La Poarta Paradisului pierdut. Noapte de martie Se face moina-n suflet, cu pacla-mpovărată; Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii, Şi inima, hrănită, porneşte rar să bată, Cu sânge alb de visuri şi de melancolii ... La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă, În carnea ei de neguri ard stele mari de foc; Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă, Mă scol şi suflu-n gânduri şi-n noaptea mea-i fac loc. Ea intră şi târăşte alaiul tot afară: Se umflă-n mine ape, trec turme de tigăi Şi aburii launtrici iau chip de primavara, Cu sâni rotunzi de maguri şi coapse moi de vai. Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuscile-ntristării; Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi, Şi seşurile minţii, miristile uitării Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi. Pe dealurile vremii ierneaza neaua încă; Dar cântă gura dulce a vântului de sud, Momiţa, gheaţă-şi crapă pleoapa ei de stâncă, Surâde şi pe gingeni şi-a prins sărutul crud. Când pururi veşnicia vorbeşte numa-n şoapte, De unde-atâta foşnet şi susure şi sfadă? Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte Şi-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă. Nu te mira... Nu te mira că-mi prinzi privirea, Păienjenită de durere, Adesea cercetând ivirea Şi alte lumi, şi altor ere. În toiul luptelor nebune, Pe rana inimii ce moare Nădejdea vremilor mai bune Răsare pururi ca o floare. Din tot ce mi-a-nflorit vreodată, Ea singură purta-va roade, Azi, când grădina-i scuturată Şi toată floarea stearpă-mi cade. Zadarnic firea mă striveşte Mereu sub aspra-mi suferinţă, În mine pururi încolţeşte, Mai viu, obstească năzuinţă. Şi-n van m-abate-n jos furtuna Şi strâns ma ţin cătuşe grele, În mine lumea-şi încearcă-ntr-una Avântu-i veşnic către stele! Din mii de gânduri turburate Un vis curat mi se încheagă, Precum din spume sfărâmate Ieşit-a Venera întreagă! Poate Încordează-ţi, frate, arcul nebuniei, Să trosnească-n zbanturi capetele strunii: Poate ca săgeata dată vijeliei Va lovi, departe, ţinta-nţelepciunii! Poartă fără teamă, dreapta, lancea urii, Înfingând-o pururi mai setos ca zbirii... Poate ca din rana ucigaşei furii Va ţâşni odată sângele urii! Singurătatea Adorm adanc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte, Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă. Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte, Broboane mari de rouă. Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare Cu apele la vale. Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime. Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată, Şi cată-n adâncime. Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită, Cum bubuie-n adâncuri pân� nu se mai aude, Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită, În ierburile ude. Se uită lung la stele cum ard nălucitoare ... Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape. Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare, Cu lebăda pe ape. Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă, Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine ... Din când în când tresare şi şade ... parc-aşteaptă Dar, nimenea nu vine! Stă sufletul fără iubire Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită, C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ... Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită, Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi. Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade, Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi, Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade, Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi. Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată, Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc, La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată, Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc. Strofe pentru o fată Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare ... Carnea ta e suflet îngheţat; de ger, Aburii stau încă şi ninsoare Toata dimineaţa zilei lui prier. Gerul dimineţii şi-al copilăriei Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin ... Sânii duri, doi turturi, spun din creţul iei Prourul vieţii rece şi senin. Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne, Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup? N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne, Albă, numai suflet, suflet înca trup!... Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară, Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi, Toată amintirea strânsă-n carnea clară Aburind, sui-vă sufletul înapoi ... Izvorăsc din carne sufletele oare? Ştiu atât, că dacă astăzi eşti de stei, Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare Îţi va face-un suflet din topirea ei. Sunt culmi înfricoşate Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre, Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge, Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre Pe ele niciodată lumina nu se stinge ... Acolo răsăritul trimite-ntâia rază, Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă, Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă. Arareori un vultur cu aripe bălane Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară, Căci prins adânc de vraja senilelor arcane, Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară. Ştiu, fără ca să pricep Ştiu, fără ca s-o pricep, Treimea Şi pe Ea viaţa îmi aşez, Cum îmi cred, cu toată adâncimea, Inima, pe care nu mi-o văz: Tainica, neistovita ei lucrare Într-o rană mi s-a-mpărtăşit: Rodnicul de viaţă fără încetare Sânge, în trei feţe, dar nedespărţit... luni, 19 aprilie 1954, Bucureşti Trec vremile Trec vremile... ca nişte ape Şi faţa lumilor o spală... Se luptă sufletul să scape Din furtunoasa-nvălmăşeală Şi din şuvoaiele de apă. Ca-n încleştarea agoniei S-afundă iar şi iar se suie. Izbeşte-n porţile veciei, Dar taina nimeni nu-i să-i spuie, Şi iar s-afundă... şi se suie! Ţiparul Tu care smulgi ţiparii din nămolurile noastre Şi împinşi de un fără de împotrivire alean Îi întorci peste orice stavile şi dezastre Sub meridianele pururi albastre La baştina lor caldă din Ocean, Nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină Ţipari nostalgici unor tărâmuri sfinte Strămută-ne-n baştina noastră cea din-nainte Acolo unde-am văzut paradisiaca lumină În oceanele nesfârşitei fericiri din sânul Tău, Părinte. luni, 4 martie 1957 CLVIII Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale, Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale, Opun intensu-mi geniu în care se topesc. Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură, Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir... Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură, Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir. Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie: Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag, Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie În care, fără urme de pulbere târzie, Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag, Pământul n-are margini, nici cerurile prag. joi, 2 decembrie 1954 CLXXIII Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă, Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie. Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie, În tainica-i văpaie să arzi făr' de cenuşă. Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii, Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă; Îşi cată-n noi duh geamăn... şi, de-l îmbii cu humă, Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii... Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte? Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte... Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea, Preface în genune lăuntrul tău, anume Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume. sâmbătă, 1 februarie 1954 CLXXXIII Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire, Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră, Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră; Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă; Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim îcremeni Când Dragostea-i unica vecie dată nouă. Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci, Minunile iubirii n-au staile pe lume; Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume, Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine. CCXIII Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate... şi nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei, În tot ce este-n mine duh de eternitate, În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei. Ce-mi pasă că iubirea, că luna, are faze, Când creşte şi când scade până la-ntunecime; Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze, Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime: Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii! Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răşfrâng... Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii, Dar cumpăna ei fixă- pământ şi cer- n-o-nfrâng. şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta: În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta. CCXXIX Nu-ţi spun nici un adio cum n-ai mai exista... Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine... Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine... Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta; Las ochii falşi luceferi, şi iau privirea dragă, Las buze reci de idol şi iau sărutul lor, Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă, Fur neagra avalanşă de par când se dezleagă, Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor... Zvârl inima stricată ce-ţi schioapătă alene, Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri - Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene- Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu. CCXXXV Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup, Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura, Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup, S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura; Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg- O veşnică-mbinare a doua raze line... Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg Se face ochi, piept, braţe... zbucnite către tine, Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad; Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul. Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad, Mă-ntorc, cântând în carne...Mă doare numai visul Că mai presus de fire, putând să o răstoarne, Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: 1884 Locul nasterii: parscov-buzau Biografie Vasile Voiculescu Prozator, poet, dramaturg S-a nascut in 1884, la Pârscov-Buzau, in familia unor tarani instariti Studii liceale la "Gh. Lazar" - Bucuresti. Înscris la Litere, trece dupa doi ani la Medicina (1930) si îsi ia doctoratul în medicina în 1910. Se casatoreste cu Maria Mittescu, studenta si ea la Medicina, cunoscuta în satul sau natal, Pârscov. I-a închinat poezii si scrisori de dragoste. Debuteaza în 1914, cu poezie, in Convorbiri literare. Practica medicina la tara, e medic militar la Bârlad. Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influenta benefica a lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuta, George Cosbuc Lirica sa din perioada interbelica se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea ca exista Dumnezeu. Înclinatia spre teluric si elementar, sentimentul religios, sunt semnificate prin simboluri si alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vietii pulsând în vegetatia din jur, sufletul devine spatiul unor framântari ca în pragul apocalipsului. Temele religioase sunt de preferinta: Nasterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. Devine doctor în Bucuresti, tine la radio o serie de conferinte faimoase de medicina pentru tarani, dar pasiunea pentru scris se amplifica, scriind si povestiri fantastice. În proza îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândoua povestiri; romanul Zahei orbul si Teatru, unele dintre ele scrise în perioada când a fost exclus din viata literara, iar din dramaturgie: Duhul pamântului, Demiurgul, Gimnastica sentimentala, Pribeaga. În 1941 este distins cu Premiul National de poezie. A facut 4 ani de detentie în închisorile comuniste (1958-1962). În inchisoare se îmbolnaveste de cancer si moare, doborât de boala, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la Bucuresti (Str. Dr. Staicovici 34). Opera poetica: Poezii (1916). Din Tara zimbrului Pârga Poeme cu îngeri Destin Urcus Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginara de Vasile Voiculescu.                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE