PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
poezii (2) de  nichita stanescu   Balada motanului Motan m-aş fi dorit să fiu cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare şi musteţe lungi, c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. La ora când târâş-grăpiş zăpada nopţii se adună eu, cocoţat pe-acoperiş, să urlu a pustiu la lună. Şi-atuncea, şapte gospodine să dea cu bolovani în mine şi să mă-njure surd, de Domnul, că le-am stricat, urlând, tot somnul. De sus, din vârful săptămânii, să le rânjesc urlat, scârbos: iubesc doar locul nu stăpânii, precum fac câinii pentr-un os. Şi iarăşi şapte gospodine să dea cu bolovani în mine, iar eu să urlu, urlu-ntruna atât cât n-o apune luna. Motan m-aş fi dorit să fiu cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare şi musteţe lungi c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. Când zorii ziua o deznoadă să mă tot duc, să mă tot duc şi tinicheaua prinsă-n coadă s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc. Jegos şi obosit, apoi, cu maţele în liturghie, să mă adun, să mă-ncovoi prin albiturile-n frânghie. Ca-n faţa unui şobolan spinarea să mi-o fac colan să scuip, să scuip şi-n urmă iar hai-hui să plec pe străzi, hoinar. Pisicile de prin vecini să le gonesc pe la pricini, să-mi fete fiecare-un pui c-un ochi verzui şi-un ochi căprui. Iar când o fi uitat să mor la cârciuma din mahala sorbită-n calea pumnilor posircă acră viu să stea. "Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort hai, pune-mi-te iar pe danţ... te uită... zace colo-n şanţ motanul mort, motanul mort..." 11 august 1955 Anica Sughiţa: Cineva gândea la ea. Cam peste-o lună-i dusă la vedere ...Odaia zace în tăcere, perdeaua are ciucuri, creţuri, pe masă - cinci dulceţuri. Când se-ntoarce de la el, spârc, pe ea, un porumbel. Petiţoarele îi spun că-i semn bun. octombrie 1954 La poarta Vaselica din Socoli Suferă de şapte boli; una-n suflet, trei în ea; şi-alte trei la bidinea, c-a făcut amor pe bani cu lichele şi golani. Blestemat s-ai fie patul, c-a bolnavit tot satul. Mi-a zis Leana lu' Matei c-a văzut-o-n calea ei ieri, şi că era bătută - ochii-n lapte de cucută, sânii revărsaţi pe pintec de ruşine, lung şi trist - c-a avut-o însuşi Crist. ianuarie 1955 Bocet Nu mai daşi pe la icoane, d-aia te-ai pierdut, Ioane... Singur ţi-ai făcut dreptate cu cuţitul pe la spate, de-ai belit la drumul mare, cum trecea, pe fieşcare... Nu-ţi şterseseşi din făptură caşul încă de la gură Hămeşit cum fuşi de foame te-ai crezut haiduc, Ioane. Curvele de tot ce sunt te-au fost legănat în cânt; Tot te-au încălzit cu dor şi dulceaţa vorbelor... Şi te-ai potrivit la şoaptă, minte crudă şi necoaptă, calea-n codru de-o luaşi plin de visuri şi de caşi Dară iarna n-o ştiui, nici ce-abate vântul şui... ...Treişpe lupi te-au încolţit, foamea de şi-au izbăvit şi te-au încălzit cu dinţii carnea ta şi ochii minţii, de te duci cu paşi desculţi legănat în treişpe burţi. 9-10 ianuarie 1955 Nu mai pâlpâie Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea Cerul a obosit deasupra ta. Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa de pleoapă, strânge-le. Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi de parcă-ar vrea să vă priviţi unul altuia, sângele. februarie 1957 Cântec de dor Mă culcasem lângă glasul tău. Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile. Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Mă jucam cu palmile în zulufii tăi. Erau tare îndărătnici şi tu nu mă mai băgai de seamă. Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor. Ori poate de drag şi de blândeţe. Nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam. decembrie 1956 Primăvara Primejdii dulci alcătuind sub gene, mi te iveşti istovitor de dulce cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce pe ei sărutul lutului, alene. Te stingi încet din mine, iară sub piept loveşte-n căldărim o minge şi ziua pe trotuare se prelinge, lăsând în urmă-i iz de primăvară. Alături de mocirlele uscate ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare cam câte fete-s astăzi deflorate? Un orizont pierdut, cu buze roşii sărută-n creştet noaptea pe hotare Cocoarele revin din depărtare şi mor în primăvară ofticoşii... februarie 1955 Cântec de lume Toată frunza-mi zice lotru c-am furat un ram din codru... Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce dorurile-n el, năuce, dară nopţile-nstelate i le ţine lui pe toate. Tot aş sta şi tot mi-i modru. Înserarea-mi zice lotru, seară confundată-n moină, c-am furat din ea o doină ce-am cântat-o în neştire... Numai mândra-mi zice mire... ...dar la capul dragei mele, plop îş urcă frunza-n stele vântul de-l îngână-n ramuri, plopul alb cu noaptea-n ramuri. ianuarie 1956 Edict Pot să fiu uitat, pentru că nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească. Pot fi părăsit, pentru că nu-mi iubesc picioarele, pot merge şi cu aerul. Pot fi lăsat singur, pentru că sangele meu se varsă în mare oricum. E loc. Toate coastele s-au ridicat ca nişte bariere. E lumină destulă. Privirile mele nu văd decât o singură mască. Dar ea nu exista încă, aşa ca e loc, e loc, este. Lună în câmp Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul, sub cortul adormiţilor gutui şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, văzduhul serii mi-ar părea căprui. Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge, zvelţi vânători, în arcuiţii lei din goana calului, cum îşi subţie arcul. 0, tinde-ţi măna stângă catre ei şi stinge tu conturul lor de lemn subţire pe care ramurile i-au aprins, suind sub luna-n seve caii repezi ce-au rătăcit cu timpul, pe întins. Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii În ochii tăi cu luna mă răsfrâng ... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng. O călărire în zori Lui Eminescu tânăr Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise, se face depărtare, se face nisip. Mi-am întors către soare unicul chip, umerii mei smulg din goană frunzişe. Câmpul tăindu-l, pe două potcoave calul meu saltă din lut, fumegând. Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave! Soarele a izbucnit peste lume strigând. Tobe de piatră bat, soarele creşte, tăria cu acvile din faţa lui se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte. Tăcerea se face vânt albăstrui, pintenul umbrei mi-l creşte în coastele câmpului. Soarele rupe orizontul în două. Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere. Suliţe-albastre, fără întoarcere, privirile mi le-azvârl, pe-amândouă, să-l întâmpine fericite şi grave. Calul meu saltă pe două potcoave. Ave, maree-a luminilor, ave! Soarele saltă din lucruri, strigând clatină muchiile surde şi grave. Sufletul meu îl întâmpină, ave! Calul meu saltă pe două potcoave. Coama mea blondă arde în vânt. Dimineaţă marină O dungă roşie-n zări se iscase şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins cu umbrele lor melodioase umerii încă dormind, mi i-au atins. Mă ridicam din somn ca din mare, scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele, sprâncenele cristalizate de sare, abisele. Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă, urcând un soare neobişnuit. Adânc, lumina-n ape o să-mpungă: din ochii noştri se va-ntoarce înmiit! Mă ridicam, scuturându-mi lin undele. Apele se retrăgeau tăcute, geloase. Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele cu umbrele lor melodioase. Avertisment Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult, în copilăria mea cu nopţi grozave cântecul de moarte ca să-l mai ascult, gândul să-l rotesc peste cadavre. Colţul inimii să-l dau de trunchiuri nu mai vreau, ci orizontu-nvins, arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri, i l-am dat femeii mele, dinadins. Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână, nu de sânge vreau să mi-o-nfior! Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună cât să mă încapă ochii tuturor. Iar morişti de zvastici, zbârnâite, glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin, le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite, îmi clătesc călcâiul, de venin. Vitraliu Umbra ta, lovindu-se de ziduri, iar se sparge-n cioburi colorate. Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă adunând pierdutele-i pătrate. Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii, peste geamuri ţi le-aşez cu grijă, verzi, albastre, galbene şi roşii, încoifate-n creştet cu o sprijă. Când te vei trezi, lipiţi de geamuri, arlechini din sticle colorate vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe soarele, mereu la jumătate. Ce bine că eşti E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, douâ culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt. Ploaie în luna lui Marte Ploua infernal, şi noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau în luna lui Marte. Pereţii odaii erau neliniştiţi, sub desene în cretă. Sufletele noastre dansau nevăzute-ntr-o lume concretă. O să te plouă pe aripi, spuneai, plouă cu globuri pe glob şi prin vreme. Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei, mie-mi plouă zborul, cu pene. Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi lăsasem în lume odaia. Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi, cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?... Ploua infernal, ploaie de tot nebunească, şi noi ne iubeam prin mansarde. N-aş mai fi vrut să se sfârşească niciodată-acea lună-a lui Marte. Viata mea se iluminează Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru şi de sare. Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat. Trec fantome-ale verii în declin, corabiile sufletului meu marin. Şi viaţa mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenuşiu ca pământul la amurg. Oho, alerg şi salt şi curg. Mai lasă-mă un minut. Mai lasă-mă o secundă. Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp. Emoţie de toamnă A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare. Leoaica tânără, iubirea Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodata-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţişni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire, peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme... Îmbrăţişarea Când ne-am zărit, aerul dintre noi şi-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, pe care-o lasă să-l străbată. Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, unul spre celălalt, şi-atât de iute, că timpul se turti-ntre piepturile noastre, şi ora, lovită, se sparse-n minute. Aş fi vrut să te păstrez în braţe aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut, cu morţile-i nerepetate. Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. Poveste sentimentală Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine-a orei, tu - la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau intre noi, înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-infigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată de caderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut, structura materiei, de la-nceput. Vârsta de aur a dragostei Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai, gura mea iubeşte, şi iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc. E un sentiment dulce acesta, de trezire, de visare, şi iată-mă fără să dorm, aievia văd zeii de fildeş, îi iau în mână şi îi înşurubez râzând, în lună, ca pe nişte mânere sculptate, cum trebuie că erau pe vremuri, împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor. Jupiter e galben, şi Hera cea minunată e argintie. Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte. E un dans iubito, al sentimentelor, zeiţe-ale aerului, dintre noi doi. Şi eu, cu pânzele sufletului umflate de dor, te caut pretutindeni, şi lucrurile vin tot mai aproape, şi pieptul mi-l strâng şi mă dor. Sunt un om viu Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise - şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi olace să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi pferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipăsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins: Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat. Cântec fără răspuns De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?... De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră? De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele? De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger. Sufletul metalic al oraşului Se face seară şi orizontul coboară. Oraşul îşi ridică un cartier spre lună. E un sunet de fier, de cabluri întinse. Umbrele oamenilor încep să apună. Când ridic braţul, umbra lui ascuţită izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut, de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance pe care o primeşti nepăsător în scut. Eşti sufletul de metal al oraşului. În amurguri apari în pieţele ovale: - Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările! (Braţele tale bărbăteşti par două macarale) Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru. Gândurile izbesc în stele şi ele răsună. De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc de la lucru, un cartier al oraşului se ridică la lună. Nu te recunosc nicviodată de la prima privire; iei mereu un alt chip. Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită de tainicul zenit. Dreptul la timp Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se mişcă dintr-un braţ şi câteva frunze îţi cad inainte. Cu ovalul feţei se stă înclinat spre o lumină venind dintr-o parte cu mult galben în ea şi multă lene, cu trambuline pentru săritorii în moarte. Tu ai un fel al tău senin De-a ridica oraşele ca norii, şi de-a muta secundele mereu pe marginea de Sud a orei, când aerul devine mov şi rece şi harta serii fără margini, şi-abia mai pot rămâne-n viaţă mai respirând, cu ochii lungi, imagini. Basorelief cu eroi Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină, chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte, ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină, respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă, profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă, când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire decât un deget de copil care arăta luna. În urma lor a rămas goală baraca, mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă. Valizele de lemn care umplu baraca mai clănţăne încă din fierul minerelor, aşa cum clănţăne luna din fierul minerelor acum, cu puţin inainte de-a fi deschisă, ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi ale timpului. Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară pe feţe şi pe mâini, ca să lucească daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară, şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda. Stau aşa nemiscati, ne-ncetind să luceasca, şi noi ne uitam la ei cum am privi luna răsărind chiar din mijlocul pieţii. Pentru noi, care suntem acum de-o vârsta cu ei, deşi stau de ani lungi în vitrină, pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei, şi inimă bătând avem, şi memorie, o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie, soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină şi se imită pe ei însuşi într-una, ca şi cum ar fi vii. Frunzişuri Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie. Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut. Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie prin aerul umed care ne-a-nfăşurat înserările. Inimă, inimă, planetă misterioasă, suflete, suflete, aer prin care se-apropie imaginile tale tandre, puţin fluturate de respiraţia mea. Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie, aniversarea pietrelor de căldărăm în care potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în să aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea numerelor de licean purtate la mânecă, aniversarea tuturor vorbelor care ţin în dinţii literelor dorinţele, dragostea... Inimă, inimă, planetă misterioasă pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor. Către Galateea Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău ce cutremur au şi ce culoare anume, şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale, şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre şi mă rog de tine, naşte-mă. Ştiu tot ce e mai departe de tine, atât de departe, încât nu mai există aproape - după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea... şi tot ce e dincolo de ele, şi atât de departe, încât nu mai are nici nume. De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. Şi mă rog de tine, naşte-mă. Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine. Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi, sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui copacii - umbre de lemn ale vinelor tale, râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău, şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu, pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine, naşte-mă. Naşte-mă. Inima Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată. Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată De fiecare dată, ca-ntâia dată. De fiecare dată, ca ultima dată. N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră, ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră. Nimeni n-a văzut-o niciodată. Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată... Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată. O aud întruna, până nu mai vreau să bată. Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată, un singur bloc de piatră nedespicată. Somnul cu fierăstraie-n el Somnul cu fierăstraie-n el taie capetele cailor şi caii aleargă nechezind cu sânge, ca nişte mese roşii, fugite pe străzi, de la cina cea de taină. Şi caii aleargă, în aburii roşii clătinând umbre. În şăi, fantome. Frunze se lipesc de gâturile lor sau se prăbuşesc de-a dreptul în ele, cum se prăbuşeşte umbra copacului în fântâni. Aduceţi găleţi, aduceţi căni mari de sticlă, aduceţi căni şi pahare. Aduceţi căştile vechi rămase din război, aduceţi-i pe toţi cărora le lipseşte un ochi, sau în loc de braţ au un loc liber, care poate fi umplut. Peste tot sânge de cal decapitat curge în voie, şi eu cel care-am văzut primul acestea vă vestesc că am băut din el ... Arbor invers Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt, cu tălpile late ca frunza platanului, aproape plutind, abia atingând anotimpurile anului. Cu mâinile crestate ca frunza de stejar, cu trunchiul cu scorbură-adâncă în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar spre-un cer de pământ vrând s-ajungă. Mereu cu creirul gol, cu ideile răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi, dus în nori, în scâteile celor neluminaţi. Văzut ca în apă, mereu, şi foşnind de un vânt de pământ, cu rădăcinile înfipte în curcubeu şi-n culori ce nu sunt. Arbor invers am rămas, rupt din sferă cu sfera aceasta aidoma, geamănă... Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă. Alfa Mai departe, mai aproape de centrul spaţiului, inima mea se consumă. Capul meu, ca o flacără de lumânare, mereu îşi perde ochii fierbinţi arzând mâinile tale nevăzute. El îşi hrăneşte lumina din seninul trunchi pe pământ şi pe mare. Minunată pradă şi sprijin al foamei- pământul - Minunat prilej de sete - marea. Flacără înceată, pierzându-şi ochii mereu fierbinţi,- arzându-ţi mâinile. Tinerii Se sărută, ah, se sărută, se sărută tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete, se sărută întruna ca şi cum ei însuşi n-ar fi decât nişte terminaţii ale sărutului. Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană, în staţiile de metrou, în cinematografe, în autobuze, se sărută cu disperare, cu violenţă, ca şi cum la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă şi moartea. Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum ar ignora existenţa pâinii pe lume. Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum ar ignora existenţa însuşi a lumii. Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi în întuneric, în întunericul cel mai sigur, ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum soarele ar urma să răsară luminos abia după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate n-ar mai fi în stare să se sărute decât cu dinţii. Orologiu cu statui Pietrele deschid un ochi de piatră, oasele deschid un ochi de os. Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră din trei boturi, generos. E un schimb de ochi mereu în aer. Ochiul de pisică trece-n frunze. Frunzele foşnesc cu dulce vaier în orbitele pisicilor lehuze. Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite. Ochiul meu sticleşte-n turnul primăriei, şi, deodată, simt cum prin orbite cu un prunc în braţe-apar statuile Mariei. Coagula tristeţea deodată... Coagula tristeţea deodată, ca-n valuri, trupul de mărgean, şi trupuri de-necaţi zvârlea din matcă privirea când mi-o prelungeam. S-a dus şi ora de azi. La radio s-a dat ora exactă: "Cling, clang" sau "Ping, pong" Toţi îşi privesc ceasurile numai murdarul de mine ca şi cum nimica nu ar fi, mă gandeam, sau poate chiar strigam: "Hai să ne strângem în braţe, hai, hai să ne strângem în braţe!" Douăsprezece noaptea, cu dor Coridor de ore, timp pierdut. Frunze zburătoare, ţări de toamnă. Străzile pe care am trecut în gâtlejul amintirii se răstoarnă. Trec secundele gravide; nasc urlând picături de ploaie repetate, vorbe ce s-au spus, îşi caută guri să se lase în pereţii lor pictate. Bate-o oră sus, dar pân-ajunge sunetul la creier, se-nserează. Dorm pavilioanele urechii, fuge pe timpane o stafie trează. Mă las în continuare Mă las în continuare de mine însumi plâns ca-n vremea când puneam un ochi albastru la idee, şi pe deasupra o sprânceană ca să-l ţină strâns şi-ntrors din ce e către ce e. Şi eu m-aş fi dorit un om frumos, subţire şi pătrat la falcă, peste stafii victorios sau cel mai înţelept din arcă. De coadă aş fi tras în sus cometa adormind în patu-mi, bătut în cuie m-aş fi pus pe cruci de-a lungu-mi şi de-a latu-mi. Dar mi-a fost dat pe lângă os să am şi nervi şi chef de viaţă, şi eu am vrut să fiu frumos aşa cum legea ne învaţă. Dar, o, am fost aşa cum sunt, cum este osul repetat, din cărămizi, un zid urcând, haină de lucru şi purtat, pe care nu pot s-o sfâşiu, mai neavând un braţ, o gură, atâta timp cât am să fiu cu însumi, însumi de-o măsură. Scrisoare medievală Duceam în viteză piramide de var, dar nu pentru ziduri, nu, nu. Duceam cuvintele acestei limbi romane dar nu pentru a fi spuse de guri. Noi suntem, iubito, aceiaşi. Numai pietrele s-au schimbat, numai iarba. Domneşte pe-aici violetul, tăcerea, cleiul tâmplăresc, oh, da, cu care ne lipim braţele rupte. Noi suntem, iubito, aceiaşi şi nici nu se cunoaşte, oh, da, că sufletul nostru-i întors dintr-o călătorie în lumea perechilor, unu cu unu, pom cu pom, iarbă cu iarbă, piatră cu piatră. N-am mai murit de foame... N-am mai murit de foame multă vreme. De când în loc de ochi aveam ciuperci, şi izbeau peste lopeţi de trireme ploi neântregi. Eu am murit în trecut, chiar înainte de a mă naşte. De mercur instabil ţin un scut la mâna stângă iscată ca o moaşte. Mă pregătesc de naştere, dorm în oul parfumat al bunicului meu care a plecat în recunoaştere, chiar acum, în prezentul trofeu. Îmi fac de cap,âmi fac de frunze, îmi fac de cai, pentru săgeţi trupul meu este cresut. Zeul A, zeul E, zeul I dovedesc c-am murit în trecut. Îngerul cu o carte în mână Trecea un înger, pe un scaun negru aşezat. Trecea prin aer, liniştit şi mândru. Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum. Primeşte-mi un cuvânt, strigai, tu, îngere, împins din rai de-un vânt stârnit, de-o apăsare a vreunui gând cu mult mai mare. Dar îngerul tăcea, trecea pe-un scaun negru stând, citind o carte veche, strălucind în legătura-i de argint, şi grea. Trecu prin blocul nou din piaţă. Trecu prin chioşcul alămiu al staţiunii de benzină, abstras, divin. Primeşte-mi, îngere, strigai, paharul care-l beau, cu vin. Pâinea primeşte-mi-o şi sarea... Mi-apasă-n coastă înserarea. Dar îngerul tăcea, trecea prin soba din odaia mea. Pe un scaun negru sta, citind o carte grea cu solzi de-argint. Când fu în dreptul meu, strigai - o, îngere venit din rai, mă lasă să m-atârn şi eu de scaunul tău, de braţul tău. Abia putui de un picior de scaun, să m-agăţ din zbor. Astfel prin aer şi prin ziduri cu îngerul zburam şi eu, la fel cum flutură în vânt mătasa unui steag înfrint! Şi mă răneam de-acoperişe, de ramurile verzi, piezişe, şi mă izbeam de stâlpii lungi, de cabluri şi de sârme şi de dungi... Mă desprinsei de sus căzând în piaţa înserată, liniştită. O, el se-ndepărta zburând, prin aer şi prin ziduri străbătând cu cartea-n mâini, citind cu patimă necontenită. O, el se-ndepărta şi eu tot mai vroiam să-l văd, prin seară. ...Dar el s-a dus alunecând, împins în rai ca de un vânt, sau, poate, de-apăsarea unui gând cu mult mai mare. Un soldat... Un soldat ţinându-se cu mâinile de marginea unui nor... De bocancii lui, cu mâinile încleştate se ţine alt soldat. De bocancii lui altul, apoi altul, apoi altul şi altul, şi-aşa până-n miezul pământului. Eu mă las s-alunec pe şirul lor ca pe-o frânghie, şi-alunecând, cataramele centurilor lor, îmi zgârie faţa. Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie fâşii de carne, şi-alunecând, alunecând rămâne din mine numai scheletul. Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla pe o piatră. În timp ce dorm, fâşiile smulse se-ntorc de sus şi mă-nvelesc. M-ajunge din urmă şi sângele pierdut, şi durerea. Deschid ochii, mă uit. Coloana de soldaţi, nu se mai vede. Probabil că vântul a-mpins-o cu nor cu tot, în altă parte. Şi poate de aceea... Şi poate de aceea, că nu suntem metalici şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,- de aceea poate, când cocoşii galici se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,- noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus, şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid încă ceva din ele luminile de nespus. şi se curbează câmpul supt, spre globul acesta, doritor, şi viitorul îşi întinse leneş lobul înspre prezent, rupându-se din viitor De-aceea poate apărăm mai palizi, şi-n largi mişcări orizontale, de înot, un glob de gând întindem, tot şi tot mai sus, spre sorii candizi... până se lipesc de el bucăţi de cer albastre şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând, şi relieful viu al trupurilor noastre devine relieful acestui glob de gând. Închinare Adolescenţii, bărbaţii, bătrânii aspiraţia, rodnicia, împlinirea vârste trecându-şi puterea, arborele din cele opt ore - ale zilei de muncă. Mai mulţi fii ai pământului ţării, ce fericire! Ei fac să răsară-n opt ore sfera întreagă a Timpului! Poezia Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este ţapa care plânge, ochiul călcâiului care plânge. O voi, prieteni, poezia nu este lacrimă ea este însuşi plânsul, plânsul unui ochi neinventat, lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos, lacrima celui care trebuie să fie fericit. Râsu' plânsu' Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită, sare căzută în bucate, dovadă că nu pot trăi numai acum sunt amintirele mele, toate ... Dovadă că nu pot vedea fără martori e copilăria, adolescenţa mea, dublând nefiinţa acestei secunde cu nefiinţa ei de cândva. Ah, râsu' plânsu' ah, râsu' plânsu' mă bufneşte când spun secundei vechi putrezind în secunda de-acum. Ah, râsu' plânsu' ah, râsu' plânsu' în ochiul lucrurilor reci şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul neinventaţilor regi. Zicere Orice om prost este o gratie. O, tu abundenţă de colivii! Inimă tu, felină prămaţie pândind peste tot colibri. Ca noroc, păsările cântătoare stau la locul lor agăţate în cui. Ce noroc, fiecare are pasărea lui. Fiecare om prost e o gratie groasă pentru stelele căzătoare astfel se face că ele se lasă numai când sună ora de culcare. Atunci cerul rămâne neprivit şi fiecare stea de capul ei, - iar cine nu a adormit are dreptul la o pasăre cântătoare, la două, la trei ... Somnul şi trezia Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic şi nici tu am crezut că suntem de-o seamă. Ne-am mărturisit unul altuia cel mai tainic secret, - acela că existăm... Dar era noapte şi, vai, dimineaţa, cumplită vedere, m-am trezit cu tâmpla pe tine galbenule, snopule, grâule. Şi m-am gândit -Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine? Cotropirea frunzelor Smulgem frunzele şi facem pat din osul pomilor paştem iarba şi o toarcem prin burta flămânzilor. Ne uităm în sus, la stele, neştiind că-s mai departe frunzele din pom, acele scuturând în toamnă moarte. Nu-ntre oameni e cuţitul duşmănia, sfântă milă ci-ntre sânge, vai, şi verdea neânvinsa clorofilă. Pierderea ochiului Aş ciocăni cu unghia până când n-aş mai avea unghie, şi cu degetul până când mi s-ar toci. Dar a venit la mine orbul şi mi-a spus: "Lasă-ţi, frate, unghia-n pace, dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?" Şi totuşi şi totuşi poarta asta, dintre mine şi tine, trebuie zguduită de cineva. Necuvintele El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi. El a întins spre mine o ramură ca un braţ. Eu am întins spre el braţul ca o ramură. El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr. Eu am inclinat spre el umărul ca un trunchi noduros. Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând ca sângele. Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva. Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am rămas un pom singur. El un om singur. Muzica Deodată au venit pe sub copaci. Duceau cu ei o chitară care lăsa în seară o umbră grea, triunghiulară. După aceea au început să cânte şi melodia a întins spre tine braţele ei reci. Eu mă uitam în pământ, în miezul pământului, să te zăresc când ai să treci. Melodia întindea spre tine braţele ei feline, braţele ei reci, şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat cu îmbrăţişarea pe care uneori ţi-o dă înserarea, electric şi-ntunecat. Melodia ospăta din tine cum ospătează dintr-o pradă o forfotă de raci. Deodată au plecat de sub copaci. Duceau cu ei o chitară cu o umbră grea, triunghiulară, smulsă din seară, ruptă din seară. Când mi-am întors spre tine chipul zăzui doar un schelet ce-l lustruia nisipul. O, draga mea, iubita mea, femeia mea, bine-ai venit dintotdeauna. Ţi-am sărutat arcada, sternul, osul suav ce-mpodobeşte mâna, scheletul clipei străbătând eternul... Noi Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru, ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul, ştim cel mai bine legea şi mersul înainte, suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte. Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine. Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă, căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă. Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt. De-aceea poate-n libertate să lucească, deasupra noastră, universala boltă albastră. Grosimea pământului De la o vreme pământul are în jos osul bunicului meu cel mai frumos şi mai jos de jos el are umbra osoasă a strămoşului oarecare. Unde se sfârşeşte pământul, în jos, se începe gândul. Totul e plin de strămoşi care ne ţin pe umerii lor victorioşi. Mă uit la mine, mă uit la tine şi văd pomii pe care-i vom ţine crescut în pământul de deasupra şi viitor, care acum e numai nor, peste trupurile noastre vii de strămoşi ai celor care vor fii. Cu bulgări de zăpadă-n mâini Cu bulgări de zăpadă-n mâini azvârl în focul veşnic. O zână, ninsă săptămâni, îmi ţine luna sfeşnic când, aplecat şi încordat, în focul veşnic bulgări reci azvârl, mai alb, mai nepătat decât au fost în veci. Se stinge? Nu se stinge, nu! El arde-n flame lungi şi iată sprânceana mea-i de fum acu şi fruntea încordată. Apă şi foc, gheaţă şi fum, - azvârl şi strig, azvârl şi strig: Priviţi-mă, trăiesc şi sunt acum, şi mă las nins şi nu mi-e frig. Morţile iubite Sunt gata să mor înecat în aceste sunete de privigetoare asupra cărora m-am întâmplat în dimineaţa răsărind fără soare. Mă agăţ de orele vechi dar fug toate-napoi, totdeauna nesigure şi perechi, asemenea cailor înhămaţi câte doi. Ridic mâna prin frunze spre cer, ridic din ea însăşi vocala strigând, dar tace privighetoarea şi pier morţile mele iubite, din gând. Acum vom sta... Acum vom sta înlăuntrul unui ochi văzuţi din toate părţile. Sfera ne va-nconjura glorios deodată cu hărţile. Copaci cu vârfurile întoarse spre noi, munţi, oraşe, catedrale... Ca pe un zid al morţii maşinile înegresc, albe spirale. Te ţin de umăr. Tu.nclini tâmpla rece ca.ntotdeauna. Suntem doi şi singuri şi-n loc de inimă ne bate luna. Labirint în flăcări Deci ceea ce nu se-nţelege suie în ceruri, palid fum, dă Lycurg o nouă lege poimâine, mâine, acum, - Cum că potrivit se-arată la distrugerea de sens litera neînarmată în cuvântul cel mai dens. Ba muiere, ba bărbat e, semn şi semne la un loc o, cuvântule, cetate pururea în fum şi foc. Plantonul de noapte Soldaţii dorm cu un braţ căpătâi atât de destinşi, că portocalie pe chip le răsare faţa dintâi cea din copilărie. Singur plantonul e treaz şi-i priveşte în tăcere. Peste odihna lor, azi el are putere. Îi veghează privindu-i pe rând cu privire tandră, ciudoasă ... şi deodată începe să scrie în gând o lungă scrisoare acasă. N-au murit în zadar N-au murit la Plevna în zadar străbunii din legende şi din poveşti, o dovedesc prea clar cuvintele: Sunt, Eşti. N-au murit în zadar părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti, o dovedeşte prea clar vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti. În Tatra n-au murit în zadar părinţii noştrii cei tineri, cereşti. Iată-ne, rostim cu mândrie şi clar: Sunt, Eşti. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE