PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
poezii de  nicolae labis   Moartea căprioarei Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fântână nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri Dansează sălbatice, satanice jocuri. Mă iau după tata la deal printre târşuri, Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi. Setea mă năruie. Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cişmea. Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă Planetă, imensă, străină şi grea. Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Aici vor veni în şirag să se-adape Una câte una căprioarele. Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac. Ameţitoare apă, ce limpede te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege şi de datini. Cu foşnet veştejit răsuflă valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers! Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele. Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! Ea s-arătă săltând şi se opri Privind în jur c-un fel de teamă, Şi nările-i subţiri înfiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă. Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Ştiam că va muri şi c-o s-o doară. Mi se părea că retrăiesc un mit Cu fata prefăcută-n căprioară. De sus, lumina palidă, lunară, Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş. Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară Bătaia puştii tatii să dea greş! Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă Fugare roiuri negre de mărgele. O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Şi viaţa căprioarei spre zările târzii Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna Când lasă cuiburi sure şi pustii. Împleticit m-am dus şi i-am închis Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne! Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege şi de datini... Dar legea ni-i deşartă şi străină Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, Iar datina şi mila sunt deşarte, Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte. Pe-o nară puşca tatii scoate fum. Vai fără vânt aleargă frunzarele duium! Înalţă tata foc înfricoşat. Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fără să ştiu Un clopoţel cu clinchet argintiu... De pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei şi rărunchii. Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea... Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc! Geografia timpului 1. Palmele Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit. Sunt bătături mai trainice pe ele. Metalul ce durea la început Le-a întărit, topindu-li-se-n piele. Ele îmi cer mai multă încordare Şi cer gândirii proaspăt înţeles. Cerinţa lor e mult mai hotărâtă Când fruntea grea mi-o sprijină ades. Încep să bag de seamă, în sfârşit, Că multe îmi rămân neînţelese, Că-n orice fapt sunt adevăruri mari De care-odată nu părea să-mi pese. Încep să simt înfriguratul chin Al setei de-a cunoaşte-aceste taine, De a nutri spre ele-un dor flămând, De-a le cunoaşte pure, fără haine. 2. Dragostea Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi... Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi? Ades, în loc să cugete, ea râde, Săruturile-năbuşesc idei, Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic, Făptura ei şi mersul lin al ei. De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost - Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea mă va privi ciudat Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere. Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o să urmeze. Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze. 3. Geografia timpului (1) Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n faţă. Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi, Diversitate vastă şi măreaţă. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe căi ocolitoare, Şi totuşi toate se îndreaptă-acum Spre marea mare, purificatoare. Totu-mi părea întâi învălmăşit. Mergeam - dar unde, nu-mi păsase mie. Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc Tovarăşii de muncă şi mândrie, Nu cunoşteam primejdiile mari Şi poate de aceea n-aveam teamă... Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă! 4. Geografia timpului (2) Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas - Aşa îl reprimeşte universul. Dar însuşi timpul, când prin el păşim, Ne schimbă tainic inima şi mersul. Nu bătrâneţea,-n urmă alergând, Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte, Ci doar maturitatea creşte-n noi Şi ne maturizăm până la moarte. Din epocă, din zborul ei şi-al meu, Uzina e o parte, o arteră. Nu fierbe-n doar fier şi minereu, Ci seve ce hrănesc această eră. Pulsaţiile ei se pot simţi Până şi-n iarba fâşâind sub coaste - Cu ele-amestecate se aud Pulsaţiile noastre furtunoase. Încheiere Pământ impadurit, ne revedem Din ce în ce mai rar langa izvoare, Dar spune-mi, nu iti sunt la fel de dragi Salbaticele pasari calatoare? Peste straine asezari lumesti Duc cate-un fulg de-al tau, un cânt din tine, Si mor cu tine-n inimile lor Când le frang zborul gloantele haine. Eu n-am să uit c-aici am ras intai, Ca am strigat intaia-njuratura, Ca am gustat din scorburi faguri dulci Ori gustul lacrimii sarate-n gura. Stangaci, iubind aici intaia oara, Ti-am spus, când nu-i spusesem inca ei... Tu mi-ai vegheat incovoiat asupra-mi Intaii sovaielnici pasi ai mei. Copiii cresc si unii se despart De cei ce le-au dat viata din iubire. Plecarile din tine-n alte lumi Să nu le iei nicicand drept despartire. Când eu gresesc ori mă stropesc noroaie, Mă chemi si eu la tine vin tiptil, Si-n fosnetul luminii din frunzisuri Mă faci din nou nevinovat copil. Mama N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune Un om ce de pe-acasa a venit Cum c-a-nflorit la noi malinul Si c-ai albit, mamuca, ai albit. Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava. Eu nu stiu cum să cred atatea vesti, Când din scrisori eu vad precum matale Din zi în zi mereu intineresti. Nourii Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări, Topindu-se departe şi revenind întruna. Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări, Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna. Oceane mari de apă pe-a cerului genuni Câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă, Revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni - Rămân aceleaşi totuşi oceane mari de apă. Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi! Centauri, turme, nave, creneluri de redută... Noi îi urâm când grindini revarsă peste noi, Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută. Meşterul Meşter valah, azi nume de fântână, Crescut din lutul ce l-ai plămădit În sprintenă zidire cu trei turle Şi ce dantelată de granit, Din cântece pierdute până astăzi Şi din puterea visului vânjos Ai închegat, cu palme bătucite, Minunea de la Argeş mai în jos. Un om bărbos ţinea o floare albă În aspre palme, mângâind-o blând... Căzut în iarbă şi secat de vlagă, O doină tristă îngâna în gând. Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse Lui să-i închini nemaivăzut altar, Să stea pe plaiul aspru, precum floarea În palme bătucite de plugar. Visai să vezi sub bolţile rotunde Şi-n fumul pâlpâit de lumânări, Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare Chipul pălmaşilor acestei ţări. Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi Ca zdrenţe vii părerile de rău, Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii Inima ta, tot ce-ai avut al tău. Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă În dangătul de clopot, presimţit Al veacurilor multe, viitoare, Tu, prometeu român, purtând alt mit Când ridicat pe cea mai-naltă turlă, Cu glas profetic, domnului despot, De-ai să mai poţi clădi la fel minune, I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot! Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă, Şi îndreptând hangerul de la gât, Domnul ţintea profilul pietrei, fraged, Cu ochi pizmuitor şi mohorât. El jinduia numai a lui să fie Tot ce-ai putut, plătind din tine, da. Ca piatra de pe frunte să-i lucească Rugul unic suit pe jertfa ta. Când schelele curmate se surpară Păreai atât de neînvins sub nori, Încât cu slabe aripi de şindrilă Ai fi putut spre alte zări să zbori. Dar dragostea pământului şi-a ţării Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu, Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână, De jertfă şi de cântec pururi viu. S-a destrămat sub piatră-n mănăstire Cel ce demult a poruncit ca domn, Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare, Fără odihnă, fără uitare, fără somn. Zurgălăul Fulgi uriaşi deasupra ţării cad, Pe bărăgane vânturile ţipă, Somn neclintit de iarbă şi de brad Învăluieşte munţii sub aripă. Cu clinchete zglobii din dunga văii Răsună zurgălăii argintii; S-apropie de geamuri zurgălăii Certându-se cu glasuri de copii. Întregi, întinderile ţării mele De sunete voioase se cuprind Şi împleteşte glasuri subţirele Acest şăgalnic, aşteptat colind... Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată, Un zurgălău mai răsuna stingher, Poate-un copil întârziat de ceată Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger, Suna c-o nefirească dăruire, Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol... Pălind, cuprins de-o veche amintire, Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol. ...Eram firav, parcă bătut de vânt, Iar tata dus în marşul surd, de chin, Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt, Oricum departe, în pământ străin. De groaza avioanelor, prin sate, S-au tras peste ferestre foi de cort. Orbeau ferestrele întunecate Ca într-un sat de multă vreme mort. O cetină c-un fir de lumânare Şi c-o mărgică smulsă din suman Vestea că, pe vântoase reci, călare, Din viaţa noastră-a mai trecut un an. Zăvozii nu lătrau în bătătură, Ci scheunau cu vântul pe sub uşi. Flăcăii nu mai ajungeau să ure Pe la fereşti, de unde erau duşi. Plutea încremenită o tăcere... Nici urători, nici câini, nimic, pustiu, Când, deodată, ca o adiere, Cu glas scâncit, tremurător şi viu, S-a auzit un zurgălău cum sună Îndepărtat, cum sună subţirel, De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună Durerile ştiute doar de el. Se auzea de undeva, din vale, Şi vântul îneca în răbufniri, Parcă plângea încet metalul, moale, În palmele-ngheţate şi subţiri. Şi mama sta aşa cu faţa udă, Cu gândul dus la tata, ascultând De unde-i el, nu poate să audă Şi poate nu va auzi nicicând, Că poate-acolo, în această clipă, Învăluită-n viscol uriaş, Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă Lângă bocancii aspri de ostaş... Am ascultat până spre dimineaţă Cu fruntea rezemată de uşor Şi mama şi-a dus palmele la faţă Şi mi-a părut că râde-ncetişor. Îl auzeam la geamuri şi la uşă, Afară, undeva în infinit... Cutremurat de friguri şi de tusă, În clinchetele lui am adormit. . . . . . . . . . . . . . . . . . E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va Şi ce-o să mai aducă anul nou? Un zurgălău stingher din nou porni-va Prin sate durerosul lui ecou? Voi, oameni ai pământului, uitarea S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier? N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher? - Am cunoscut cu toţi durerea ce e. Avem la masă câte-un scaun gol. Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie Ei, alchimiştii noului pârjol! Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare Aşa cum ei ne văd în visul lor, Prin bălării de foc, nimicitoare, Sub pălării de foc, nimicitor. Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii, Voci tragice pe vânturi se aprind. Treziţi-vă, vă vin colindătorii, Acuzatorii, asprul lor colind. 100 În oraşul dintre munţi - Ca ştirbite stalagmite - La un an după război, Casele rânjeau rănite. Toamna munţii-nvineţea, Sevele-ngheţau în plante, Bruma cobora în zori Peste băligi, diamante. Douăzeci şi trei august Prima-i pomenire vie Şi-a adus-o printre plopi Mari, de toamnă timpurie. În oraşul dintre munţi, Oamenii nu pricepură Cât de mare-i acea zi Învălită-n ploaie sură. Prin noroiul de pe străzi Defilau numai o sută, Doar o sută de bărbaţi - Sub a vântului volută, Steagul roşu vuvuia Printre casele sărace, Precum flamurile mari Ale armiilor face. La fereşti se închinau Babele ca-n cimitire, Alţii clătinau din cap Parcă a nedumerire, Alţii presimţeau sub cer O schimbare nevăzută, Şi prin ploaie defilau Cei o sută, cei o sută. Trec o sută prin ruini, (Azi sunt parcuri şi sunt case) Trec o sută, câinii bat, (Azi, motoare zgomotoase) Trec o sută cadenţat, Stropi de glod pe strai s-anină, Trec o sută, nouri cresc, Dar sub nouri e lumină. Trec o sută - ochi fierbinţi, Buze strânse-nvineţite, (Până azi căzură mulţi Ori sub ploi, ori sub cuţite). Trec o sută pe asfalt - Şfichiuiţi de ude ramuri - (Până azi crescură mulţi Din acei ce-au stat la geamuri). În oraşul dintre munţi, Ca o apă-n soare suie Oamenii pe strâmbe străzi, Şi-n stindarde vântul vuie. Ca o inimă pulsând, În mulţimea desfăcută Se aud sonor păşind Cei o sută, cei o sută. Pământul Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă, Chica vântul ţi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton, Tu, pământ al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă, Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion. Pe sălbatica ta faţă cu lungi riduri brune, parcă O vrăjmaşă-ntruchipare coborând din basm punea Greu blestem, ursind făptura-ţi să nu poată să întoarcă Dragostea pe care omul necăjit ţi-o închina. Dunărenele întinderi, cu fântâni ţipând a sete, Adunau ursuz sămânţa şi iubirea de ţăran, Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan. Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied şi-o iadă Cu merinde-nchipuită în desaga de la şold. Rupte-s blestemele astăzi şi-i cu noi pământul darnic Şi de-aceea-i mângâi ţărna, prins de-un aprig, viu imbold. De aceea mi se strânge inima când văd pe-alocuri Închircite păpuşoaie, grâu-n spic purtând tăciuni. Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neştiinţa, Când pământul însuşi cere mult visatele-i minuni? Cavalcade de tractoare galopeze peste câmpuri, Înfioare-se pământul răscolit adânc de plug! Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire Să-şi răstoarne sub brăzdare chezăşia de belşug. De pe-acum mă-mbată-aroma caldă-a grânelor de mâine, Şi al turmelor de mâine miros bun de lapte cald. Ştiu, călări pe cai, cu suliţi lungi, de-ar mai trăi plăieşii, Nu s-ar mai vedea din creasta păpuşoiului înalt. Pe întinderi dunărene, mări de galbenă lumină Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt. De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină Pe colacii după datini împletindu-se în opt! Bătrânul pădurar Bătrânul pădurar visează parcă, Îndrăgostit de codri ca de-o arcă, Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea El a durat-o, rânduind în ea Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea. Sub ochii lui, plini de senin şi zare, Sub ochii oglindind o depărtare, Dureri şi bucurii de-ale pădurii S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns, Şi neschimbându-şi apa cătăturii În taină-a râs cu ele ori a plâns. Când mierea lunii picură-n frunzişuri, Ivind peste steiuri albe ascuţişuri, Cu gâtul încordat prin seară zboară, Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară... El se afundă-n gânduri pe un trunchi, Privind duios la puşca pe genunchi. Or, primăvara în bârlog ursacii Nu mai încap de maica-le, săracii, Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi, Îi bate şi-i alungă către munţi... El îi priveşte-ntunecat la faţă - Noi începuturi triste de viaţă. Natura, ascultaţi-o, îi murmură Cântecul ei de ger şi de căldură, Vibrarea fină de omăt asprit, Foşnirea moale-a frunzelor căzute Ori şopotul de unde-năbuşit Când vin de la izvor un pâlc de ciute. În cicluri neoprite - ierni şi veri - Ne fură timpul, care cu poveri, Şi de priveşti a inimii hambare Mai goale le găseşti la cercetare, Gândind că sărăcit, ca mâine pleci În pribegie către neguri reci. Dar el, privind cămările din sine, De zi cu zi le află tot mai pline, Pădurii daruri fermecate toarce - Ce dăruie,-nsutit i se întoarce, Şi de va fi cândva de-aici plecat, Pleca-va dintre toţi cel mai bogat. Cu-avere simplă codrii îl încarcă... Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea El a durat-o, rânduind în ea Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea. Primele iubiri 2 Mi-am tăiat în suflet temple, Chip cioplit s-aşez în ele, Cerbii mei au să-l contemple Adunaţi sub ploi de stele. Brazii mei înalţi şi plopii Sub poleiuri de zăpadă, Înmulţit în mii de copii, Chipul tău au să ţi-l vadă. Iar izvorul înserării Oglindi-va-n ape pale Arcul strâns al cugetării De pe bolta frunţii tale. Peste stânci mi s-or desprinde Flăcări verzi, când ai să treci, C-o privire vei aprinde Roua ierbii mele, reci. Dacă alte lumi, plecată Cu-ai tăi paşi ai să alinţi, Îţi va fi şi-atunci păstrată Urma paşilor fierbinţi. Căci foşnindu-ţi unduirea Calmă,-a palmelor subţiri, Mi-a stins până şi-amintirea Trecătoarelor iubiri. Doar o singură iubire Lâng-a ta o mai păstrez - Este prima mea iubire, Ea mi-a dat în viaţă-un un crez. Ea, al vieţii mele soare, Încălzi-va din senin Toate cântecele care Ţie am să ţi le-nchin. 4 Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit De faţa ta curată ca zorile de vară, De părul tău de aur împletit. Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge Văpăile din inimi, acest pojar nestins, Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge Ideile, îmbrăţişate strâns. Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare Voi părăsi boema cu gustul ei amar, Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare, Mă va-mbia din ce în ce mai rar. Văzusem frumuseţea privirilor semeţe, Izvoare de lumină, de umbre şi scântei, Dar bănuisem numai adânca frumuseţe De dincolo de ochii mari şi grei, Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată Fără de care n-aş putea trăi. 5 Steaua polară pe cer, departe, În scurgerea timpului nu are moarte Statornic arde în orice seară, Capăt de osie, steaua polară. Stelele, luminile, roiuri astrale Se-nvârt în jurul osiei sale. Sobră-armonie pururea vie, Nezdruncinată putere-n tărie. Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt, Lumile cad huruind dedesubt, Ca-nvălmăşite de tari alcooluri Lumile cad fulgerate în goluri! Îngrozitoare schimbare atunci: Floarea vulcanilor creşte din pungi, Pale se sting ale luncilor flori, Mori, vegetaţie, suflete, mori. Arde o stea între multele stele, Arde pe ceruri şi pe drapele, Capăt de osie - roşie stea - Osia trece prin inima mea. Lumea-mi se-nvârte pe osia dură În anotimpuri de frig şi căldură, Şi când furtunile mă bântuiesc, Cerbii şi vulturii mei o privesc. Dacă s-ar frânge osia mea, Cerbii şi vulturii mei ar zbura, Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa, Dacă s-ar frânge osia mea. Ar năvăli pustiirea secretă, Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă, Cerbii şi vulturii mei ar zbura, Dacă s-ar frânge osia mea. Osia mea-i doar o parte, ştiu bine, Osia mare trece prin mine, Osia este numai o parte Din marea osie, fără de moarte. Osia mea nu se frânge nicicând, Trece prin miezul acestui pământ, Pe ea, iubito, sunt lumile noastre, Două planete, mărgele albastre. Poezia Cititorului Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup, Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure, Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup. Lupta cu inerţia Omul Comun I. Dilema 1. O viziune a omului comun Aievea nu şi nici cu-nchipuirea Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam În vremea unor basme petrecute Când se făcea că un copil eram, Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute, Când mă-nstelam cu flori, când nu eram. Văd o-nserare plină de lumină Plutind pe bucla unui brâu de brad, În mijloc e poiana-n lună mată, Şi-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altădată Aşa precum pe mine l-a chemat. Tabloul se apropie şi creşte, Îl am în faţă ca un ochi deschis. Copilul mişcă buzele şi-ngaimă: "Eşti rău, străine - te-am văzut şi-n vis"... Şi buzele îi tremură a spaimă - "Eşti rău, străine, pleacă" - mi-a mai zis. "Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte! De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac? Vezi bine, nu sunt jucării într-însul." "De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac." Şi-năbuşit a trebuit să tac. "Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu, Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea Cum cineva pe oameni îi loveşte - Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa. El mi-a strigat: - Şi tu, la fel vei creşte! Eu când voi creşte nu voi fi aşa." Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece - "Ascultă, deşănţat judecător, Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i Acest vis sadic şi amăgitor; Ai merita să fii legat în funii, Să nu mai tulburi traiul tuturor." Dar deodată-n juru-mi mii de voci S-au auzit strigând cu larmă multă: "Ascultă, tu, străinule de jos. "Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!" Oh, surd strigau şi trist şi dureros - "Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!" De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut, Dar parcă mă-nfioară-o presimţire Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit Cu voce tremurată şi subţire, Prin codri mari îl caut răvăşit Şi-n vise îl mai caut, în neştire. Dar pentru mine azi străini îs codrii, Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău, Iar visele-ncărcate de coşmaruri Nu-mi mai aduc curatul chip al său... Pe suflet tot arunc cernite zaruri - "De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?" 2. Omul comun ia o hotărâre "Eu viaţa mi-am închis-o sub lăcate, Şi-atâtea zile s-au stătut în van, Din multe cugetări adevărate Mi-am înjghebat un jalnic paravan. Mi-am înjghebat justificări senine Când părăsisem drumul durei munci: Dar dac-ar roade suferinţa-n mine Tot necesară-aş crede-o şi atunci? De m-ar izbi puterile inerte Ce stânjenesc înaltul ţării zbor, Au m-aş păstra şi-atunci în trândăvia, Acestui trai anost şi-adormitor? Se cere să lovesc în cei pe care Eu i-am slujit, simţind că putrezesc. Va fi nevoie, ştiu, fără cruţare, Fără regret, şi-n mine să lovesc. Ideile-mi rămase, triste cete, Am să le-ntrem cu asprul vieţii vin, La oameni, părăsiţii mei prieteni, Sfios, dar hotărât am să revin. . . . . . . . . . . . . . . . Văd o-nserare plină de lumină Plutind pe bucla unui brâu de brad. În mijloc e poiana-n lună mată Şi-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altădată Aşa precum pe mine l-a chemat. Eu simt o bucurie dureroasă, Simt ochii lui ţintiţi asupra mea Şi tâmplele îmi bat înfierbântate, Sunt stânjenit, dar parcă aş zbura... - Copile, ai avut atunci dreptate, Dar pentru ce mă mai priveşti aşa?" II. Regenerarea 1. Omul comun pleacă din birou "Bună dimineaţa, munţilor. Dormisem Un somn greu, dar iată, iar vă pot privi, Bună dimineaţa, codrilor de tisă, Bună dimineaţa, proaspeţi zori de zi. Bună dimineaţa, oameni. Somn de moarte Mă zvârlise între trândavi şi învinşi, Bună dimineaţa, sate de departe, Bună dimineaţa, zori de zi aprinşi. Drumuri nesfârşite, bună dimineaţa, În coşmaru-mi groaznic v-am visat ades... Am să-mi spăl în rouă palmele şi faţa Şi-am să sorb mireasma florilor de şes. Şovăielnici paşii-mi caută-n ţărână Urmele pe care mai demult am fost. Urme noi striviră urma cea bătrână Şi să o mai caut n-are nici un rost. Temelii durate trudnic înainte Sunt acoperite de clădiri întregi. Viaţa-n cascadarea-i largă şi fierbinte Zămisleşte zilnic înnoite legi. Bună dimineaţa, păsări bete-n soare, Mi-aţi strigat odată să mă-ntrec cu voi. Mă primiţi voi după-atâta vreme oare? Ori vă veţi retrage-ndemnul înapoi? Sufletu-mi se umflă-n vânt ca o aripă, Clipele prin arbori freamătă a zbor. Fierb în câmpuri seve, păsările ţipă... Amintirea, numai, tace mustrător..." III. Treapta superioară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Tablou general Pe fluviul fără de capăt şi fără sfârşit, Pe fluviul timpului lunecă stoluri de nave, Catarge-ndreptate spre est şi spre vest şi zenit, Ori, fără catarge, bolnavele lumii epave. Iar apa aceasta-i vrăjită şi-nchide în ea Atâtea destine sub undele-i verzi de uitare, Şi-atâtea destine, pe unda-i brăzdează să stea O urmă-n vecie nestinsă şi scăpărătoare. Şi fluviul curge în curbe-ndoite spre înalturi Cu apele-i palide-n tot mai grăbită năvală, E-un clocot de valuri, e-un cor ce se zbuciumă-n salturi, Aud zăngănind o fantastică luptă navală. Epavele lumii îşi cheamă arcaşii pe punţi - Fantome cu sângele încă în vine - Gem robii sub punţi şi cătuşele-şi zornăie, crunţi, Săgeţile ţiuie-n zboruri haine. Pe navele lumii au oamenii scut nepătruns, Steag roşu se zbate, Fantome cu sângele încă în vine, pe-ascuns, Lovesc pe la spate. Dar navele lumii, pe val, neînvinse zburând, Tresaltă, În fund de epave cătuşele sar, răsunând Sub daltă, Şi fluviul curge în curbe spre steaua înaltă. Pe fluviul timpului navele tinere lunecă. Cu faruri aprinse se surpă-ntunericul orb, Şi razele lor ascuţite nicicând nu se-ntunecă Şi, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4. Spre fericirea personală Somnul meu laş e de-acum amintire urâtă Care-n răstimpuri mă întărâtă... Lumea sufletului mi-i asanată, Cerbii printr-însa tropotă-n ceată, Sună sub soare şi lună, mereu, Clopotul limpede-al cerului meu. Cu braţele goale din zori până-n sară, Se seceră-n sufletul meu ori se ară, Se-nalţă gânduri, se sapă fântânile, Se şuieră doinele de primăvară - Doinele mele - izvoarele-ngâne-le... Şi totuşi, ceva mai lipseşte. Flămând, Inima încă-mi mai bate, cerând. Lipseşte o floare, neînflorită Nici în somnu-mi adânc, Nici în munca-mi grăbită. Mă deşteptasem şi-atunci am pornit Prin euritmia pădurii în goană, Aerul munţilor m-a ameţit, M-au încântat căprioarele negre-n poiană, Şi pestriţele aripi tremurătoare, Şi susurul surd izvorât de sub bolţi de frunzare... Dar numele nu mi-am legat De nici un copac cu frunzişul rotat, N-am chemat nici o căprioară la mine S-o sărut între coarnele fine, Apoi, amândoi, după vânt, în lumină Să pornim dănţuind peste stâncile roşii, de fier... Poate de-aceea-mi venea să ţip fără pricină Şi mă oprea, ruşinându-mă, codrul sever. Mă deşteptasem şi-atunci am pornit Prin sate, în carul cu crâşnete frânte de roţi. Am stat la taifas cu ţăranii şi fetele tinere, Lângă ei mă-ntristam şi mergeam la petreceri cu toţi. Întrebam: Voi, naivi filosofi, să-mi răspundeţi, Care e marele vieţii-adevăr? Ce să fac? Am trecut de la unul la altul, precum în pădure Eu treceam întrebând despre farmec copac de copac - Şi-mi compuneam un răspuns întrebării Culegând de la toţi, de la toate, Precum în păduri din frunzele nenumărate... Mă deşteptasem şi-atunci am pornit Printre blocuri semeţe cu-antene pe ţeasta bombată, Blocuri dansând după muzica dură-a tramvaielor, Muzică ameţitoare şi multiplicată, Soră cu muzica sobră, de unghiuri şi planuri, Armonie-a metropolei, jerbă de fier şi elanuri. Dar nu m-am legat de nici un ungher, De nici o fereastră aprinsă în seară stingher, De la toate ferestrele-o rază am aprins şi-am strâns, Pentru mine. De aceea nici o fereastră Nu s-a aprins, nu s-a stâns... Veţi spune că multe-am văzut, dar nimic n-am păstrat Că nimic n-am ales din a lumii bogată recoltă, Dar eu am văzut şi păstra-voi ceva minunat, O constelaţie roşie-aprinsă pe boltă, Şi sufletul meu încântat numai ei îi ridică Şoapta-mi de dragoste, până-acum unică "Constelaţie ce sui În azurul albăstrui După legi ce azi le ştiu, Sfredel luminos şi viu, Constelaţie ce sui, Şi planeta lumii mele Limpezită de ploi grele Zboară-n largile-ţi inele... Constelaţie ce sui, Cad îmbătrânite stele În adâncul timpului, Într-al morţilor pustiu... Numai tu nu poţi s-apui, Sfredel luminos şi viu, Constelaţie ce sui." Zboară-n seară şoapta clară, Sufletu-mi freamătă ca o vioară, Şi totuşi ceva mai lipseşte. Flămând, Inima încă mai bate, cerând, Dar lumea sufletului mi-i asanată, Cerbii printr-însa tropotă-n ceată, Sună sub soare şi lună, mereu, Clopotul limpede-al cerului meu. 5. Poiana primei amintiri Revăd din nou poiana primei amintiri - Copilul care am fost eu spre mine vine, Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri... - Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine... Şi mă priveşte cu o candidă trufie, În jur se leagănă-al pădurii verde cerc, Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie - Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc? Confesiuni 1 Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare... De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat, În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare. Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin! Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul, Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul. Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, Tam-tamuri de copite în mine aspre sună, Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem Acele panglici albe pudrate-n colb de lună. Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii, Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii. 2 Am fost stup de pofte şi de miere, Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi, Gândurile, mâinile ridicau tăcere Şi melancolie densă şi putere Spre multiplicata faţă ce mă cere Pentru veşnicie, pentru înviere - Veveriţe albe lunecând pe trunchi. Pentru ce acestea toate le mai spun? Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun? Ai venit când toamna soarele-şi sugea - Astfel niciodată n-are să-i mai sugă Razele-i lucide. - Şi asemenea Soarelui, plecasem pletele, a rugă. Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate, Crenelări severe, iederi în apus, Închizând atâtea fumuri inelate, Purităţi de pâclă strânsă sub lăcate, Şi vâltori de sânge cu ecou ce bate În pereţi de clopot ceruit, să-noate Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus. Şi s-a stins în minte ultimul meu gând. Parcă-mi eşti alături încă. Până când? Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi Amândoi genunchii, cred că peste noi, Mie semănându-mi, soarele şi azi Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi. Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi. 3 Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi, Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări, Cum joacă pe icoană lumini de lumânări. Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu. Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu, Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf. Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei, Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei Şi se crispează râsul puţin câte puţin... Studentei, de acasă i s-a trimis un vin, Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest, Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest, Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit A curs, în clipocirea acestui vin, topit, Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi Curg în lividul sânge al strugurilor copţi, Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns. 4 De ce-am crezut de-atâtea ori Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori, De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi Găseam o altă floare cu foile mai moi? Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând, Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie. S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată Gingaşa crizantemă să fie sărutată. Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram, Ci alb noian de nour şi linişte să n-am. 5 Să observaţi că niciodată N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut. Tot ce-am iubit, niciodată N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut. Tot ce-am putut să privesc Mi s-a părut din cale-afară De crunt ori dumnezeiesc - Nu i-am dat voie să moară. Sub zenit Am să fiu fericit Când cineva, Descifrându-mi litera şi inima mea, Va putea fi privit Râzând, ori rânjind, Ori plângând. Dans Toamna îmi ineaca sufletul în fum... Toamna-mi poarta în suflet roiuri de frunzare. Dansul trist al toamnei il dansam acum, Tragica betie, moale leganare... Sangera vioara neagra-ntre oglinzi. Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Fara nici o soapta. Numai să-mi intinzi Bratele de aer ale clipei duse. Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri. Cata deznadejde pasii nostri mâna! Ca un vant ce smulge frunza din paduri, Ca un vant ce-nvarte usa din tâtâna... Maine dimineata o să fim straini, Vei privi tacuta maine dimineata Cum prin descarnate tufe, în gradini, Se rotesc fuioare vestede de ceata... Si-ai să stai tacuta cum am stat si eu, Când mi-am plans iubirea destramata-n toamna, Si-ai să-asculti cum cornul vantului mereu Nourii pe ceruri catre zari indeamna. Pe când eu voi trece sub castani roscati, Cu-mpietrite buze, palid, pe carare, Si-or să mi se stinga pasii cadentati - In nisip, scrasnita, lasa remuscare... Marină - Pentru ce-ai rămas, iubire! - Rădăcină-a unei flori Ce s-a destrămat subţire În petale şi vapori Ca să zboare mai uşoară, Să renvie-a doua oară În alt suflet, în alt ceas, Lăsând drojdia grozavă De pârjol şi de otravă... Murmuram: - De ce-ai rămas? Înnegrit la chip ca marea, Noaptea lângă ţărm am stat Ascultându-i aiurarea, Plânsul ei zbuciumat, Ingânându-i cu glas mare Zădarnica ei chemare Risipită-n surd balans. Şi cu ea, prin vijelie, Am pornit - mai blând să-mi fie - Sumbrul suferinţei dans. Nemişcat dansam, şi-n mine Ea-n acelaşi trup dansa, Se sorbea în lungi dulbine Ori în trâmbe se-azvârlea; Era rupere barbară Dinăuntru în afară Izbucniri de fum şi sori - Şi-n tenebrele ceţoase Cred că faţa-mi lepădase Linii, curbe şi culori. Respirând sonor furtuna, Marea-şi iese din veşmânt, Şi nebună bate-ntruna Cu talazuri cerul frânt, Peste lume se agită Neagră, deznădăjduită, Vocile-i în zări răspund. Cere, cheamă cu putere, Îngrozind astfel, cum cere, Cu durerea-i fără fund. - Tu, nelinişte, flămândo, Marea pentru ce-ai lovit Şi cu mine-asemănând-o O lucrezi necontenit Într-o hulă care geme Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme În învălmăşirea rea? Forţă câtă ai, cumplito? Cum de nu ţi-ai istovit-o Ori în mine, ori în ea? . . . . . . . . . . . . Linişte până departe; Vântu-n zori amorţise. Numai semn că-n fund mai arde, Hula de la fund trimise Creţuri galeşe şi lente Cu smereli aparente, Plăci şi suluri de mercur. Soarele creştea din pete Şi vin valuri violete Peste pacea dimprejur. Cineva-mi spunea: "În lume Echilibru-i neclintit - Fericite-aceste spume Împăcate-n infinit, Fericiţi şi noi, în timp Înecaţi şi-n Olimp - Sufletul limpede, cugetul clar... Marea respiră precum ar dormi Calmă, puternică-n zorii de zi... Et quelle paix semble se concevoir" Şi ce pace pare a se zămisli! Am iubit... Am iubit de când mă ştiu Cerul verii, străveziu, Despletitele răchite, Curcubeiele pe stânci Ori pădurile adânci Sub ger alb încremenite. Mi-a fost drag pe bărăgane Să văd fetele morgane Ori pe crestele din munte Joc de trăsnete rotunde, Scurgerea cocorilor, Pacea înălţimilor, Semeţia pinilor Plini de scama norilor. Am iubit iubirea pură, Floare roşie pe gură Şi în inimă arsură, În priviri zăpezi candide Şi-n piept voci necontenite. M-a înfiorat ades Tot ce gândurile ţes: Pe al filelor polei Dansuri repezi, legănate, De pe arcuri înstrunate, Săgetarea de idei... Toată-această măreţie Ne-a fost dată din vecie... Fior Poate-am visat ceva rău şi-am uitat, Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat, Poate-i doar vântul ce limpede sună, Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă Mi-au picurat o otravă de gheaţă, Ori poate e dimineaţă. Cine eşti, ori ce eşti, Abur ori duh străveziu de poveşti, Care-ai pătruns şi îmi macini mereu Trupul şi sufletul meu? Privesc în oglindă - acelaşi mi-i chipul Şi buzele groase tăiate ca-n lemn. Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni N-a scris, încă nu, nici un semn. Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne, Sufletu-şi pâlpâie albe chemări, Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne, Inima-şi bate ecoul de zări. Cine eşti, ori ce eşti, Abur ori duh coborât din poveşti, Undă prelinsă să mă învenine, Stea fulgerată în mine? Dor Pentru ce-am plecat, Unde mă îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacără Mă cheamă acolo Sub straturi de nea Şi vreau să treacă Liniştea mea. Am uitat Am uitat să fiu deştept Pentru-o zi ori pentru-o viaţă Cât înmărmurit aştept, Albe, braţele-ţi de gheaţă. Nu mai cuget, cred, mereu: Strâns în mine ca-ntr-un templu, Însă demn în miezul meu, Cu zgârcenie contemplu. Morarul Melodiile, cupele pline, Orele zilei, ritmate-n poeme M-au gonit şi pe mine Pentru o vreme. Am găsit moara deschisă în sat, Adică la marginea satului, scundă, Moara cu glas răguşit şi cântat În scrâşnet de piatră şi plânset de undă. Plutea înăuntru o spuză amară Şi-afară, la geam, luceau dulce caisele. Mulţi oameni îşi mai macină-n moară Grâul şi visele! Morarul era un bătrân filosof, Ştia ce-i în ţară şi ce-i mai departe, În Lună sau Marte, Şi nu cugeta la moarte. Dar moara deschisă în sat, Adică la marginea satului, scundă, Are un glas răguşit şi cântat În scrâşnet de piatră şi plânset de undă. Morarul şi el cântă, plânge aproape Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd. Privirile-i duse prin geam ori prin ape Nu ştiu ce văd ori nu văd. Cântă, morarule, plângi! Eu îmi plâng până şi-un vis ce se leagă, Până şi-un dor! Tu să plângi, să te frângi Pentru viaţa-ţi întreagă. Căci aş cere prea mulţi să mai fie Ori nu! Roşi de iubire, asemenea mie. Odă soarelui Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş, Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază - Mă entuziasmează sublimul tău urcuş, Căderea ta în hăuri adânc mă întristează. Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc, Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe. Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe. Sunt douăzeci de ani... Sunt douăzeci de ani şi încă unul... N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii. Să zboare toţi spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii. Dar toate astea-s fleacuri: mai presus Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii: Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus. E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii. E steagul cui? Eu cred că e al meu, Ori poate-al lumii, izbutind să doară, Când din infernul inimii, mereu, Însângerat mi-l flutur în afară. Iar seara, când se lasă cu răcoare, Şi cerul se întunecă-n frumos Însângerat şi vast mai ard în zare Înmiresmând în chip de chiparos. Sunt spiritul adâncurilor Eu sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinţi sunt veştede. Din când în când Mă urc în lumea voastră În nopţi grozav de liniştite şi senine, Şi-atunci aprind mari focuri Şi zămislesc comori Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasă, minunată. Sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE