PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
poezii de  george cosbuc   BRAUL COSANZENII Avea Ileana ochi de soare Şi galben păr, un lan de grâu; Vestmânt avea ţesut în floare Şi-un brâu purta pe-ncingătoare, Cum n-a mai fost pe lume brâu. Era de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins. El noaptea da lumini ca focul, Şi-n brâu sta fetei prins norocul Precum e-n talismane prins. Vrăjit era că, de-l va pierde, Norocul ei să piară-n veci, Nici flori mai mult să n-o dezmierde, Să n-afle umbră-n codrul verde Şi verile să-i fie reci. Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă Pândeşte brâul - l-ar fura. Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nţeleagă, Şi el acum şi-ar răzbuna! Ea trece-n dulce nepăsare Prin lunci cu flori şi doarme-n văi, Iar păzitor pe vânt îl are - Întreaga viaţă vis îi pare Şi joc îşi bate de flăcăi. Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată, Şi-n drumul lui umblând de-atunci Simţea de-ajuns frumoasa fată Că viaţa noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. Din ochi albaştri de cicoare Pe sânu-i alb de ghiocel Curg lacrimi calde-acum! O doare, Ei inima de drag îi moare, Iar Făt-Frumos, vai, cum e el! - "Atâta dragoste nebună! Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi - Visarea ta la ce ţi-e bună? Vrei s-o visăm noi împreună? Atunci tu brâul să-l dezlegi! Ea tremură zâmbind şi geme: - "Norocul meu întreg îl vrei! Ea numai pentru brâu se teme, Că vor afla duşmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brâul ei. - "De ce te temi? Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros Sub brazii fără grai, pe unde Nici ochi de om nu pot pătrunde, Nici flori cu tăinuit miros. El zice-aşa, să zică iară, Să-i facă gândul ei uşor, Iar gându-i se topea de pară - Şi-n codru des, în zi de vară, S-ascunde fată şi fecior. Au fost ascunşi încât nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit. Dar printre crengi adormitoare Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brâu şi l-a răpit. Atunci Ileana şi simţeşte Că-i arde plânsul în priviri; Ea după brâu în jur priveşte Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte Că nu e brâul nicăiri. Şi cum ea varsă desperată Un plâns amar, un cald şiroi, Curgea din cer ploaie curată, Iar dintre ploi lucind s-arată Frumosul brâu stropit de ploi. Şi-n ceruri călătorul Soare Râdea cu hohot repetat Şi prin văzduhuri plutitoare Izbea săgeţi răzbunătoare De-a lungul brâului furat. - "Vai, brâul meu! gemea copila. Atât de mult eu l-am temut, Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a! Şi-apoi plângea, mai mare mila, Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut. De-atunci totuna este firea, Dar multe nu-s din câte-au fost Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăieşte-n pomenirea Poveştilor cu dulce rost. Iar Soarele-n văzduhuri pline De zâmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine! Dar brâul când în minte-i vine Îşi bate şi-azi de tine joc. Dac-ai murit, frumoasă fată, Furatul brâu e viu mereu: Când plouă, vara, câteodată Un brâu de foc pe cer s-arată, Iar noi îi zicem curcubeu. MOARTEA LUI FULGER În goana roibului un sol, Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol, Răsare, creşte-n zări venind, Şi zările de-abia-l cuprind, Şi-n urmă-i corbii croncănind Aleargă stol. El duce regelui răspuns Din tabără. Şi ţine-ascuns Sub straiul picurând de ploi Pe cel mai bun dintre eroi - Atâta semn de la război, Şi-a fost de-ajuns! Pe Fulger mort! Pe-un mal străin L-a fulgerat un braţ hain! De-argint e alb frumosu-i port, Dar roş de sânge-i albul tort, Şi pieptul gol al celui mort De lănci e plin. Sărmanul crai! Când l-a văzut Şi, când de-abia l-a cunoscut, Cu vuiet s-a izbit un pas De spaimă-n lături şi-a rămas Cu pumnii strânşi, fără de glas, Ca un pierdut. Să-i moară Fulger? Poţi sfărma Şi pe-un voinic ce cuteza Să-nalţe dreapta lui de fier Să prindă fulgerul din cer? Cum pier mişeii dacă pier Cei buni aşa? Dar mâne va mai fi pământ? Mai fi-vor toate câte sunt! Când n-ai de-acum să mai priveşti Pe cel frumos, cum însuţi eşti, De dragul cui să mai trăieşti, Tu soare sfânt? Dar doamna! Suflet pustiit! Cu părul alb şi despletit Prin largi iatacuri alerga, Cu hohot lung ea blestema, Şi tot palatul plin era De plâns cumplit. La stat şi umblet slabă ce-i! Topiţi sunt ochii viorei De-atâta vaiet nentrerupt, Şi graiul stins şi-obrazul supt Şi tot vestmântul doamnei rupt De mâna ei! - "De dorul cui şi de-al cui drag, Să-mi plângă sufletul pribeag, Întreagă noaptea nedormind, Ca s-aud roibii tropotind, Să sar din pat, s-alerg în prag, Să te cuprind! Nu-l dau din braţe nimănui! Închideţi-mă-n groapa lui - Mă laşi tu, Fulgere, să mor? Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor? O, du-i cu tine, drag odor, O, du-i, o, du-i! Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti! N-ai glas de vifor, să jeleşti; N-ai mâini de fier, ca fier să frângi; N-ai mări de lacrămi, mări să plângi, Nu eşti de foc, la piept să-l strângi, Să-l încălzeşti! Şi tu, cel spre bătăi aprins, Acum eşti potolit şi stins! N-auzi nici trâmbiţile-n văi, Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi - Râdeai de moarte prin bătăi, Dar ea te-a-nvins. Pe piept, colac de grâu de-un an, Şi-n loc de galben buzdugan, Făclii de ceară ţi-au făcut În dreapta cea fără temut, Şi-n mâna care poartă scut Ţi-au pus un ban. Cu făclioara, pe-unde treci, Dai zare negrilor poteci În noaptea negrului pustiu, Iar banu-i vamă peste râu. Merinde ai colac de grâu Pe-un drum de veci. Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus Deplin armat, ca-n ceruri sus Să fii întreg ce-ai fost mereu, Să tremure sub pasu-ţi greu Albastrul cer, la Dumnezeu Când vei fi dus. Miraţi şi de răsuflet goi, Văzându-ţi chipul de război, Să steie îngerii-nlemnit; Şi, orb de-al armelor sclipit, S-alerge soarele-napoi Spre răsărit!... Iar când a fost la-nmormântat, Toţi morţii parcă s-au sculat Să-şi plângă pe ortacul lor, Aşa era de mult popor Venit să plângă pe-un fecior De împărat! Şi popi, şirag, cădelniţând Ceteau ectenii de comând - Şi clopote, şi plâns, şi vai, Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai, Şi sfetnici, şi feciori de crai, Şi nat de rând. Şi mă-sa, biata! Cum gemea Şi blestema, şi se izbea Să sară-n groapă: - "L-au închis Pe veci! Mi-a fost şi mie scris Să mă deştept plângând din vis, Din lumea mea! Ce urmă lasă şoimii-n zbor? Ce urmă, peştii-n apa lor? Să fii cât munţii de voinic, Ori cât un pumn să fii de mic, Cărarea mea şi-a tuturor E tot nimic! Că tot ce eşti şi tot ce poţi, Părere-i tot dacă socoţi - De mori târziu ori mori curând, De mori sătul, ori mori flămând, Totuna e! Şi rând pe rând Ne ducem toţi! Eu vreau cu Fulger să rămân! Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân, M-a duşmănit trăind mereu Şi-a pizmuit norocul meu! E un păgân şi Dumnezeu, E un păgân. De ce să cred în el de-acum? În faţa lui au toţi un drum, Ori buni, ori răi, tot un mormânt! Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt! Credinţa-i val, iubirea vânt Şi viaţa fum! Şi-a fost minune ce spunea! Grăbit poporul cruci făcea De mila ei, şi sta-ngrozit. - Şi-atunci un sfetnic a venit Şi-n faţa doamnei s-a oprit, Privind la ea. Un sfânt de-al cărui chip te temi Abia te-aude când îl chemi: Bătrân ca vremea, stâlp rămas, Născut cu lumea într-un ceas, El parcă-i viul parastas Al altor vremi. Şi sprijin pe toiag cătând Şi-ncet cu mâna ridicând Sprâncenele, din rostu-i rar, Duios cuvintele răsar: - "Nepoată dragă! De-n zadar Te văd plângând. De cum te zbuciumi, tu te stingi Şi inima din noi o frângi - Ne doare c-a fost scris aşa, Ne dori mai rău cu jalea ta: De-aceea, doamnă, te-am ruga Să nu mai plângi. Pe cer când soarele-i apus, De ce să plângi privind în sus? Mai bine ochii-n jos să-i pleci, Să vezi pământul pe-unde treci! El nu e mort! Trăieşte-n veci, E numai dus. N-am cap şi chip pe toţi să-i spui Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui? Că de copil eu m-am luptat În rând cu Volbură-mpărat Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat Ca ţara lui. Ce oameni! Ce sunt cei de-acum! Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum. Ei şi-au plinit chemarea lor Şi i-am văzut murind uşor; N-a fost nici unul plângător, Că viaţa-i fum. Zici fum? O, nu-i adevărat. Război e, de viteji purtat! Viaţa-i datorie grea Şi laşii se-ngrozesc de ea - Să aibă tot cei laşi ar vrea Pe neluptat. De ce să-ntrebi viaţa ce-i? Aşa se-ntreabă cei mişei. Cei buni n-au vreme de gândit La moarte şi la tânguit, Căci plânsu-i de nebuni scornit Şi de femei! Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta! Şi-a morţii lege n-o căta! Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi, Dar dacă mor, ce grijă porţi? Mai simte-n urmă cineva Că ei sunt morţi? Dar ştiu un lucru mai pe sus De toate câte ţi le-am spus: Credinţa-n zilele de-apoi E singura tărie-n noi, Că multe-s tari cum credem noi Şi mâine nu-s! Şi-oricât de amărâţi să fim Nu-i bine să ne dezlipim De cel ce vieţile le-a dat! - O fi viaţa chin răbdat, Dar una ştiu: ea ni s-a dat Ca s-o trăim! Ea n-a mai plâns, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea Şi n-a mai înţeles ce-a zis Şi nu vedea cum au închis Sicriul alb - era un vis Şi ea-l trăia. Senini de plânset ochii ei, Vedea bărbaţi, vedea femei, Cu spaimă mută-n jur privea. Din mult nimic nu-nţelegea; Şi să muncea să ştie ce-i. Şi nu putea. I-a fulgerat deodată-n gând Să râdă, căci vedea plângând O lume-ntreagă-n rugăciuni. - "În faţa unei gropi s-aduni Atâta lume de nebuni! Să mori râzând... Şi clopotele-n limba lor Plângeau cu glas tânguitor; Şi-adânc, din bubuitul frânt Al bulgărilor de pământ, Vorbea un glas, un cântec sfânt Şi nălţător: "Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea! PRUTUL - Prutule, tu vii turbat Şi cu sânge-amestecat, Şi n-ai pace şi-alinare Şi n-ai loc cum vii de mare: Ce ţi-e iar de spumegare? Şi-aduci arme ghintuite, Trupuri de voinici ciuntite, Steaguri de oştiri păgâne Şi cai roibi fără de frâne! Iar de maluri tu izbeşti Capete moldoveneşti Şi prin rădăcini încurci Bărbi cărunte, bărbi de turci! Spune, Prutule, măi frate, Spune-mi, ale cui păcate? - Oliolio! Voinic durut! De când sunt pe lume Prut Ce văzui n-am mai văzut! Cât cuprinzi cu ochii-n zare Numai tunuri, numai care, Numai turci bătrâni călare, Numai turci, numai cazaci. Multă-i frunza pe copaci, Dar de stai şi seama faci Tot erau mai mulţi cazaci. Barba lor bătea-le brâul Şi ţineau cu dinţii frâul, Pe-unde trec ei duc pustiul! Şi când i-am văzut, creştine, Că iau calea către mine, Şi când le-am văzut mai bine Ochii cu fulgerătura, Pletele cu zbârlitura, Bărbile cu-ncâlcitura, Eu de maluri m-am izbit Prins de friguri şi-ngrozit, Că mi se negrea vederea Şi mi se topea puterea Şi-amărât stăteam ca fierea! Dar când mă-ntorsei spre deal, Maică, ce văzui pe mal! Cât ai face cruce-o dată, Măre iacă mi s-arată Moldoveni, ştiuţii mei, Prăfuiţi şi puţintei Nici să nu te uiţi la ei - Şi veneau, veneau, veneau, Turcii-n bărbi bolboroseau, Că pe mal ei ce-ţi vedeau? Vedeau fulgeru-n picioare, Alb de arme lucitoare Şi-nfrăţit cu sfântul soare, Vedeau vodă bogdănesc: Dare-ar Domnul să trăiesc Să mai stau să-l mai privesc! Zările-alergându-le, Vifor măsurându-le Fulger despicându-le! Calu-n vânt i se-ncurca Prin urdii îmi fulgera, Brazdă-n urmă-i revărsa, Brazda roşie-nflăcărată Tot cu sânge-amestecată - N-am mai văzut niciodată! Iar cel vodă bogdănesc Da năvală-n căzăcime, Şi dă proşca-n tătărime, Iama prin ianicerime, Şi prin deset năvălea Desetul de mi-l rărea Şi, pe turci cum îi izbea, Zarea nu-i mai încăpea! Şi-mi părea de-atâta bine Că vedeam că vremea vine Şi-au să-ncapă ei şi-n mine! Oliolio, ce pui de leu! Dragă-i fu lui Dumnezeu Şi mult bine-a mai avut Mama care l-a născut! Că-l vedeam cum umblă roată. Şi-alerga câmpia toată, Luând gloată după gloată Şi-mpingându-le mereu Tot încoaí spre-adâncul meu! S-au încăierat pe mal Om cu om, şi cal cu cal, Şi din piepturi se izbeau Şi cu dinţii se rupeau, Şi grămezi-grămezi cădeau. Morţii-mi închideau cărarea, Sângele-mi mărea vărsarea, Groaza-mi mai creştea turbarea. Şi de-aceea vin urlând Arme, steaguri aducând Şi cai roibi fără de frâne Şi stăpâni de oşti păgâne. Şi de-aceea vin turbat Mânios şi spumegat Că de-atâta uluire Nu mai pot să-mi viu în fire! IN MIEZUL VERII O fâşie nesfârşită Dintr-o pânză pare calea, Printre holde rătăcită. Toată culmea-i adormită, Toată valea. Liniştea-i deplin stăpână Peste câmpii arşi de soare, Lunca-i goală: la fântână E pustiu; şi nu se-ngână Nici o boare. Numai zumzetul de-albine, Fără-ncepere şi-adaos, Curge-ntruna, parcă vine Din adâncul firii pline De repaos. Şi cât vezi în depărtare Viu nimic nu se iveşte... Iată însă, colo-n zare, Mişcător un punct răsare Şi tot creşte. Poate-i vrun bătut de soartă Care-aleargă pe câmpie Într-atâta lume moartă! Dor îl mână, griji îl poartă, Domnul ştie! Poţi acum să-l vezi mai bine: E femeie, o sărmană, Strâns la piept în scutec ţine Un copil; şi-n sârg ea vine, Vine-n goană. De călduri dogoritoare, Foc aprins îi arde chipul; Un cuptor e roşul soare, Şi cărbune sub picioare E nisipul. Când ajunge la fântână, Jos pe-o pajişte săracă Pune-odorul ei. Din mână Saltă cumpăna bătrână Şi se pleacă. Scârţâind, din nou ea creşte. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni, şi se grăbeşte La copil şi-i răcoreşte Obrăjorul. Bea apoi şi ea pe fugă. Merge iarăşi după asta La copil şi-i dă să sugă; Frânt-apoi, pe-o buturugă Stă nevasta. Şi e linişte pe dealuri Ca-ntr-o mănăstire arsă; Dorm şi-arinii de pe maluri Şi căldura valuri-valuri Se revarsă. Nici un nor văzduhul n-are Foc sub el să mai ascunză; Nici o pasăre prin zare, Nu se mişcă-n lumea mare Nici o frunză. Singur vântul, colo, iată. Adormise la răcoare Sub o salcie plecată - Somnuros în sus el cată Către soare. Mai e mult! Şi ca să-i fie Scurtă vremea, până pleacă, El se uită pe câmpie, Fluieră şi nu mai ştie Ce să facă. Dar deodată se opreşte: Peste ochi îşi pune-o mână Şi zâmbind copilăreşte Curios şi lung priveşte Spre fântână! O SCRISOARE DE LA MUSELIM-SELO Măicuţă dragă, cartea mea Găsească-mi-te-n pace! Pe-aici e vânt şi vreme grea, Şi-Anton al Anei zace De patru luni, şi-i slab şi tras, Să-l vezi, că-ţi vine plânsul, Că numai oasele-au rămas Şi sufletul dintr-însul. Apoi, să ştii c-a fost război Şi moarte-aici, nu şagă: Cădeau pe dealuri, dintre noi, Ca frunza, mamă dragă. Şi-acolo-n deal, cum fulgera, Un plumb simţii că vine Şi n-avu loc, cât larg era, Decât în piept la mine. Mi-e bine-acum, şi-aşa socot Că nu va trece luna Şi-oi fi scăpat de-aici de tot. Dar vezi te rog de una: Să nu mai faci cum ai făcut S-aduni la tine satul, De veselă că ţi-ai văzut Acasă iar băiatul! Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi! Hristos să-i miluiască! Tu mergi la popa-n sat să-l rogi O slujbă să-mi citească. Puteri de nu vei fi având De plată, vorba-i lasă, Că-i voi lucra o zi, oricând, La-ntorsul meu acasă. Pe Nuţu vi-l lăsasem mic, Cu creştetul cât masa - O fi acum ştrengar voinic Şi vă răstoarnă casa? Făcutu-i-aţi şi lui la fel Căciulă, cum am vrut-o? Aveam o piele-n pod, de miel, Doar nu veţi fi vândut-o? Nevestei mele să-i mai spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu ştiu este-ori nu-i Şi-o fi acum şi roasă De când rugina scurmă-n ea. Să-mi văd, o date-ar sfântul, Cum cade iarba-n faţa mea Şi-mi bate-n plete vântul! Ea lupte-se cum biet o ştii, C-aşa ne dete soartea, Că şi noi ne-am luptat pe-aci Cu greul şi cu moartea; Dar l-a ajuns şi pe harap Blestemele şi plânsul, Că noi i ne-am ţinut de cap Şi-ntrarăm după dânsul. Şi i-am făcut, măicuţă, vânt! L-am scos detot din ţară, Măcar stătea pe sub pământ Şi nu ieşea pe-afară. Şi-am prins şi pe-mpăratul lor, Pe-Osman nebiruitul, Că-l împuşcase-ntr-un picior Şi-aşa i-a fost sfârşitul. Păi, ne ţinea pesemne proşti, Să-şi joace hopa-tropa, Că nu puteam să batem oşti! Dar poate taica popa V-a spus de prin gazeturi tot - El cum şi-a dat juncanii? Acum i-aş cumpăra, să pot, Dar nu mai am, azi, banii. Mă doare-n piept, dar nu să ţip, Şi-aşa mi-e dor de-acasă, Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip Că vodă nu mă lasă. Dar uite, nu e nu ştiu cât O lună chinuită, Şi-o să te strâng de după gât, Măicuţa mea iubită... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu, Iubească-ţi-l pământul! Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu, Şi-mi ţin acum cuvântul. Să te mângâie Dumnezeu, C-aşa e la bătaie - Şi-am scris această carte eu, Căprarul Nicolae. PASA HASSAN Pe vodă-l zăreşte călare trecând Prin şiruri, cu fulgeru-n mână. În lături s-azvârle mulţimea păgână. Căci vodă o-mparte, cărare făcând, Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând, Oştirea română. Cu tropote roibii de spaimă pe mal Rup frâiele-n zbucium şi saltă; Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă Şi cade-n mocirlă, un val după val, Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal, Se-nchină prin baltă. Hassan de sub poala pădurii acum Lui Mihnea-i trimite-o poruncă: În spatele-oştirii muntene s-aruncă Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,- Dar paşa rămâne alături de drum Departe pe luncă. Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi, Se-ntoarce şi pleacă spre gloată, Ca volbura toamnei se-nvârte el roată Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi, Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi Şi-o vântură toată. Hassan, de mirare, e negru-pământ; Nu ştie de-i vis, ori aieve-i. El vede cum zboară flăcăii Sucevei, El vede ghiaurul că-i suflet de vânt Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt Tăriile plevei. Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai; Aleargă năvală nebună. Împrăştie singur pe câţi îi adună, Cutreieră câmpul, tăind de pe cai - El vine spre paşă: e groază şi vai, Că vine furtună. - "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun Că nu te-am găsit nicăierea" - Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea! Cu frâul pe coamă el fuge nebun, Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun Mai dulce-i pierirea. Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier Şi zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barba din stânga-i ajunge la cer, Şi vodă-i un munte. - "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi." Dar paşa mai tare zoreşte; Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi; Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi El zboară şoimeşte. Turbanul îi cade şi-l lasă căzut; Îşi rupe cu mâna vestmântul Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul Şi lui i se pare că-n loc e ţinut; Aleargă de groaza pieririi bătut, Mănâncă pământul. Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit! Dar Alah din ceruri e mare! Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare Căci paşa-i de taberi aproape sosit! Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit, Să-i deie scăpare. Şi-n ceasul acela Hassan a jurat Să zacă de spaimă o lună, Văzut-au şi beii că fuga e bună Şi bietului paşă dreptate i-au dat, Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat O groază nebună. PODUL LUI TRAIAN Colo surele ruine Către Dunăre privesc Cum tot vine apa, vine - Martori vremilor trecute, Cât sunt astăzi de tăcute, Numai inimii-i vorbesc. Eu mă uit pe apa sură Încreţit-abia de vânt; Apa lângă mal murmură. Trec şi vremile-nainte, Trec şi-aducerile-aminte Cum trec toate pe pământ. Au pierit acele glorii, Şi-alte-asemeni nu se nasc - Ah, dar iată luptătorii Scutul lor cum îl aruncă, Sapă, cum le-a dat poruncă Meşterul de la Damasc. Grinzile de grinzi se leagă Peste munţii de granit, Lespezi peste bârne-ncheagă Viaduct pe bolţi enorme Şi-uriaşele lui forme Parc-ajung până-n zenit. Şi din câte-avea ţinuturi Roma-n stăpânirea sa, Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi Vin ca apa revărsată, Cum potopul tău odată, Iahve, peste lumi vărsa. Podul îşi îndoaie fierul Sub atâţi legionari, Tubele-nspăimântă cerul! Istre,-acum te baţi în spume! Mulţi văzuşi tu tari în lume, Însă nu pe cei mai tari! Cine va mai sta-mpotriva Leului roman de-acum? Care fulger stăvili-va Goana răzbunării sale? Ai voinici tu, Decebale, Să opreşti furtuna-n drum? Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate Ies din codri-ntunecaţi? De pe câte râuri toate Vin la moarte ca la nuntă Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă, Şapte rânduri de-mpăraţi?... Ah! visez. Eu la ruine Şi la Dunăre privesc, Cum tot vine apa, vine. Ele stau ruine mute Martori vremilor trecute, Numai inimii-i vorbesc. ISPITA Ei, acum te uiţi la cană, Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! Nu-mi fi inimă duşmană Când vezi răul lângă mine - Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! Uite-mi hainele, ca spuma, Le-am ţesut cu mâna mea; Zici în gândul tău acuma: "Ce mai pui de căprioară! Vezi, aşa o văduvioară Mi-ar plăcea! Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste De şiret!... Ei, cine-mi eşti! Tragi cu ochiul la neveste; Treci prin sate ca-mpăraţii Daí te-or bănui bărbaţii Şi-o păţeşti! Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată Popii că păcate-ţi scriu Dacă-mbrăţişezi vreo fată? Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea, Dar ce foc o fi iubirea Nici nu ştiu. Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacă! Uite-ai mei! Nu te uita Prea cu dor, că pot să-ţi placă! O, sunt tineri zeci şi sute Cari ar vrea să mi-i sărute Şi eu ba! Hoţule! Te uiţi la mine; Ştiu eu ce gândeşti acum, Că de-aceea ţi-e ruşine - Eu de-aş fi flăcău odată Nu m-aş ruşina de-o fată Nicidecum. Iacă... stau pe la fântână! Dă-mi cârligul... Aoleu, Nu mă strânge-aşa de mână! Nu m-ai strâns? Şi-ţi vine-a plânge? Haidí degrabă şi mă strânge, Că eu vreu. Crezi că nu? Ba cum s-arată Ştii tu fata cum s-o-mpaci. Ori te superi tu pe-o fată Când o strângi şi ea te-njură? N-ai păţit? Ia taci din gură, Că te faci!... Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă Sunt aprinsă; şi zău nu, Nimeni nu m-a strâns în braţă Mijlocelul meu frângându-l - Dacă n-ai de-acuma gândul, Poate tu! Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă Că mi-e olul descântat? Cine bea să poarte seamă Să sărute pe stăpâna Olului... nu pune mâna, Că te bat! Ei, mă duc acum. Deseară Iarăşi viu! Şi spune-mi drept Vii şi tu? Te-ntâmpin iară Ca şi ieri, cu vase pline! Nu veni!... Şi să ştii bine Că te-aştept! SPINUL Stătea frumoasa pe-un răzor; Voinicul lângă ea devale, Să-i scoată spinul din picior Şi ea plângea: - "Un spin în cale! De ce tot râzi? Ah, cum mă dor Aceste râsete-ale tale! Ea are flori de crâng la sân, Şi-n păr un trandafir sălbatic, Şi părul ei de rouă-i plin. - "Ei, las' să râd! Tu ai cules Trei fragi, venind peste coline, Şi vezi cu ce mi te-ai ales! - "Trei fragi? Şi-atât e doară bine! Căci n-am putut în deal să ies; Trei fragi de-ar fi, sunt pentru tine! Cu ochii-nchişi şi strânşi de tot, Ea de dureri izbea piciorul: - "Ah, lasă-mă, că nu mai pot! - "Fricoasă eşti!" - "Da! Te-aş vedea! Fricoasă, eu? Aşa e frica? N-ai milă de durerea mea! Nu-ţi pasă!" - "Da! Ca de nimica! Ba-mi pasă mult, că eu n-aş vrea Să-mi fie şchioapă nevestica! Ea-şi potriveşte floarea-n păr, Şi-i înfloresc zâmbind obrajii Cei albi ca florile de măr. - "Să fiu chiar şchioapă, ce-i apoi? Că ce ţi-e drag, tot drag rămâne! - "Eu nu zic ba! Dar uite, joi Ni-e nunta, dragă, e ca mâine - Tu cum să joci? Sărac de noi! Să stai la masă-ntre bătrâne. Ea-şi ţine braţul stâng pe piept Şi-ncetişor dezmiardă fruntea Flăcăului cu braţul drept. - "Eu ţie vreau să-ţi fiu pe plac; Şi n-o să joc, şi ce-i cu asta? - "Aşa-i! Dar eu? Eu ce mă fac? La nuntă-mi, bată-o năpasta, Să nu joc eu? De-aş şti că zac, La nuntă vreau să-mi joc nevasta! Ea râde-acum! - "Nebun ce eşti! Flăcăul grabnic să ridică: - "Ei, iacă spinul! Ce-mi plăteşti? - "Vrei plată? Uite, ai trei fragi, Şi din cosiţă-ţi dau bujorii... - "Şi toată frunza de pe fagi! De dor de fragi să plâng feciorii? De flori dă-mi ochii tăi cei dragi Şi pentru fragi dă-mi obrăjorii! Şi ea-l loveşte-ncetişor, Zâmbind, cu palma peste gură. - "Eu ştiu! Să ceri aşa-i uşor! Dar lasí acum! E joi aici Şi nimeni, aşteptând, nu moare! - "Mă porţi ca pe copiii mici! - Dar joi, să ştii! Trei fragi şi-o floare! Şi joi tu n-ai ce să mai zici, Că pentru multe-mi eşti datoare! VARA Priveam fără de ţintă-n sus - Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaş cu fruntea-n soare, De pază ţării noastre pus. Şi ca o taină călătoare, Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Şi n-avea aripi să mai zboare! Şi tot văzduhul era plin De cântece ciripitoare. Privirile de farmec bete Mi le-am întors către pământ - Iar spicele jucau în vânt, Ca-n horă dup-un vesel cânt Copilele cu blonde plete, Când saltă largul lor vestmânt. În lan erau feciori şi fete, Şi ei cântau o doină-n cor. Juca viaţa-n ochii lor Şi vântul le juca prin plete. Miei albi fugeau către izvor Şi grauri suri zburau în cete. Cât de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu! Ca o virgină Cu umblet drag, cu chip iubit! Aş vrea să plâng de fericit, Că simt suflarea ta divină, Că pot să văd ce-ai plăsmuit! Mi-e inima de lacrimi plină, Că-n ea s-au îngropat mereu Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu! O mare e, dar mare lină - Natură, în mormântul meu, E totul cald, că e lumină! CRAIASA ZANELOR Orcanul însuşi stă domol Şi-n gânduri dulci se pierde, Când zânele cu pieptul gol Răsar pe lunca verde. Uşoare, ca de neguri, fug Prin liniştea adâncă, Obrajii lor, ca flori de rug, Sunt nesărutaţi încă. Vezi tu departe-n Răsărit Aprins lucind ca focul Palatul lor? Împrejmuit Cu zid d-argint e locul: Acolo ele-n veci nu mor Şi vara-n veci nu moare, Iar ele-şi au crăiasa lor Şi toate sunt fecioare. La ţara lor nici zmei n-ajung! Dar într-o zi, la poartă, Bătu, de drumul greu şi lung, Slăbită şi mai moartă, O fată de-mpărat, cerând Un loc de mas, sărmana, Şi se ruga milos de blând, - "Şi cum te cheamă?î - "Anaî. - "Eu nu pot, Ano, să-ţi descui; Acest drept al meu nu e. Crăiasei noastre am să-i spui Să vie să-ţi descuie. P-un nor de aur lunecând A zânelor crăiasă Venea cu părul râurând, Râu galben de mătasă. Crăiasa-n purpur şi-n smarald S-ascunde, nu s-ascunde, Străbaţi cu ochii viul cald Al formelor rotunde. Ard flacări ochii ei crăieşti Cum stă la zid plecată; - "Descui. Dar eu mă tem că eşti Fecior!î - "Ba nu: sunt fată! Şi dându-i zânele-adăpost Trăia cu ele soră. Dar într-o zi a fost ce-a fost Că nu s-a duc la horă Şi-având inel, ea se juca Stând singură-ntr-o vale: Pe-acolo doamna se plimba Şi-a dat de Ana-n cale. - "Ce ai tu, Ano?" - "Uite ce-i! Crăiasa schimbă feţe, Că n-a văzut în viaţa ei Inel, şi ce mândreţe! Din piatra tronului din rai Cioplit în flori măiestre, El singur unui fiu de crai D-ajuns i-ar fi fost zestre. - "Şi cum îi zici?" - "Inel îi zic! Pe degetul suleget Al zânei pus, pe cel mai mic, Crescut părea pe deget. - "O, dă-mi-l mie!" drăgălaş Se roagă ea-mbătată. - "Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi Să te cuprind o dată! Crăiasa-n veselia ei Cu grabă se-nvoieşte: - "Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i? Şi pieptul Anei creşte, Şi cum întinde braţul drept Mai viu îi bate pieptul Şi tremură, strângând la piept Pe doamnă-sa cu dreptul. - "Atâta ce-i?" - "Dar m-a durut! Să nu pui mâna stângă! Şi-n urmă zâna s-a zbătut Că prea mult vrea s-o strângă. Aşa fac şi copiii-n joc Când nu-şi înţeleg vrerea, Dar zânei i-a părut d-atunci Că i-a slăbit puterea. A doua zi, sub umbre rari De pom cu floarea albă, Făcea, având mărgăritari, Dintr-înşii Ana salbă. Crăiasa vine iar. Zărind Frumoasa jucărie, Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind Să aib-acea mândrie. - "Ce-i asta?" - "Salbă!" Ard răzleţ Mărgeanuri roşii-n pară, Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ Al salbei, dând o ţară. - "Şi cui o dai tu?" pătimaş Zâmbind crăiasa-ngână: - "Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi Să te sărut, stăpână! Pe nimeni ea n-a sărutat, Ori poate flori şi fluturi, Dar pentru salbă i-ar fi dat Şi-o sută de săruturi. Aşa fac doi coii în joc, Când nu-nţeleg ce-i jocul, Dar zânei i-a părut d-atunci Că i-a pierit norocul. A treia zi, privind în lac Copila, ca-n oglindă, Cerca şi nu putea pe plac Un brâu pe trup să-şi prindă. Crăiasa vine iar. Grăbit S-a-ncins atunci crăiasa, Şi cât de strâns i s-a lipit De caldul trup mătasa! Ea bate-n palme, vede-n lac Că strânsă-i stă mai bine; Rotunde, ca un cap de mac, Stau sânurile pline, Mai naltă pare, şi-n umblat Mlădie ca o vargă, Ea simte cât de rău i-a stat În haina ei cea largă. Şi ochii-i otrăviţi de dulci La brâu sălbatici cată. - "Ţi-l dau, cu tine de mă culci Alăturea o dată! - "Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei Altce, că am eu multe! - "Nu vreu!" Şi-n urmă asta ce-i? De ce să n-o asculte? * Ştiţi voi povestea, când un fiu De împărat odată, În piept cu dor turbat de viu, S-a îmbrăcat în fată, Şi-având în loc de paloş fus, Şi-n loc de coif năframă, Pe pieptul tânăr el şi-a pus Altiţă-n loc de-aramă? El stă pe tron, şi lângă el Ce trist crăiasa plânge! Cu mâna ei cea cu inel Rupându-şi salba, strânge Genunchii lui, ea stă-n genunchi! Şi brâul şi-l dezleagă, Şi păru-i desfăcut mănunchi Îi umple faţa-ntreagă. - "Eu toate, toate le-am pierdut! Şi Dumnezeu mă piardă Din ochii lui, că te-am crezut! El râde şi-o dezmiardă: - "Acum nu-i timp să te boceşti; Tu vii cu mine-acasă; Crăiasă dacă nu mai eşti, Vei fi împărăteasă! POVESTEA GASTELOR Un gâscan cu pene lucii Cum trecea pe pod prin sat Şi-ntr-o mân-avea papucii, Nu ştiu cum i s-a-ntâmplat Că papucii lui căzură, Ce păcat, o, ce păcat! Căci erau cu-alesătură, Fără leac de tivitură - Ce păcat! Gâştele-auzind cum zbiară: "Auleo! Păpucii mei!" Într-un suflet alergară Şi-ntrebau mirate ce-i? "Am rămas, plângea gâscanul, Păgubaş de patru lei! Iată-mă desculţ, sărmanul! Ce mă fac acum, golanul, Fără ei!" "Haideţi toţi, şi moşi şi babe Să-i cătăm pe râu acu!" Repede-notând din labe Cârdul tot pe râu trecu. "I-ai găsit?" - "Eu nu, surată, Ce mă-ntrebi aşa şi tu!" Toate-apoi strigau deodată: "Bată-i pacostea să-i bată! Nici eu nu!" Vara-ntreagă tot umblară, Dar papucii duşi au fost! Şi-au să umble şi la vară Până ce le-or da de rost! Iar gâscanul merge, vine, Face cruci şi ţine post. "Nu-i găsesc! Sărac de mine Iar desculţe, vezi tu bine, Lucru prost!" Gâştele de-atunci, în cale Când vad apa undeva, Căutând pornesc agale Tot crezând că-i vor afla. Vin şi raţe să le-ajute: Mac-mac-mac şi ga-ga-ga! Mac-mac-mac! Haid', vino, du-te, Zile-aşa pe râu pierdute! Ga-ga-ga! Iar când gâştele stau gloată Şi prin dreptul lor te duci, Sare tabăra lor roată Să te-ntrebe: "Ce ne-aduci? Ai găsit păpucii? Spune!" Tu la fug-atunci s-apuci! Şi te muşcă, doar le-ai spune De păpuci! NOAPTE DE VARA Zarile de farmec pline, Stralucesc in luminis; Zboara mierlele-n tufis Si din codri noaptea vine Pe furis. Care cu poveri de munca Vin incet si scartaind; Turmele s-aud mugind, Si flacaii vin pe lunca Haulind. Cu cofita pe-ndelete, Vin neveste de la rau; Si cu poala prinsa-n brau Vin cantand in stoluri fete De la grau. De la garla-n palcuri dese Zgomotosi copiii vin; Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese Din camin. Dar din ce in ce s-alina Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. Linistea-i acum deplina Si-a-nnoptat. Focul e-nvelit pe vatra, Iar opaitele-au murit, Si prin satul adormit Doar vrun cane-n somn mai latra Ragusit. Iat-o! Plina, dinspre munte, Iese luna din bradet Si se nalta, -ncet-ncet, Ganditoare ca o frunte De poet. Ca un glas domol de clopot Suna codrii mari de brad; Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. Dintr-un timp si vantul tace; Satul doarme ca-n mormant- Totu-i plin de duhul sfant: Liniste-n vazduh si pace Pe pamant. Numai dorul mai colinda, Dorul tanar si pribeag, Tainic se-ntalneste-n prag, Dor cu dor sa se cuprinda, Drag cu drag. POMUL CRACIUNULUI Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu, Pădurea iarna doarme, c'aşa vrea Dumnezeu. Şi numai câte-un viscol o bate uneori, Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori. Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier, În noaptea asta însă, vin îngerii din cer. Şi zboară'ncet de-alungul pădurilor de brad, Şi cântă'ncet; şi mere şi flori din sân le cad. Iar florile s'anină de ramuri până jos Şi-i cântec şi lumina şi-aşa e de frumos! Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i, Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei. Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu, Dar uite ce-ţi trimite dintr'însă Dumnezeu. Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii, Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării. Departe într-un staul e'n faţă-acum Isus, Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus. Dar el e bun si'mparte la toţi câţi îl iubesc, Tu vino, şi te'nchină, zi: "Doamne-ţi mulţumesc". PE LANGA BOI Pocnind din bici pe langa boi, In zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Si de pe bici l-am cunoscut, Si cum teseam, nici n-am stiut Cum am sarit si m-am zbatut Sa ies de la razboi. Si-atata tort mi-am incalcit Si-n graba mare-am spart un geam, Stiu eu ce mi-a venit?! Am cap, dar parca nu-l mai am! Ce-aveam sa-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori, si eu voiam Sa-ntreb cum a dormit. Si, vezi, asa-i el, nu stiu cum! M-a prins de brat si m-a cuprins Sa ma sarute-n drum. Dar eu din brate-i m-am desprins Si l-am certat si l-am impins- Dar n-am facut cu dinadins, Si rau ce-mi pare-acum! O, nu mi-e ca mi-am sangerat La prag piciorul intr-un cui, Dar mi-e ca e pacat! Om bun ca dansul nimeni nu-i, Si pentr-o vorba rea ce-i spui, El toata ziulica lui Munceste suparat! NUNTA ZAMFIREI E lung pamantul, ba e lat, Dar ca Sageata de bogat Nici astazi domn pe lume nu-i, Si-avea o fata, -- fata lui -- Icoana-ntru-un altar s-o pui La inchinat. Si dac-a fost petita des, E lucru tare cu-nteles, Dar dintra-al printilor sirag, Cati au trecut al casei prag, De buna seama cel mai drag A fost ales. El, cel mai drag! El a venit Dintr-un afund de Rasarit, Un print frumos si tinerel, Si fata s-andragit de el, Ca doara tocmai Viorel I-a fost menit. Si s-a pornit apoi cuvant! Si patru margini de pământ Ce stramte-au fost în largul lor, Când a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvant mai calator Decât un vant! Ca ieri cuvantul din vecini S-a dus ca astazi prin straini, Lasand pe toti, din cat afund O mie de craimi ascund Toti craii multului rotund De veste plini. Si-atunci din tron s-a ridicat Un imparat dupa-mparat Si regii-n purpur s-au incins, Si doamnele grabit au prins Să se gateasca dinadins, Ca niciodat'. Iar când a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit, Din munti si vai, de peste mari, Din larg cuprins de multe zari, Nuntasi din nouazeci de tari S-au rascolit. De cum a dat în fapt de zori Veneau, cu fete si feciori, Trasnind radvanele de crai, Pe netede poteci de plai: La tot radvanul patru cai, Ba patru sori. Din fundul lumii, mai din sus, Si din zorit, si din Apus, Din cat loc poti gandind să bati Venit-au roiuri de-mparati, Cu stema-n frunte si-mbracati Cum astazi nu-s. Sosit era batranul Grui Cu Sanda si Rusanda lui, Si Tintes, cel cu trainic ros, Cu Lia lui sosit a fost, Si Bardes cel cu adapost Prin munti salhui. Si altii, Doamne! Drag alint De trupuri prinse-n margarint! Ce fete drage! Dar ce comori Pe rochii lungi tesute-n flori! Iar hainele de pe feciori Sclipeau de-argint. Voinicii cai spumau în salt; Si-n creasta coifului inalt Prin vulturi vantul viu vuia, Vrun print mai tanar când trecea C-un brat în sold si pe prasea Cu celalalt. Iar mai spre-amiazi, din departari Vazutu-s-a crescand în zari Radvan cu mire, cu nanasi Cu socrii mari si cu nuntasi, Si nouzeci de feciorasi Veneau calari. Si ca la mandre nunti de crai, Iesit-a-n cale-ales alai De sfetnici multi si mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor; Si drumul tot era covor De flori de mai. Iar când alaiul s-a oprit Si Paltin-crai a starostit, A prins să sune sunet viu De treasc si trambiti si de chiu -- Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E ne-mplinit! Si-atunci de peste larg pridvor, Din dalb iatac de foisor Iesi Zamfira-n mers istet, Frumoasa ca un gând razlet, Cu trupul nalt, cu parul cret, Cu pas usor. Un trandafir în vai parea; Mladiul trup i-l incingea Un brau de-argint, dar toata-n tot Frumoasa cat eu nici nu pot O mai frumoasa să-mi socot Cu mintea mea. Si ea mergand spre Viorel, De mana când a prins-o el, Rosind s-a zapacit de drag, -- Vatavul a dat semn din steag Si-atunci pornira toti sireag Incetinel. Si-n vremea cat s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum dupa tilinci; Feciori, la zece fete, cinci, Cu zdranganeii la opinci Ca-n port de sat. Trei pasi la stânga linisor Si alti trei pasi la dreapta lor; Se prind de mani si se desprind, S-aduna cerc si iar se-ntind, Si bat pamantul tropotind In tact usor. Iar la ospat! Un rău de vin! Mai un hotar tot a fost plin De mese, si tot oaspeti rari, Tot crai si tot craiese mari, Alaturea cu ghinarari De neam strain. A fost atata chiu si cânt Cum nu s-a pomenit cuvant! Si soarele mirat sta-n loc, Ca l-a ajuns si-acest noroc, Să vada el atata joc P-acest pământ! De-ai fi văzut cum au jucat Copilele de imparat, Frumoase toate si intrulpi, Cu ochi sireti ca cei de vulpi, Cu rochii scurte pana-n pulpi, Cu par buclat. Si principi falnici si-ndrazneti, De-al caror buzdugan istet Pierit-au zmei din iaduri scosi!! De-ai fi văzut jucand voiosi Si Feti-voinici si Feti-frumosi, Si logofeti, Ba Penes-imparat, vazand, Pe Barba-cot, piticul, stand Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! Si-ntre popor Sarea piticu-ntr-un picior De nu-si da rand! Sunt grei batranii de pornit, Dar de-i pornesti, sunt grei de-oprit! Si s-au pornit barbosii regi Cu sfetnicii-nvechiti în legi Si patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. Si vesel Mugur-imparat Ca cel dintai s-a ridicat Si, cu paharul plin în mani, Precum e felul din batrani La orice chef intre romani, El a-nchinat. Si-a zis: "Cat mac e prin livezi, Atatia ani la miri urez! Si-un print la anul! bland si mic, Să creasca mare si voinic, Iar noi să mai jucam un pic Si la botez!" EL ZORAB La pasa vine un arab, Cu ochii stinsi, cu graiul slab. - " Sunt, pasa, neam de beduin, Si de la Bab-el-Mandeb vin Să vând pe El-Zorab. Arabii toti rasar din cort, Să-mi vada roibul, când îl port Si-l joc în frâu si-l las la trap! Mi-e drag ca ochii mei din cap Si nu l-as da nici mort. Dar trei copii de foame-mi mor! Uscat e cerul gurii lor; Si de amar îndelungat, Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor! Ai mei pierduti sunt, pasă, toti; O, mântuie-i, de vrei, că poti! Da-mi bani pe cal! Ca sunt sarac! Da-mi bani! Daca-l gasesti pe plac, Da-mi numai cât socoti!" El poarta calul, dând ocol, In trap grabit, în pas domol, Si ochii pasei mari s-aprind; Carunta-i barba netezind Sta mut, de suflet gol. - "O mie de techini primesti?" - "O, pasa, cât de darnic esti! Mai mult decât în visul meu! Să-ti răsplătească Dumnezeu, Asa cum îmi plătesti!" Arabul ia, cu ochii plini De zâmbet, miia de techini - De-acum, de-acum ei sunt scapati, De-acum vor fi si ei bogati, N'or cere la straini! Nu vor trai sub cort în fum, Nu-i vor cersi copiii'n drum, Nevasta lui se va'ntrema; Si vor avea si ei ce da Saracilor de-acum! - El stringe banii mai cu foc, Si pleaca, beat de mult noroc, Si-alearga dus de-un singur gând, Deodata însa, tremurînd, Se-ntoarce, sta pe loc. Se uita lung la bani, si pal Se clatina, ca dus de-un val, Apoi la cal priveste drept; Cu pasii rari, cu fruntea'n piept, S'apropie de cal. Cuprinde gâtul lui plângând Si-n aspra-i coama îngropând Obrajii palizi: - "Pui de leu, Suspina trist. Odorul meu, Tu stii ca eu te vând! Copiii mei nu s'or juca Mai mult cu frunze'n coama ta, Nu te-or petrece la izvor; De-acum smochini, din mâna lor, Ei n'or avea cui da! Ei nu vor mai iesi cu drag Să'ntinda mâinile din prag. Să-i iau cu mine'n sea pe rând! Ei nu vor mai iesi râzând In calea mea sirag! Copiii mei cum să-i îmbun? Nevestei mele ce să-i spun, Când va'ntreba de El-Zorab? Va râde'ntregul neam arab De bietul Ben-Ardun! Raira, tu nevasta mea Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmându-te la pas, Nici în genunchi la al tau glas El nu va mai cadea! Pe-Ardun al tau, pe Ben-Ardun N-ai să-l mai vezi în zbor nebun Pe urma unui soim usor, Ca să-ti impuste soimu'n zbor; Nu-i vei pofti: Drum bun! Nu vei zâmbi, cum salta'n vânt Ardun al tau în alb vestmânt; Si ca să simti sosirea lui, Mai mult de-acum tu n'o să pui Urechea la pământ! O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea Cum tii tu narile'n pământ Si coada ta fuior în vânt, In zbor de rândunea! Cum mesteci spuma alba'n frâu, Cum joci al coamei galben râu, Cum iei pamântul în galop Si cum te-asterni ca un potop De trasnete'n pustiu! Stia pustiul de noi doi Si zarea se'ngrozea de noi - Si tu de-acum al cui vei fi? Si cine te va mai scuti De vânturi si de ploi? Nu vor grai cu tine blând Te-or injura cu toti pe rând Si te vor bate-odorul meu Si te-or purta si mult si greu; Lasa-te-vor flămând! Si te vor duce la razboi, Să mori tu cel crescut de noi!... Ia-ti banii pasa! Sunt sarac Dar fără cal eu ce să fac; Da-mi calul înapoi!" Se'ncrunta pasa!: "Esti nebun? Voiesti pe ianiceri să-i pun Să te dea câinilor? Asa! E calul meu, si n'astepta De doua ori să-ti spun!" - "Al tau? Acel care-l crescu Iubindu-l, cine-i; eu ori tu? De dreapta cui asculta el, Din leu turbat facându-l miel? Al tau? O pasa, nu! Al meu e! Pentru calul meu Mă prind de piept cu Dumnezeu - Ai inima! Tu poti să ai Mai vrednici si mai mândri cai, Dar eu, stapâne, eu? Intreaga mila ta o cer! Alah e drept si-Alah din cer Va judeca ce-i între noi, Ca mă rapesti si mă despoi, M'arunci pe drum să pier. Si lumea te va blestema, Ca-i blastem faptuirea ta! Voi merge, pasa, să cersesc, Dar mila voastra n'o primesc - Ce bine-mi poti tu da?" Da pasa semn. - "Să-l dezbracati Si binele în vergi i-l dati!" Sar eunucii, vin, îl prind - Să-ntoarce arabul rasarind Cu ochii înghetati. El scoate galben un pumnal, Si-un val de sânge, rosu val De sânge cald a izvorît Din nobil-încomatul gât, Si cade mortul cal. Sta pasa beat, cu ochi topiti, Se trag spahiii'ncremeniti, Si-arabul, în genunchi plecat, Saruta sângele'nchegat Pe ochii'nghetati. Să'ntoarce apoi cu ochi păgâni Si-arunca fierul crunt din mâni: - "Te-or razbuna copiii mei! Si-acum mă taie, dacă vrei, Si-aruncă-mă la câni!" UN BASM "Va veni sa va cuprinda Un flacau cu negre plete Si frumos cum nimeni nu-i: Voi fugiti sa nu va prinda! Usa s-o-ncuiati la tinda, Ca, de va saruta, fete, Veti muri de dragul lui!" Si-a venit flacaul, cica, Un voinic cum altul nu e! Si trei fete de imparat Grabnic s-au ascuns de frica, Numai fata cea mai mica N-a putut grabit sa-ncuie, Si-a ramas la sarutat. De-a murit eu nu tin minte. Acest basm mi-l spuse mama Adormindu-ma, demult! Si-i mult basm, de-aici nainte, Si-am uitat a lui cuvinte! Ah, de-ati sti sa-mi dati voi seama, Cum as vrea sa-l mai ascult! Vreau sa stiu, sa stiu sfarsitul! A murit copila? Vine Iar flacaul de-a plecat? Ah,eu nu-nteleg iubitul, Spuneti cum e ispravitul? Ca s-a repetat cu mine Basmul fetei de-mparat! IARNA PE ULITA A-nceput de ieri sa cada Cite-un fulg, acum a stat, Norii s-au mai razbunat Spre apus, dar stau gramada Peste sat. Nu e soare, dar e bine, Si pe riu e numai fum, Vintu-i linistit acum, Dar navalnic vuiet vine De pe drum. Sint copii. Cu multe sanii De pe coasta vin tipind, Si se-nping si sar razind; Prin zapada fac matanii Vrand-nevrand. Gura fac ca roata morii: Si de-a valma se pornesc, Cum prin gard se galcevesc Vrabii gurese, cind norii Ploi vestesc. Cei mai mari acum, din sfada, Stau pe-ncaiereste pusi: Cei mai mici, de foame-adusi, Se scincesc si plang gramada Pe la usi. Colo-n colt acum rasare Un copil, al nu stiu cui: Largi de-un cot sint pasii lui, Iar el mic, caci pe carare Parca nu-i. Haina-i maturind pamantul Si-o taraste-abea-abea; Cinci ca el incap in ea; Sa mai bata, soro, vintul Dac-o vrea! El e sol, precum se vede, Ma-sa ia trimis in sat, Vezi, de-aceea-i incruntat, Si s-avanta, si se crede Ca-i barbat: Cade-n branci si se ridica Dand pe ceafa putintel Toata lana unui miel: O caciula mai voinica Decit el. Si tot vine, tot inoata, Dar deodata cu ochi vii, Sta pe loc - sa mi te tii! Colo, zgomotoasa glota De copii! El degraba-n jur chiteste Vrun ocol, caci e pierdut, Dar copiii l-au vazut! Toata ceata navaleste Pe-nrecut. "Uita-i, ma, caciula, frate, Mare cat o zi de post Aoleu, ce urs mi-a fost! Au sub dansa sapte sate Adapost!" Unii-l iau grabit la vale, Altii-n gluma parte-i tin Uite-i, fara pic de vin S-au jurat sa-mbete-n cale Pe crestin! Vine-o baba-ncet pe strada In cojocul rupt al ei Si incins cu sfori de tei, Sta pe loc acum sa vada Si ea ce-i. S-otereste rau batrana Pentru micul Barba-Cot. -"Ati inebunit de tot- Puiul mamii, da-mi tu mana Sa te scot!" Cica vrei sa stringi cu paie Focul cand e-n clai cu fan, Si-apoi zici ca esti roman! Biata bab-a-ntrat in laie La stapan. Ca pe-o bufnit-o-nconjoara Si-o petrec cu chiu, cu vai, Si se tin de dansa scai. Plina-i stramta ulicioara De alai. Nu e chip sa-i faci cu buna Sa-si pazeasca drumul lor! Rad si sar intr-un picior, Se-nvartesc si tipa-ntruna Mai cu zor. Baba si-a uitat invatul; Bate,-njura, da din mani; -"Dracilor, santeti pagani? Maica mea! Sa stai cu batul, Ca la cani!" Si cu batul se-nvirteste Ca sa-si faca-n jur ocol: Dar abia e locul gol, Si multimea navaleste Iarasi stol. Ba se rascolesc si canii De prin curti, si sar la ei. Pe la garduri ies femei, Se urnesc mirati barbatii Din bordei. -"Ce-i pe drum atata gura?" -"Nu-i nimic. Copii srengari." -"Ei, auzi! Vedea-i-as mari, Parca trece-adunatura De tatari" LA OGLINDA Azi am sa-ncrestez in grinda Jos din cui acum, oglinda! Mama-i dusa-n sat! Cu dorul Azi e singur puisorul, Si-am inchis usa la tinda Cu zavorul. Iata-ma! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! Si ce cap frumos rasare! Nu-i al meu? Al meu e oare? Dar al cui! Si la ureche, Uite-o floare. Asta-s eu! Si sant voinica! Cine-a zis ca eu sant mica? Uite, zau, acum iau seama Ca-mi sta bine-n cap naframa, Si ce fata frumusica Are mama! Ma gandeam eu ca-s frumoasa! Dar cum nu! Si mama-mi coasa Sort cu flori, minune mare Nu-s eu fata ca oricare: Mama poate fi faloasa Ca ma are. Stii ce-a zis si ieri la vie? A zis: -"Ce-mi tot spun ei mie! Am si eu numai o fata, Si n-o dau sa fie data: Cui o dau voiesc sa-mi fie Om odata". Mai stiu eu! Si-asa se poate! Multe stiu, dar nu stiu toate. Mama-mi da invatatura Cum se tese-o panzatura, Nu cum stau cei dragi de vorba Gura-n gura. N-am sa tes doar viata-ntreaga! Las' sa vad si eu cum se leaga Dragostea - dar stiu eu bine! Din frumos ce-l placi ea vine - Hai, ma prind feciorii draga Si pe mine! Ca-s subtire! Sa ma franga Cine-i om, cu mana stanga! Dar asa te place dorul: Subtirea, cu binisorul Cand te strange el, sa-ti stranga Tot trupusorul. Bratul drept daca-l intinde Roata peste brau te prinde Si te-ntreaba: -"Draga, strangu-l?" Si tu-l certi, dar el, natangul, Ca raspuns te mai cuprinde Si cu stangul. Iar de-ti cere si-o gurita - Doamne! Cine-i la portita? Om sa fie? Nu e cine! Hai, e vantul! Uite-mi vine Sa vad oare cu cosita Sta-mi-ar bine? O, ca-mi sta mie-n tot felul! Sa ma port cu-ncetinelul: Uite salba, brau, si toate! Si cosite cumparate, Stai, sa-nchei si testementul Pe la spate. Uite ce bujor de fata Stai sa te sarut o data! Tu ma poti, oglinda, spune! Ei, tu doara nu t-ei pune Sa ma spui! Tu ai, surata, Ganduri bune. De-ar sti mama! Vai, sa stie Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! D-apoi! N-am sa fiu tot fata, Voi fi si nevast-odata: Las' sa vad cat e de bine Maritata. Ca mi-a spus bunica mie Ca nevasta una stie Mai mult decat fata, juna, Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna Si ma mir eu ce-o sa fie Asta una! Brau-i pus! Acum, din lada Mai ieu sortu! O, sa-mi sada Fata cum imi sta nevasta... Aolio! Mama-n ograda! Era gata sa ma vada Pe fereastra. Ce sa fac? Unde-mi sta capul? Grabnic, hai sa-nchid dulapul, Sa ma port sa nu ma prinda. Salba, jos! Si-n cui, oglinda! Ce-am uitat? Inchisa usa De la tinda. Intra-n casa? O, ba bine, Si-a gasit niste vecine, Sta la sfat... toata-s vapaie! Junghiul peste piept ma taie: Doamne, de-ar fi dat de mine, Ce bataie! COLINDATORII Cad fulgii mari,încet zburând Si-n casă arde focul, Iar noi pe lângă mama stând, De mult uitarăm jocul. Demult şi patul ne-paştepta, Dar cine să se culce? Rugată, mama repeta Cu glasul rar şi dulce Cum sta pe paie-n frig Hristos In ieslea cea săracă, Si boul cum sufla milos, Căldură ca să-i facă, Drăguţ un miel cum I-au adus Păstorii de la stână Si îngerii albi cântau pe sus, Cu flori de măr în mână. Si-auzi ! Răsar cântări acum, Frânturi dintr-o colindă, Si vin mereu,s-opresc în drum, Se-aud acum în tindă- Noi stăm cu ochii pironiţi Si fără de suflare: Sunt îngerii din cer veniţi, Cu Leroi, Domnul mare ! Ei cântă-nălţător si rar Cântări de biruinţă, Apoi se întoirc şi plâng amar De-a Iudei necredinţă, De spini, de-postaşi, şi c-a murit.. Dar s-a deschis mormântul Si El acum e-n cer suit Si judecă pământul. Si pănă nu tăceau la prag, Noi nu vorbeam niciunul- Sărac ne-a fost, dar cald şi drag In casă-ne Crăciunul. Si în târziu ne biruia Pe vatra caldă somnul, Si-n vis vedeam tot flori de măr Si-n faşă, mic, pe Domnul. POMUL CRACIUNULUI Tu n-ai văzut pădurea,copile drag al meu- Pădurea iarna doarme,c-asa vrea Dumnezeu, Si numai câte-un viscol o bate uneori, Si plânge-atunci cu hohot,cuprinsă de fiori Si tace-apoi şi-adoarme,când viscolele pier In noapteas asta însă v in îngerii din cer. Si zboară-ncedt de-a lungul pădurilor de brad Si cântă-ncet; şi mere şi flori din sân le cad Iar florile s-anină de ramuri până jos Si-I cântec şi lumină şi-aşa e de frumos ! Iar brazii se desteaptă, se miră asta ce-i, Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei. Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu, Dar uite ce-ti trimise dintr-însa Dumnezeu. Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii, Asa cum a găsit-o, cu flori şi jucării. Departe într-un staul e-n faşe –acum Isus, Si îngerii,o, câte şi câte I-au adus: Dar el e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc, Tu vino, şi te-nchină, zi” Doamne-ţi mulţumesc”. TREI, DOAMNE, SI TOTI TREI! Avea si dansul trei feciori Si i-au plecat toti trei deodata La tabara, sarmanul tata! Ce griji pe dansul, ce fiori, Când se gaindea ca-i greu razboiul, N-ai timp sã simti ca mori. Si luni trecut-au dupa luni - Si-a fost de veste lumea plina, Ca steagul turcului se-nchina; Si mandrii codrului pauni, Romanii-au ispravit razboiul, Ca s-au batut nebuni. Scria-n gazeta ca s-a dat Porunca sã se-ntoarca-n tara Toti cei plecati de asta vara - Si rand pe rand veneau în sat Si ieri si astazi cate unul Din cei care-au plecat. Si-ai lui intarziau! Plangand De drag ca are sã-i revada, Sta ziua-n prag, iesea pe strada Cu ochii zarea masurand, Si nu veneau! Si dintr-o vreme Gemea, batut de-un gând! Nadejdea calda-n el slabea, Pe cat crestea de rece gandul. El a-ntrebat pe toti d-a randul. Dar nimeni stire nu-i stia. El pleaca-n urma la cazarma Sã afle ce dorea. Caprarul vechi îi iese-n prag. - "Ce-mi face Radu?" el intreaba, De Radu-i este mai cu graba, Ca Radu-i cel mai drag. - "E mort! El a cazut la Plevna In cel dantai sirag!" O, bietul om! De mult simtea Ca Radu-i dus de pe-asta lume, Dar astazi, când stia anume, El sta nauc, si nu credea Sã-i moara Radu! Acest lucru El nu-l intelegea. Blestem pe tine, brat dusman! - "Dar George-al nostru cum o duce?" - "Sub glie, taica, si sub cruce, Lovit în piept de-un iatagan!" - "Dar bietul Mircea?" - "Mort si Mircea Prin vai pe la Smirdan." El n-a mai zis nici-un cuvant; Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos batut în cuie, Tinea privirile-n pãmânt, Parea ca vede dinainte-i Trei morti intr-un mormant. Cu pasul slab, cu ochii beti El a plecat, gemand pe-afara, Si-mpleticindu-se pe scara, Chema pe nume pe baieti, Si se proptea de slab, sarmanul, Cu mana de pareti. Nu se simtea de-i mort ori treaz, N-avea puteri sã se simteasca; El trebuia sã s-odihneasca - Pe-o piatra-n drum sub un zaplaz S-a pus, inmormantand în palme-i Slabitul sau obraz. Si-a stat asa, pierdut si dus. Era-n amiazi si-n miez de vara Si soarele-a scazut spre seara; Si-n urma soarele-a apus, Iar bietul om sta tot acolo Ca mort, precum s-a pus. Treceau barbati, treceau femei, Si uruiau trasuri pe strada, Soldati treceau facand parada, - Si-atunci destept privi la ei Si-si duse pumnii strans pe tample: "Trei, Doamne, si toti trei!" REA DE PLATA Ea vine de la moara; Si jos în ulcioara Punindu-si sacul, iaca, Nu-l poate ridica. - "Ti-l duc eu!" - "Cum?" - "Pe plata!" Iar ea, cuminte fata, Se si-nvoieste-ndata - De ce-ar si zice ba? Eu plec cu sacu-n spate. La calea jumatate Cer plata, trei saruturi. Dar uite felul ei: Sta-n drum si se socoate, Si-mi spune cite-toate, Ca-s scump, ca ea nu poate, Ca prea sunt multe trei! Cu doua se-nvoieste, Iar unul mi-l plateste. Cu altul sã-mi ramiie Datoare pe-nserat. Dar n-am sã-l vad cât veacul! Si iata-mã saracul, Sã-i duc o postie sacul P-un singur sarutat! REGINA OSTROGOTILOR Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad, Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad. In castelul de pe stinca, la fereastra solitara, Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara. Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei - Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei! E regina ostrogota! Dar în turn aici e roaba; Lacramile-n ochii palizi îi sunt singura podoaba. In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat, Ea se-ntoarce trista, blinda: - "Tu-mi esti rege si barbat. M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale, Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale? M-ai inchis aici în lanturi; am rabdat în chip pagin, Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin. Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si râdeai ca lumea plânge Când de barba lui carunta spada ti-o stergeai de sânge. Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau, De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău. Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Si-am zis: E bine! Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine. Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi, N-ai ucis în el un rege, ai ucis un sir de regi. Vii, acum trimis de altii, vii să scapi si de regina, Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina? Am putut să fac revolta, ori pe-ascuns să te omor, N-am făcut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor! Tu erai un om de lupta, fără rang si fără nume, Eu ti-am dat coroana tarii, să te fac stapin pe-o lume. Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?... E tot atât! Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-mă de git. Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie! Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!" Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept. Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept. Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda. Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot A-nvirtit pumnalu-n carne să se scurga viul tot. A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca Hohotind a-mpins cadavrul în prapastia adinca. Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint, Urletul suna sinistru ca un urlet de mormânt. Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic. Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu Isi va rascula poporul, să te sfisie de viu! INIMA MAMEI Era baiat frumos la chip si blind, El a venit acasa azi oftind; Si mama-sa, vazindu-l suparat, L-a strins la piept, pe ochi l-a sarutat Si-a zis, privind cu drag in ochii lui: - "Tu ai ceva pe suflet si nu-mi spui! Parca te temi ca-ti mustru gindul tau, De ce nu-mi spui? Nu vezi cit este de rau?!" Si ea plingea, cum plinge fiul mic, Si-a plins si el, si n-a raspuns nimic. Sa-i spuie mamii! Da, cind a plecat De la iubita lui, el, revoltat, Venea nebun si dus d-un singur gind S-ajunga linga ma-sa mai curind, Sa-i spuie tot! Dar cind a fost in prag, Cind ma-sa a privit la el cu drag, A stat pierdut in loc - o, lasul ce-i! Azi il ardea privirea cald-a ei, Si bratele care-l stringeau cu dor, Azi il durea cu-mbratisarea lor, Si toata vorba mamei il durea - Si silnic el s-a smuls de linga ea. El a fugit de ma-sa. Abatut, O-ntreaga zi pe lunci el s-a pierdut Si la iubita lui el se gindea, Si la cuvintele ce le-a zis ea: "Eu voi iubi pe unul dintre toti; Din pieptul mamei tale, daca poti Sa-mi dai tu inima - al meu vei fi! Voiesc un talisman! De voi iubi, Sa fiu iubita! Vreau sa stiu cum esti, Eu cer un singur semn ca ma iubesti!" Si el s-a ingrozit de-acest cuvint! Ea-si bate joc de ce-avea el mai sfint! Si, ca de-un demon, el s-a rupt de ea, Dar o iubea nebun, el o iubea Mai mult acum - fara-nteles Vorbea cu sine, si gemea mai des; Si se-ngrozea de gindul ca-ntr-o zi Aceasta fata-l poate birui. Sa-si piarda mama-n chip atit de las, De doua ori sa fie ucigas! Si-a doua zi s-a dus si-a intrebat Pe draga lui, dar ea si-acum i-a dat Raspunsul vechi. Si el gemea plingind, Si nu putea sa fuga d-acest gind - Si noua nopti cu gindul s-a zbatut Si-n urma-a dus iubitei ce-a cerut. El n-a putut sa plinga, si-ar fi plins, In mina tremurat tinea, dar strins, Odorul drag, o inima - si-a cui? Aceasta este rasplatirea lui! Ea l-a iubit, ca ochii ei, si blind Plingea cu el cind il vedea plingind, Si si-ar fi dat si viata pentru el: Si-acum o rasplateste-asa misel! El nu mai are mama. El a pus Iubirea unei fete mai presus De-a mamei lui - ce mult a dat, Si-n schimb el nu stia ce-a cumparat! Fiori simtea cum il ineaca reci; Ii rasunau blestemele de veci A mamei, numai soapte fara glas, El o simtea venind cu pas de pas Pe urma lui, el o vedea plingind, Cu degetul spre dinsul aratind - Si-atunci, d-atitea ginduri abatut, Impleticindu-se, el a cazut In drum, tinindu-si talismanul strins La piept. Si-un glas amestecat cu plins A rasarit atunci induiosat, Si plin de-o mila dulce l-a-ntrebat: - "Tu te-ai lovit, iubitul meu? Sa-mi spui!" Era inima moarta-a mamei lui. 1892 MAMA In văduri ape repezi curg Si vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moara Acolo, mamă, te zaresc Pe tine-ntr-o cascioara. Tu torci. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard, Iar flacara lor geme: Clipeste-abia din când în când Cu stingerea-n bataie, Lumini cu umbre-amestecind Prin colturi de odaie. Cu tine două fete stau Si torc în rind cu tine; Sint inca mici si tată n-au Si George nu mai vine. Un basm cu pajuri si cu zmei Incepe-acum o fata, Tu taci s-asculti povestea ei Si stai ingindurată. Si firul tau se rupe des, Căci ginduri te framinta, Spui soapte fara de-nteles, Si ochii tai stau tinta. Scapi fusul jos; nimic nu zici Când fusul se desfira... Te uiti la el si nu-l rădici, Si fetele se miră. ...0, nu! Nu-i drept să te-ndoiesti ! La geam tu sari deodata, Prin noapte-afara lung privesti "Ce vezi ?" intreab-o fată. "Nimic... Mi s-a parut asa!" Si jalea te răpune, Si fiecare vorba-a ta E plins de-ngropaciune. Intr-un tirziu, nerădicind De jos a ta privire "Eu simt ca voi muri-n curind, Ca nu-mi mai sînt în fire... Mai stiu si eu la ce gindeam Aveti si voi un frate... Mi s-a părut c-aud la geam Cu degetul cum bate. Dar n-a fost el !... Să-l vad venind, As mai trai o viata. E dus, si voi muri dorind Să-l vad o data-n fată. Asa vrea poate Dumnezeu, Asa mi-e datul sortii, Să n-am eu pe baiatul meu La cap, în ceasul mortii!" Afara-i vint si e-nnorat, Si noaptea e tirzie; Copilele ti s-au culcat Tu, inima pustie, Stai tot la vatra-ncet plingind; E dus si nu mai vine! S-adormi tirziu cu mine-n gând Ca să visezi de mine! LUPTA VIETII Copiii nu-nteleg ce vor: A plânge-i cumintia lor. Dar lucrul cel mai las în lume E un bărbat tinguitor. Nimic nu-i mai de ris ca plinsul In ochii unui luptător. O luptă-i viata; deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui ? Esti un nemernic Cînd n-ai un tel hotaritor. Tu ai pe-ai tăi ! De n-ai pe nimeni, Te lupti pe seama tuturor. E tragedie-năltătoare Cînd, biruiti, ostenii mor, Dar sint eroi de epopee Când bratul li-e biruitor. Comediant e cel ce plânge Si-i un neom, că-i dezertor. Oricare-ar fi sfirsitul luptei, Să stai luptind, căci esti dator. Traiesc acei ce vreau să lupte, Iar cei fricosi se plâng si mor. De-i vezi murind, să-i lasi să moară, Căci moartea e menirea lor. DUSMANCELE Las' ochii, mamă, las' sã plânga! Tu-n leagăn tot cu mâna stângă Mi-ai dat sã sug, de-acea sunt Nătângă! Dar n-am pus doară jurământ, Sã merg neplânsă în mormânt! Nu plâng ca mi-e de Leana teamă, De ciuda plâng eu numai, mamă. Cuvintele ei nu le ieu In samă, Dar mi-e ruşine şi mi-e greu, Că scoală satu-n capul meu. Ea duce sfat din casă-n casă, Ca n-am broboadă de mătasă, N-am sort cu flori - şi dacă n-am Ce-i pasă? N-am mers sã-i cer, aveam-n-aveam, Si n-o sã-mi meargã neam de neam. Stă-n drum de vorba cu vecine Si bate-n pumni: - "Sã mor îmi vine, Auzi tu! Sã se prindă ea Cu mine! Sti ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc şi gură-rea! Si-auzi! Ii umblă-n cap, tu soră, S-ajunga ea Lucsandrei noră! O, meargã-i numele! N-o vezi La horă? Ce sort! Nu-ti vine nici sã crezi, Fă cruce, fã, sã nu-l visezi. Nu l-aş purta nici de poruncă! Ce poarta ea, alt om aruncă C-un rând de haine-o văd mergând La muncă, La joc şi hori acelaşi rând, Il poarta-ntr-una, şi de când! Lucsandra-i doară preuteasă, Ea-şi cată nora mai aleasă, S-o ducă-n bunuri şi-n duium Acasă. Ea n-a ajuns, oricum si cum, Sã-si stringă nora de pe drum. Sã-şi ieie nora pe-o Satană? Ca e saracă şi golană, De ce nu vine ca sã-i dau Pomană? Nu-i casa lor în care stau Si-n casă nici cenusa n-au!" Auzi tu. mamă, câte-mi spune? Si-aleargă-n sat sã mai adune Si câte porecliri pe-ascuns Imi pune. De-aş sta sã-i dau şi eu răspuns, La câte legi am fi ajuns! Ea-mi sare-n drum, ca doară-doară M-apuc sã-i spun o vorbă-n poară, Si daca tac, îi vin călduri Sã moară. Sã vezi tu, mamă, -njurături! Ca ea cu mã-sa-s zece guri. Cu gura mãsa bate-o gloată, Si-i de otravă Leana toată - Mi-ar pune capul sub picior, Sã poată. Dar lor pe plac eu n-am sã mor, Ca n-am ajuns la mila lor. De foame nu dau popii ortul! Eu iarna singură-mi ţes tortul Si umblu şi eu cum socot Că-i portul. De n-am mătăsuri, am ce pot, Nici bun prea-prea, nici rãu de tot. Mã prind cu ea? Cel-sfânt s-o bată Dar cum mã prind? Ea e bogată, Ce haine mi-am fãcut ca ea Vr’o dată? La joc mã poţi oricând vedea Cu fetele de sama mea! Ori am vorbit cu dânsa glume? O fac de râs şi-i scot eu nume? Ori ies, gătita-n ciuda ei, In lume? Ii ştiu eu focul - ochii mei! Lisandru e, ca alta ce-i? Dar ce? Il ţiu legat de mine? Il trag de mânecă? Ba bine! El vine-aşa, de dragul lui, Când vine. Eu nu pot uşa sã i-o-ncui, De sta prea mult, eu cum sã-i spui? Sunt eu la urmă vinovată, Că Leana umblă ca turbată Sã-l vadă-n casa lor intrând Odată? Si dacă lui nu-i dă prin gând, Ea blestemă de nu-şi dă rând! Dar poate da ea bobi cu sita! O fierbe ciuda pe urâta, Că-s mai frumoasă decât ea, Si-atâta! Sã aiba Leana-n frunte stea, Nu-i partea ei ce-i partea mea. Că boii-s buni, bine-i bogată, Dar dacă pui flăcăii odată S-aleaga dinşii cum socot O fată: Bogata-s pupă boii-n bot, Imbătrânind cu boi cu tot! FATMA In faptul dimineţii,prin parc,îngândurată Se plimbă visătoarea Fatma, frumoasa fată A mareluiBen-Omar, califul din Bagdad- Si tinerele-I plete de peste umeri cad Pe pept, şi ea le prinde mănunchiu în alba-I Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii: George Cosbuc 20.09.1866- 09-05-1918 Unul dintre cei mai mari poeti romani,traducator a unor opere de seama din literatura universala: Divina Comedie,Odiseea,Eneida,etc Volume de versuri: Balade si idile 1893; Fire de tort, 1896 ; Ziarul unui pierde vara 1902; Cintece de vitejie, 1904;                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE