|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
indreptar patimas (2) |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
(II)
De-as conduce osti, le-as duce la moarte fara minciuni: fara patrie, fara ideal si fara hotia vreunei rasplate sau a cerului. Le-as spune tot - si-n primul rīnd ce fara pret e viata si moartea. Īn mod cinstit nu poti īmbarbata decīt īn numele nefirii; cum exista ceva, sacrificiul, cīt de mic, e paguba ireparabila.
Moartea-i o fantoma, ca si viata. Nu pot muri decīt stiind ca-n rostul lor nu e nici pierdere si nici cīstig.
Au fost, cu toate astea, sefi de osti pe cale de a nu se īnsela
E greu sa iubesti pe Marc Aureliu; sa nu-l iubesti, tot asa. Sa scrii despre moarte si nimicnicie, noaptea īntr-un cort, sa masori micimile vietii īn zanganitul armelor! Ca paradox uman, e tot asa de straniu ca Nero sau Caligula. Dar ce mare era īmparatul gīnditor, de nu facea scoala la stoici si nu-si īngradea simtirea īntr-o īnvatatura de mīna a doua! Tot ce-i doctrina īn el e mediocru. Conceptia materiei, a elementelor, resemnarea ca principiu - nu mai privesc pe nimeni. Sistemul e moartea filozofilor, cu atīt mai mult a īmparatilor.
Din toate reflexiile lui, nu-i viu si rodnic decīt fiorul izolarii. Īn cel mai mare imperiu, capul n-are pe ce se sprijini; īn cea mai mare stapīnire, cel mai puternic nu dispune decīt de ideea sfīrsitului. Marc Aureliu e simbolul pur al ciudateniilor decadentei, al vrajii ce emana din apusurile de cultura.
Pamīntul e al tau - si tu n-ai alt salas decīt zadarnicia. De-ar fi urmat el pe tragicii greci, neīnlantuit īn doctrina, ce exclamatii n-ar fi īnregistrat spiritul uman! Stoicismul i-a impus o pudoare - care ne jeneaza. Si el īnsusi, de n-ar fi fost stingherit de īnvatatori, de n-ar fi suferit de plaga uceniciei - cīte din deznadejdile faptelor de arme nu s-ar fi amestecat īn gīndurile ce le neaga cu o bunavointa ce ne dezamageste!
Marc Aureliu n-a avut constiinta neantului ca razboinic. Ce poezie stranie am pierdut! Searbada īntelepciune l-a ferit de contradictiile care dau atractie de mister vietii. E prea multa acceptare īn īmparatul roman, prea multa īmpacare, prea multa rusine de extremitatile cugetului. Īn sfīrsit, prea multa datorie. Sa-l fi vazut, īnsa, īn fruntea legiunilor ducīndu-le spre marire cu un dispret echivalent patimei de cucerire! - Traim cu adevarat īncercīnd o pasiune cu contrariul ei. A nu lua un leac fara otrava, si viceversa. Cīnd urci o panta fii simultan īn punctul simetric al scoborīsului. Īn felul acesta nimic nu-ti scapa din putintele de-a fi.
La toate īntrebarile noastre raspunsul Plictiselii e acelasi: lumea asta e o lume rasuflata.
Astfel, te hotarasti sa faci totul īmpotriva Ei.
Noul nu exista decīt īn noi. Nici īn lucruri si nici īn fiinte. Realul e o feerie de aparente ce te īncīnta, cīta vreme cīntecul tau sprijina ritmul jocului lor. Fara īnstrunirea noastra, valul ce sustine parada numita viata se sfīsie īn fulgi plutitori de iluzie - si din tot ce se desfasura vazului nu mai ramīn nici macar umbrele realului amagitor.
Functia plictiselii e sfīsierea acelui val. - Avea-vom noi atīta putere de cīntec, īncīt sa-l unduim mai departe peste o lume fictiva, existenta īn vīlvīirea īnchipuirii noastre?
Īntreaga fire e-o īnselare decorativa a muzicii launtrice.
Īn dosul lumii nu se-ascunde alta lume si nimicul nu tainuieste nimic. Oricīt ai sapa cautīnd comori, zadarnica e scormonirea: aurul e risipit īn duh, dar duhul e departe de-a fi aur. Sa defaimi viata prin nefolositoare arheologii? Urme nu sunt. Cine sa le fi lasat? Nimicul nu pateaza nimic. Ce pasi sa fi trecut pe sub pamīnt, cīnd nu exista nici un sub?
Ramīi cīrmaci pe undele aparentei si nu te scoborī īn sol al straturilor ascunse. Irealitatea e la fel. Ca esti la suprafata marii sau īn adīncul ei, tu nu poti sti īn nici un loc mai mult decīt īn cel [īn] care te afli. Si nu te afli nicaieri, caci nicaieri e vastul pretutindeni.
Visul nu-i mai īnselator ca spuza a somnului sau a trudnicei cazne din zi. Vis e peste tot. Vedeniile impalpabile ale noptii cum ar fi geloase pe stafiile zvonite-n harta dintre muritori?! Alcatuirile lumii se-ntrec īn nalucire.
Din a īntretine patimi īntr-un univers fantomal, omul e vrednic de faima.
Tu, īnsa, urmeaza-ti calea si cu urgie gīnditoare apleaca-ti razele s-o luminezi, asemeni unui soare sceptic.
Cīnd nu nazuiesti prin īnclinari firesti spre īmpliniri si fapte, ce te īmpinge cu strasnicie spre savīrsiri? Si negasind nici o dovada īmpotriva trīndaviei, ce te mīna spre febra ceasurilor si-a actelor? De unde remuscarea risipirii vremii, dupa ce-ai īntrevazut substanta de desertaciune a timpului?
Fiece clipa se pierde pe vecie. Un īn curīnd al nefiintei te paste la īntretaierea respiratiei cu lumea. Ce amīni, ai amīnat pe totdeauna. Moartea e de fata, iar tu nu poti ramīne putinta īn ea - eliminare incurabila a posibilului.
De nu m-ar fi urmarit acel īn curīnd fatal, nimic n-as fi adaugat īnregistrarilor simturilor. Toate le-as fi lasat pe seama batrīnetii. Cine nu-i pīndit de chemarile sfīrsitului are timp nesfīrsit. Si de aceea nimic nu-ndeplineste. Orice īnfaptuire - si-n primul rīnd īnfaptuirea ta - deriva din obsesia statornica a mortii. Chemarile ei creeaza vointa, dau accente patimilor si rascolesc instinctele. Frigurile actiunii sunt ecoul ei īn timp. De n-as simti ca sunt deschis mortii oricīnd, ca n-am acoperire si īntarituri din partea ei, nimic n-as sti, nimic n-as vrea sa stiu, nimic n-as fi si nimic n-as vrea sa fiu.
Dar vad ca ea-i aci. O vad. O fug si o apropii. Sunt ea si nu sunt ea. Ce-i rana-n mine e spuzeala ei. Si-s rana peste tot.
Am īntrezarit adesea, purtat pe melodiile nesomnului, lumina galbena a diminetilor si lucrurile nehotarīte de-a se destepta. Paseri ciripeau fara rost unei naturi īnstrainate parca pe veci de ziua. Si gīndurile mele ciripeau si ele, dar īnapoi spre noapte. Atunci vedeam sclipirea violeta a mortii si īncercam zadarnic sa ma presar pe lipsa de vecie a zorilor, sa cred īn dimineti.
Si daca-mi port amintirea spre toti aceia, de la care am īnvatat ceva, mi se pare ca secretul atractiei lor pleca din vecinatatea mortii. Fiind vesnic la margine, ei se aflau pe tarīmul firesc al cunoasterii. Īn glasul lor razbatea agonia savanta a materiei, cu destinul ei firav si dureros, si cuvintele lor se desprindeau grave si inutile, nervoase si amare - concepte īn dezastru, īn īnfloriri finale. Caldura n-am īntīlnit decīt īn sufletul lor. Din ei emanau miresme gīndite, sentinte purtate pe-un agresiv parfum. Amestecul de boala si vitalitate rastoarna ciudat alcatuirile firesti, caci ei nu erau pe nici un meleag si erau pe toate. Raul ascuns īn fragezimile vietii - ce coexistenta de toamna si de primavara īn idei! N-am iubit decīt pe cei ce n-au īntepenit īn nici un anotimp - si-n preajma lor, īmprejmuiti de moarte, uitam climatul spiritului, devenind spirit cu ei.
Ca oamenilor nu le e rusine sa existe, de mult, de mult o stiu. N-am contenit a ma mira de mersul lor īncrezator, de ochii lor īntrebatori, dar fara chin, de tinuta lor trufasa de viermi verticali. Nu i-am vazut recunoscatori pamīntului si nici īnchinīndu-se cu galesa cucernicie rodirilor lui trecatoare. Adoratia-i un fruct al izolarii. Si muritorii zilnici - ce vesnici ar fi de-ar cheltui puterile īn suspine bucuroase, de-ar avea atītea iluzii ca pasii lor ar calca pe-un univers de catifea! Dar nu! Pe unde trece omul nu-i decīt prapad si siluire a aparentei. N-am zarit īn el frigurile cu care sa umple spatiul si sa paleasca cerul. Viata laolalta nu-i de īndurat decīt īntr-un extaz comun si nimic nu-i mai rar sub soare decīt extazul.
Soarele luceste ca sa ne-ncalzim? Noptile ne-acopera ca sa ne acoperim de somn? Marea, ca s-o cucerim? - De cīnd folosul a aparut īn lume, lumea nu mai e. Nu mai e īn farmec. Doar adoratia respecta lucrurile īn ele īnsele, si viata nu-i viata fara lacrimile de fericire ale suferintelor prilejuite de ea. Pe pajistile ei īnselatoare m-am īnaltat cu ea cu tot, cīnd inima īn dans se macina de-un cīntec ruinator. - Cum m-ar īnghiti pamīntul pe care l-am īmbratisat cu lacrimi si l-am dispretuit cu sīnge? Sa putrezesc sub el, sub el ce nu-i eternitate decīt ca mormīnt? Nici un fior sa nu stramute cimitirele spre un pamīnt mai pur?
Asa ajungi sa te scalzi cu egala patima īn nastere, īn tinerete, īn moarte, īn nimic si-n vesnicie - nepasator de teluri, scīrbit de rosturi si de desavīrsiri. Oriunde-ai merge - e acelasi lucru. Spui: vesnicie, fiindca fiorurile tale au frīnt timpul- si cīnd ele au fost īnfrīnte de timp zici: nimic.
Vinele se umfla de un suflu cald - si atunci tremuri de sperante, si-ti spui: viata, tinerete, si te gīndesti cu freamat la dragoste si la viitor. - Sau cīnd īn ele circula gīnduri numai, si adieri de teama, cu linisti dureroase, atunci īti zici: moarte, si toate balariile timpului ti se-ncīrcesc īn suflet.
Astfel īti dai seama de rostul tau de patimas al aparentelor. Cu o īnflacarare suferinda continui a te alipi si a te dezlipi de toate, uzīnd dupa īmprejurare, orbit sau dezmortit, netarmurita vremelnicie careia te-ai daruit.
De n-ar sapa raul patimii nocturne o minte subrezita, as curma somnul si-as īmprimavara īntunecimile. Dar n-am destula seva pentru mugurii noptilor
Prea adeseori silit a le veghea sterp linistea, cu mine īn fata mea, ramīn buimac īn neiviri de gīnd.
Ce-as nascoci īn sesuri de idei si īntr-un zero mut al simtirii? Asa doresti nemaivazute lighioane sa-ti muste carnea ostenita, ca sīngele sa-ti sfīrīie si sa-ti devina suflet.
Fara otraviri patimase nu apar zorile - rabufniri īn finaluri de noapte ale ranilor noastre. - Sīngeri? Atunci pīndeste aurora si soarele se plamadeste-n tine.
Tot ce se naste si e viu porneste din īnasprirea suferintei īn lupta cu lumina. Ziua? Sanatate a viciilor noastre.
Un decadent al zorilor
Obosit de-a sti atītea si mai obosit de-a le lamuri, invidiezi pe Jupiter c-a-nlocuit prin traznete cuvintele.
Sa treci vocile pe hīrtie si tainele īn vorbe! Spiritul vrea sa explice sufletul. Greseala vicioasa ce defineste omul; cuprinsul ei, cultura.
Boala talmacirii - crima īmpotriva virtualitatii si a muzicii
Prin vorbe ne usuram de poveri, prin care am fi mai mult. Cei ce nu scriu, cei ce nu se scriu, exista neatinsi, sunt infinit prezenti.
Spiritul roade posibilul. Si ceea ce numim cultura e o lepadare de izvoarele noastre. Nefiintele lumii devin fiinte prin cuvīnt, cu pretul nostru. Expresia da viata pe cadavrul plasmuitorului. Nimic din ce ai spus nu mai e al tau. Si nici tu nu-ti mai apartii.
Nici o noapte pe care am īnteles-o nu mai e a mea. Si nici o dragoste.
Vad carnea din jurul meu. Vad carnea mea si cea de pretutindeni. Hoit dulce si-nduiosator. Prin ea īnvata duhul ce e cald si frig; prin ea se catara viermii īn idei.
Cele mai pure reflexii, facīnd drumul contrar al nemuririi, nu vor ajunge sa ne dea icoana nesfīrsitului muritor ca un fior subit al ei. E ceva putred pīna la sublim īn carnea asta. Vajnica vremelnicie accesibila pipaitului. Absolut pe sfīrsite dezvaluit senzatiei. Placerea-n plīnset si plīnsetu-n placere - e tot secretul si substanta ei. O simt aici, atīt de aproape, atīt de putin vesnica, la īndemīna mofturilor - si-o vad apoi īntinsa īn culcusul subteran, violeta, verde, vis tesit, spoiala de fosta existenta, rīnjind lichid razvratirilor de altadata, salas defunct īn care s-au dospit dragostele.
A fi: alternanta de cald si de frig. Si cīteva nadejdi īn plus. Sa calc peste trup, sa strivesc germenii de viermi ce se framīnta si roiesc sub gīnduri, si poarta-n zeama lor invizibila imensa nefiinta. O, nu! Cu ei voi merge īnainte pe pamīnt, pe spatiul lor nativ.
Boala dorintei, la care se īmpotrivesc religiile, voi sti cum s-o īngrijesc. Nu eu voi pune capat zbuciumului fatal si-ndurerarii mīndre a carnii. Tragicul ei apostolat īl voi urma cu īnvieri de victima. De ce mi-as pironi priviri spre ceruri, cīnd īn preajma-mi, īn mine, īn ce-i mai al meu, se zbate ea īn parasiri atīt de crunte!
Un vai! trecut īn materie, o exclamatie ce-a prins forma - atīta-i trupul omului.
Si de aceea īncheieturile lui emana o vaga tīnguire, ce se-nfiripa-n glas sfīsietor īn scīrtīitul oaselor si moare apoi īn moleseala suferinda a saului. - Īn racelile lui simti lespezi si toate absentele nemarmuririlor; dorintele s-au furisat īn mortaciunea lui, īn sīngele statut, iar īn īnfierbīntari foiesc dorinte ca-ntr-un infern de raze. Caci frigul lui preschimba-n sloiuri zvīcnirile nebune ale dragostei, precum caldurile lui ridica-n dragoste scīrba si nimicul ei. - Astfel ajungi sa-l īndragesti cu mila, sa-i pipai - trup milostivit de trup - rosturile pieritoare si sa-ti zici: ce fara nimeni e trupul omului!
Destin valah
N-ai nevoie de boli sa-ti biciuiasca duhul, nici de fatalitati sa-ti macine adormirile mintii. Ia seama necontenit la neamul ursit nesoartei si, de-ai face din sufletul tau inventarul raiului, nu vei gasi puterea sa cazi prada alinarii. Va ramīne sub fericirile tale un spin, mai crīncen si mai ascutit ca ghearele scorpiilor demente din povesti, ce te va īnsīngera īn dulcetile uitarii si-ti va iscodi īn sīngele fara strabuni un lichid lepros si infinit prevestitor. Cot la cot cu asa-zisi[i] oameni, umar la umar cu stafii de idealuri roase de cari[i], īnnamolit īn deceptii ce se-ntind ca rufele murdare, viata devine o gīrla a resemnarii, devenirea o putoare cosmica atenuata de ridicol. Cine a ucis viitorul īntr-un neam fara trecut?
Oriīncotro te-ai duce, blestemul lui te urmareste, īti munceste veghile, te chinui pentru el, caci oricīt ai urī acele Ursitoare ce i-au anulat destinul din veacuri peste veacuri - universul nu te mīngīie de spatiul nefericirii īn care te-ai nascut. Nenorocul valah simtit īn vine face cīt boala lui Pascal - si, pīna-n gīt fiind īn el, esti Iov automat. Ce nevoie sa ai de lepra cīnd soarta te-a plamadit si treaz, si valah? O drama de doua ori n-are deznodamīnt, actiunea fiind funebra de la temelie!
De-ai putea macar dispretui acel nenoroc. Dar el e mult prea mare. Īti zdrobeste ironia, īti ciunteste surīsul, īti spulbera usurintele desteptaciunii. Ai vrea sa ai bunavointa. Dar cum? Īti zici: tara ta e-un cimitir superficial! - Si cu cīt īndulcesti ireparabilul, cu atīt īti creste mīhnirea. Ocnas al timpului e orice romān.
Tu īti cunosti semenii de Valahie si rīnjetul lor mieros de hoti de cai trecuti prin saloane. Īnfrīngeri de o mie de ani au nascut lichele īnfumurate de-o istetime stearpa, iar īn taranul vlaguit de dureri fara suflu, un vaz al lumii alcatuit din glod si tuica - si cruci strīmbe de lemn ce vegheaza morti fara mīndrie. Īn tintirimele de tara desprinzi simboluri pentru tara īnsasi, caci īn nici o parte a lumii atītea balarii n-au acoperit amintirea celor ce au fost cu o atīt de generoasa demonstratie a uitarii. Sa nu fi lasat Roma nici o picatura īn sīngele acelui neam? Sa nu fi mostenit el, cu cele cīteva cuvinte ale ei, si urme de orgoliu, de īnaltare, de putere? Sa nu fim demni macar de sclavii ei? Trecerea noastra prin lume nu poate trezi īngaduinta nici scursurilor romane.
Cu tara ta te īntīlnesti din nevoia de o deznadejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt romān prin fondul de autoumilire existent īn conditia omului. Nimic nu ma linguseste de-a apartine acelui spatiu, decīt nazuinta de-a zace īn dureri a caror vina nu o port si de a-mi gītui orgoliul īn incurabila vadire a nefiintei noastre. Ceilalti oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s asa de putin ca noi! Atīt de putintel! Diminutivul e divinitatea noastra. Pīna si moartea e de mīna a doua īn piciorul de plai al infinitezimalului national.
ºara nu ne-o īndragim decīt ca sursa de nemīngīiere. De-ar deveni macar o pacoste! Si īn rau trebuie sa fim īngaduitori cu ea, sa-i acordam onoarea uneia de care nu-i capabila. - Nimicire! Frīnge-mi cugetul!
Ce piaza rea a pecetluit īnceputurile noastre? Si ce sigiliu a īntiparit semnele lipsei de menire ca o rusine initiala? Nici o cununa de marire n-a-mpodobit vreodata tivda de valah. Cu capul īn pamīnt īsi plimba destinul slugarnic urmasii presupusi ai celei mai falnice ginti. Robi ai dezmatului, ei nu stiu ca faptura īsi atinge rostul umilind soarele prin strafulgerari de pasiuni si prin delir de superba semetie. Sclavia e balta īn care se tolaneste lasitatea balcanica, namolul voluptuos al coltului de Europa zacīnd īn delicii, lipsite de scuza nobletii sau a viciului.
De ce providenta ne-o fi urnit din vasta natura ca sa-si rīda de noi, gīrbovindu-ne de pomana?
La descalecarea voievozilor a cīntat o cucuvaie
a carei cobe īti tine parca, pe malurile Senei, ecou de neprielnicie, ca pentru a masura o raposata soarta din inima atītor glorii.
Adesea mi-am luat ramas-bun de la viata. Īmi ziceam īntru inima mea: firea e pecetluita. Ce sa mai cauti īn ea? Pentru tine nu e loc: desparte-te de toate, fa o cruce pe ce-ai fost si una si mai mare pe ce-ai fi putut sa fii, trīnteste-ti trupul de pamīnt, sfīsie-ti vesmintele si fostele credinte, smulge-ti parul dintr-o glavatīna asasina de sperante, si cu brate crīncene deznodīnd īncheieturile suprima pomenirea īntīmplarii tale.
Dar cīnd sa trec la īnfaptuire, inima īmi raspundea: Tu īti iubesti stīrvul mai presus de toate. Si cīnd ai calca pe ultima dorinta, cīnd nici īn timp si nici īn vesnicie o clipa n-ai gasi ca sa rasufli, parasit de toti si parasit de tine, īn bataile mele ar mai mocni o sete, prin care esti, oricīt tu n-ai mai vrea sa fii. Sīngele tau, la care s-au adapat gīndurile si alti diavoli, cīnd tu te afli mai strain de tine, navaleste īn interiorul meu pustiu si, din sera a deznadejdii tale, devin gradina de primaveri. Si de cīte ori n-am fost cea din urma primavara a ta!
Vrut-am sfīrtecarilor sa-mi supun un cuget, vag razimat pe-un trup. Si cīnd nici o stīnjenire nu aparea ca sa īmbune pornirea vinovata, din strafunduri se īnchega o voce, vocea foamei de fiinta. Din ucigas al iluziei tale, din sfīnt al nimicului, preajma actului fatal te transforma pe loc īn slujitor al īntīmplarilor din lume, īntr-un flacau al īntīmplarii tale.
Hoinar pe strazi īntinate de semeni, de semeni ce-i urmezi spre a-i fugi, purtīnd īn cīrca oboseala oraselor si īnca strechea pe bulevardele timpului, te-ntorci acasa - si-n īncaperea singura, si-n patul si mai singur, tarīna gīndurilor geme: eu nu mai pot, eu nu mai pot. - Cearsafuri ce miros a giulgiu si duh īnalbit de palori finale. Si cīnd īn tine totul pare a se rupe, fiorul purei existente te readuce dincoace de tine, pe tarīmurile imediate ale greselii, ale firii.
De n-ai fi ascultat īn prima tinerete pianele dezacordate ale provinciei, cu game schilodite pe care suspinai īn dupa-amiezi fara capat; de n-ai fi vegheat mai tīrziu nopti de-a rīndul socotind clipele cu o aritmetica a incurabilului; de n-ai fi cautat adapost surghiunului tau īn astri, īn lacrimi, īn ochi parasiti de fecioara - si n-ai fi dezertat din toate leaganele firii - ai cunoaste astazi vidul, al lumii si al tau?
Rarefierea vietii preschimba totul īn ireal. Pun mīna pe lucruri si ele-mi scapa, cum īmi scap. Pīna si drojdia - suprem real - nu-i decīt vis mai concentrat.
Strainei - femeii de līnga tine - ce ti se plīnge de greul mersului mai departe si-ti cere leacuri īmpotriva ispitei negative, tu īi raspunzi:
- Priveste irealul peste tot. Asa uiti pozitivul aparent al suferintei.
Si ea:
- Dar pīna cīnd?
- Pīna-ti pierzi mintea.
Cu cīt omul constituie mai mult o existenta distincta, cu atīt devine mai vulnerabil. Ceea ce nu-i īl poate rani; un nimic e prilej de turburare - pe cīnd pe-o treapta vecina animalului īi trebuiesc emotii puternice si īmprejurari hotarītoare ca sa fie prezent. Ai ajuns tu īnsuti, fara margini īn dezmarginirea ta? Atunci cine-ti va scoate sagetile pornite din otrava timpului? Te-ai īnveninat de cīte ori ai inundat albia menita respiratiei de muritor etern. Orice te atinge, cīnd atingi prin gīnd tarīmurile oprite plamīnilor sortiti vremii. Reflexiile n-au nevoie de oxigen, de aceea le ispasim asa de crunt. Vecinatatea vesniciei determina vulnerabilitatea ca fenomen specific omului, iar Inutilitatea - farmecul firii lui.
Īntru cīt stiind ma desfat īntr-o absenta de rosturi - sau actionez fara nici un folos decīt acela al īndulcirii urītului - īntru atīt sunt om. Plugar īn Sahara, e demnitatea lui. Un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este, iata omul.
Ca mai sunt si-mi fac īnca poteca prin treburile lumii, s-o multumesc ratiunii? Poate si ei. Dar īn ultimul rīnd. Oamenilor? Īnfatisarilor? Nici unii si nici unele n-au fost de fata cīnd nu mai eram. M-au ajutat īntotdeauna dupa.
Dar cīnd dezradacinarile lumii razbateau īn Quartier latin si tu purtai exilul tau printre atītia Ahasveri, cu ce puteri mai īndurai robiile afurisite ale inimii si vījīitul de singuratate īn ceata visatoare a bulevardelor? Fost-a pe St.-Michel strain mai strain ca tine? si mai iubitor sorbitu-i-a vreo tīrfa sau vreun cersetor parfumul lui vulgar?
Īntocmai ca veneticii spanioli, africani sau asiatici prin Roma decadentei, gustīnd scapatatul culturii īn confuzia sistemelor si a religiilor, si vacanti de ideal desfatīndu-se-n īndoielile Cetatii - umbli si tu dezabuzat prin amurgul orasului Luminii. Nimeni n-are radacini. Ochii trecatorilor sunt obositi si-n ei se sting privelistile natale. Nici unul nu mai apartine vreunei tari si nici o credinta nu-i mīna spre viitor. Toti gusta un prezent fara gust. - Bastinasii, uscati, fara putinte, mai au reflexe doar īn īndoieli. Secolul luminilor avea spirit īn scepticism; īn finalul de civilizatie, scepticismul e vegetativ. Vietii, fara orizonturi, nu-i ramīn decīt revelatia senzatiei si tropisme de luciditate. Instinctele s-au macinat. Stranepotii scepticilor rafinati, fiziologic nu mai pot crede īn ceva. Un popor pe sfīrsite nu-i capabil decīt de extazul negativ al inteligentei īn fata nimicului universal.
Pe strazi respiri adierile de vid ale apusului si-ncerci sa-ti vīnturi zori, ca pentru a nu recunoaste ca esti la gradul de asfintit al Cetatii. Si atunci te ridici prin vrere deasupra ei. Si vrei sa te salvezi. Īn ea, cine si ce sa te ajute?
Nimic nu m-a ajutat, nimic. Si de n-as fi avut la īndemīna largo-ul din concertul pentru doua viori de Bach, de cīte ori nu m-as fi ispravit? Lui ma datoresc. Īn gravitatea dureros de vasta a leganarii īn afara de lume, de cer, de simtiri si de cugete, toate consolarile scoborau spre mine si ca prin farmec reīncepeam sa fiu, beat de recunostinta. Pentru cine? Pentru tot si nimic. Caci este īn acel largo o īnduiosare a neantului, un freamat al desavīrsirii īn desavīrsirea nimicului.
Nici o carte nu ma sustinea īn cartierul īnvataturii, nici o credinta nu ma sprijinea, nici o amintire nu ma īntarea. Si cīnd casele se pierdeau īn aburi albastrii, cīnd, nordic si desert, Luxemburgul īn miez de iarna īnota īn umezeala si igrasia mucezea prin oase si prin gīnduri, departe de prezent, ramīneam nauc īn mijlocul cetatii. Atunci ma repezeam cu graba chinuita spre sursa mīngīierilor si dispaream si īnviam purtat pe absentele sonore.
Dupa ce-ai gustat dezamagit din otrava religiei, tovarasia muzicii te dezlipeste de accidentele deceptiei. Vibratiile ei nu se leaga de obiecte, de fiinte, de esente sau de aparente, ci - īn plin fior - nu mai atīrni de nimeni. Pe spatiul ei prea-īntins, pamīntul si cu cerul nu-si gasesc un joc de rataciri, sunt prea mici si n-au substanta fulgilor ca sa pluteasca-n el. Sunetul - minciuna cosmica substituita infinitului - īti īngaduie orice marire, si sau Dumnezeu sau ma omor e-un loc comun al muzicii.
Cerul nu-l voi lasa īn pace. Nu am nevoie de nori cuviinciosi, de albastrul tīmp, de poezia ieftina a apusurilor dulcege. Īnaltimi negre si vijelioase, plutiri de pacura ce se īntind molipsind de noapte zilele serbede, de ele īmi voi anina cazna crunta sub soarele incolor!
Nu vreau sa bījbīi prin tarīmuri fade plivind visurile de buruieni otravite si mlastinile lor de-un papuris fatal. Īn sīngele negru creasca vegetatie lipsita de lumina, m-am saturat sa rasfrīng stele blīnde si sa-mi acopar noroiul traiului mīhnit cu poleieli fugare. Voi pune seminte īn venin si voi trezi la moarte astrii visatori.
Nu stiu ce ucideri mi-au īncoltit īn seva si pīna unde plantele cataratoare ale duhului - blestemele - s-au catarat īn duh. Eu nu-l voi tabaci cu īntelepciune, ci-i voi turna arome mai usturatoare, sa nu-i sting flacara īnveninata ce īntretine firea.
Iar tu, suflete al meu, prea adesea sufletel, nu vei scapa de-o soarta ce asteapta cerul. Nici tu nu vei mucezi īn hodina muritoare, la care te-au sorocit stramosi piperniciti. Voi fauri spada nemiloasa, cu ascutisul vesel, si te voi aseza spre neodihna īn leaganul ei īnsīngerat. Tu vrei sa dormi, nemernic plamadit din atipeli strabune, tu vrei sa dormitezi asemenea albastrului plapīnd din care te vei fi rupt si tu ca toate sufletele de sub soare, napastuite de blīndete si de cumintenie. Dar eu veghez īntre pamīnt si cer, si fi-voi la pīnda cīnd oboseala ta se lasa-n Cel de Sus, aripile cu bici de foc ti le-oi plesni, si vei cadea, Icar zanatec, īn marile eului īnvolburat.
Pīna cīnd sa mai īndur dorul tau de lase meleaguri stravezii si sa ma īndoi sub legea ce te mīna spre astrii linistiti, ramīnīnd singur cu mine, [
] de jos - si tu foind, sopīrla a vazduhului, pe un azur decolorat de calm?!
Īn pat de ace te voi pune, īn patul inimii. Cu rani te voi fereca īn ea. Prin lume, cum as mai umbla, tu ratacind īn alte lumi, zīmbindu-mi de acolo tīnjelii mele līncede? Aici, īn forfoteala si necaz, aici te-oi tintui fugar si tradator al chinului! Cu spada īti voi curma zelul, zelos al raiului! Si daca este sa ma parasesti, din mine ai facut un ucigas!
Flacara! - putinta vizibila de a nu fi! Īn jocul tau de este si nu este, īn verticala ta pieire, mi-am descifrat īntelesul mai mult ca-n toate īnvataturile, cu legi si cu idei. Tu pari a fi eterna si te īnalti īnsufletita de vapaia ta, moarte īnsorita ce fura semnele vietii. Spre ce se avīnta nefirea ta subita? Spre ce fire?
De ce nu-ti treci zvīcnirea ta mistuitoare ca sa-nviezi jaratecul de sub cenusa mea? Īn tine as creste, īn amagirea stralucirii tale, si cum m-as stinge apoi cu tine īn pīlpīiri ce sunt īnchipuiri de vesnicie!
Asemenea vapailor tale ce se ridica spre-a īnsela caderea de la temeiul cresterilor, am zburdat si eu īn lume, departe de mormīnt, spre a fi, prin īnaltime, mai aproape de el. Lipsa de orice folos e comoara avīntarii tale. Tu nu te prinzi de nimeni si nimic si pari a mīngīia cu gingasii tacerea spatiului, dar adierea ta, sensibila auzului pentru neant, e īnsasi vocea nefiintei. A Fiintei ce vrea sa fie si nu poate. Al neduratei glas, tu ne dezvalui ca-nvapaierea de-o secunda e taina ce face ca un lucru sa fie. Noi spunem ca este, cīnd prin credinte si iluzii īl prelungim peste focul instantaneu, peste clipita iradianta.
De cine m-as agata prin Vagul traversat de flacari, eu īnsumi flacara mai pieritoare decīt toate? Dar totusi, daca lumea e o noapte, marita de umbrele luminii, arzīnd esti oricum mai mult decīt acoperindu-ti capul cu spuza linistii si scrumul īndurarii. Dumnezeu e o minciuna ca si viata si poate ca si moartea
Voi mi-ati ramas, focuri ale inimii si aparente parfumate de desertaciune, īn lumea-n care flacara m-a īnvatat ca: totul e zadarnic, afara de zadarnicie!
Deodata o vrajitoare īti turbura apele sufletului. Glasul ti se-ntuneca, ochii ti se-mprastie si parul vīlvoi se agata de particele invizibile de groaza, raspīndite-n aer. Drojdiile luminii se aprind si se sting. Cine a pus foc simturilor, cine-a dat stralucire de moarte fiorului viforos si senzual ce despica moleseala carnurilor, ca-n baladele stravechi cu sīnge-n cupe otravite?
Treceai primavaratec printre oameni si iata fulgerul spintecīndu-ti maruntaiele sub cerul senin: asa trebuie sa fie īnaintea omorurilor. Te scalzi īntr-un venin luminos si tresalti ros de-o disparitie, dulce īn amarul ei sarbatoresc.
Ce neghina a prins floare-n inima, de umbli prin miristile firii cu osīnda voluptuoasa, īnvesmīntat īn purpuri sclipitoare de vina? Si de unde atīta fericire cīnd porti atīta povara? Prin timp trec stafii venite din viitor.
Temīndu-te de temerile tale, dai razna printre ceilalti. Cauti petrecere, vin si dans si lumea pipairii. Si cum īi vezi īnvīrtindu-se, īnselīndu-si vidul prin gest si urītul prin miscare, prefacīndu-se a uita mijloacele usoare cu care acopar prapastia din faptul respirarii, īti zici fara sa vrei: doar cei ce-si fac seama nu mint. Caci numai murind muritorul nu minte. - Si astfel pleci. Si ei dantuiesc mai departe, voiosi de umbra de realitate, la care se racoresc o clipa, daruindu-se minciunii pretioase. De ce s-ar trezi ei, ca totul sa nu fie? - Cu ochii deschisi, existenta se evapora. Oamenii īi īnchid ca s-o pastreze. Si cine nu le-ar da dreptate? Scīrbit de firea spalacita de vazul clar, cum n-ai dori pleoape ferecate pe veci, cu minciuna proaspetei realitati?
Vampir al cucutei nu vreau sa mai fiu si nici īn ierburi vitrege sa-mi culeg taria clipelor. Īn suflet ruginesc crime de cuget si hoituri care au īmbratisat cerul. Cine-ar varsa tintirimele launtrice, ar supravietui adīncului sau vizibil? Ne acceptam, fiindc-am pus lespezi pe putregaiul nostru, piroane la portile inimii, si am lasat sa-i īnfrunzeasca maidanele. Privelistea iadului interior ar pune īn mīinile scīrbii pumnale ce s-ar īntoarce īn noi. Īn el, arhanghelul e nene si pe sīni se-ncolacesc sopīrle, puroiul curge-n zīmbetul fecioarei si umbra unei flori nu-i mai curata ca īnjuratura stoarfei sublunare.
Vrajitoare nevazute, nu-mi mai rasculati sīngele cu sucuri rele, risipite-n aer. Desfermecati-ma de afurisenia de-a-mi fi mie straveziu. Nu ma stiam si fara voi? De ce ma afundati īn mlastinile tainelor? Ridicati veninul spatiului, eu nu-l pot absorbi fara sfīrsit. Sau vreti sa va scaldati īn iadul creaturii si universul candid sa-l transformati īntr-un scuipat de curva?
Materia ar vrea sa doarma. Tu las-o-n pace. Las-o la fund sa se īnece-n ea. Prea mult ai arat prin tine. Ce graunte sa mai rodeasca īn telini rapuse de suflul sterpiciunii? Moartea si-a contenit visurile īn tesuturi īmbalsamate. Mumie īn care gem patimi, cīnd se vor rupe fīsiile ce te darapaneaza-n vesnicie? Somnul - cu blīndeti crude ca pasi de muribunzi - darīma zidirea eului si-l īntoarce cu mers domol spre vraja absentei primordiale. Clatinarile materiei te scunfunda īncet spre meleagul nedespartirii fiintei de vrajmasul ei. Si moartea se lasa asupra-ti.
Am aprins lumīnari: Dar ele nu mi-au luminat viata. Zabranicul duhului īnvaluia ostroavele sperantelor si suspinam pe catafalcul lumii.
Din calea semenilor ma voi feri, caci uneori as da cu barda si-n farmecele Cleopatrei. Pe sīni de muieri am visat mīnastiri spaniole, si trupul lor nenuntit de gīnduri se īnalta ca piramide sub care depanam legende faraonice. Īmbratisarile lor aeriene si bestiale, delirul lor setos, ce noima le-ai gasit, cīnd nici una nu te lasa de unde ai plecat. Ele te depun īn vid. Fara falsul absolut al sexului slab nu m-as fi umilit īn cautarea cerului.
Vedenii subterane pīndesc fruntea, de teste goale īsi reazema ea oroarea, iar inima īmi sta īn trup ca inelul īn degetul unui schelet. Si fug, cu facla-n mīna, alergator pe olimpice iaduri, cautīndu-mi moartea.
Natiunile fara orgoliu nici nu traiesc, nici nu mor. Existenta lor e searbada si nula, caci nu cheltuiesc decīt nimicul umilintei lor. Numai pasiunile le-ar putea scoate din soarta omogena. Dar pasiuni nu au.
Cīnd ma īntorc cu ochii spre actualitatile trecutului, din tot ce-a fost nu ma īncīnta decīt epocile de mīndrie monstruoasa, de provocare gigantica, de nefericire triumfala, īn care spiritul satul de putere īsi lecuia satietatea īn cautarea unor si mai mari puteri. Īsi īnchipuie cineva ce se petrecea īn constiinta unui senator roman? Atīta patima de stapīnire si de bogatie a epuizat vertiginos un neam. Dar atīt de putin cīt a trait, a īntrecut prin tarie vesnicia neamurilor anonime. Iubirea de bani, de lux, de viciu, aceasta-i civilizatia. Un popor simplu si cinstit nu se deosebeste de plante. Violīnd natura, cresti peste legea ta fireasca si existi efectiv, prabusindu-te. Tot ce pleaca din orgoliu e de scurta durata, dar intensitatea infinita rascumpara micimea vremii.
Pentru senatul roman, Roma era mai mult ca lumea. De aceea a dominat-o, a umilit-o, a īnfrīnt-o. Un popor - si mai ales un ins - nu creeaza decīt refuzīnd ce nu e el, neīntelegīndu-se decīt pe sine.
Pricepīnd pe altii, devii gelatina, īnteleapta si cuminte. Dar nu mai zamislesti nimic. Comprehensiunea e mormīntul individului si al colectivitatii, ce nu se misca decīt cu ochii legati, cu simturile-n fierbere.
Romanii respirau absolut īn legile lor; ele nu erau asemuite cu altele, caci altele nu puteau exista. Tipul lor de umanitate era umanitatea īnsasi. Republica sau cezarism - doua forme ale aceluiasi orgoliu, doua feluri de a porunci: īn prima te substituiai juridic universului, īn a doua subiectiv. Legea si capriciul hotarau - īn aceeasi masura - soarta celorlalti. Distanta īntre un taran romān si un senator roman - sau de la natura la om.
Imperiul a īnceput sa decada cīnd indivizii osteniti nu mai aveau destula forta sa īnlocuiasca universul, cīnd acesta a devenit o realitate si romanii au ajuns exteriori lor. Decadenta e un fapt al īntelegerii, al excesului de perspectiva. Nu mai ai pornirea nebuna, infinit īngusta si infinit creatoare, de a fi numai tu. Lumea existīnd - tu nu mai esti. Religiile orientale au patruns īn Roma, fiindca ea nu se mai īndestula cu sine.
Crestinismul - cea mai neeleganta credinta din cīte au existat vreodata - n-a fost posibil decīt prin dezgustul de lux, de moda, de mirodenii si de abateri alese. Daca Roma n-ar fi trait cu atīta intensitate si nu s-ar fi cheltuit asa de repede, ruina maretei ei trufii ar fi īntīrziat, si legea crestina ar fi ramas privilegiul de neinvidiat al unei secte. Am fi avut astfel norocul vreunei alte credinte, mai senzuale, mai poetice, cu cruzimi de arta si cu zadarnicii mīngīietoare.
Ca Roma a cazut atīt de jos, ca ea s-a renegat cu atīta forta acceptīnd virusul oriental, ce proba prin negatie de fosta ei maretie! Caci ea n-a ratat, s-a prabusit. Numai civilizatiile cu orgoliu minor se sting lent. Cele cu tarii de soarta geniala, fiind, īn esenta lor, boli ale naturii, zboara īnspre sfīrsit. Crestinismul a pus aripi setei de agonie a romanilor. Estetic, ne mai poate īnca interesa.
Cīnd demonul nelinistitor īti vīra probleme īn instincte, īnvata de la romanii amurgului imperial ce-nseamna luptatorul decadent. A te zbate fara nadejdi, a iubi fala mahmur, a fi fatarnic īn naivitati! E singurul eroism compatibil cu spiritul, e singura forma de a fi fara sa īnseli inteligenta. Sa-ti arda sīngele - si vazul sa-ti vada. Si tu stii ce vede el
Adesea m-am īnchipuit posomorīt si visator trecīnd prin forum si prin temple, privind la busturile fara ochi ale zeitatilor ironice. Crestinii nu venira īnca si inimile vacante ale cetatenilor nu mai tremurau īn fata capriciilor divine. Absolutul se topise-n arta. Si liber cu ei, liber de mine si de crezuri, īnfloream īn urīt si ma topeam īn plictiseala zeilor dezmosteniti. Soarta ma aseza īn afara de timp. Cetatean al lumii, cetatean al nimicului. Lespezile raspundeau pasilor, lipsiti de adorare, cu ecouri īnabusite, si spatiul devenea prea mare, urbea nu mai avea ziduri, casele se clatinau. Ce faceam cu atītea īntinderi, de ce atīt imperiu īn inima care nu bate īnspre viitor decīt cu iluziile cetatii? Fara radacini, īn pustiul pamīntului, ochii mi se īmplīntau īn orbitele oarbe ale zeilor, sorbind īn ele celalalt pustiu.
(III)
Īn tine rodesc graunte de lepra. Carnea arsa de nesomn fierbe duhori care storc mugurilor sucul cresterii blīnde si-l preschimba-n muzeala rīnjitoare. Asaza-ti tīmplele pe muierea rīnceda si suspina dupa raiurile muririi, īneaca-ti freamate fara nume īn trandafiri putrezi, presarati pe sfīrsirile trupului.
Tu nu vezi maretia mortii īntinzīndu-si bratele de tihne ca sa-ti curme o truda fara fagasuri? Viata-i un tertip al nebuniei si cine cade-n cursa ei calca pe-un drum deschis de propriul sau sīnge.
Am vrut sa traiesc si am trait, desi am presimtit ca-i nevadit sa fiu. Cum sa ma tin īn clipe, cīnd nasterea m-a osīndit calau al timpului?
Am iubit si m-am iubit. Dar dragostele s-au ivit murind, fulgere mucegaite, extaze-n maruntaie de puroi, simturi de sarpe cald.
Tu, Doamne, lasa semnele mortii la capatīiul meu. Sa te īnsel pe tine nu vreau si nici pe mine. Uite-ma, cum stau aici. Avut-ai fiu mai blīnd īn rautati? Sa ma las prada uitarii cu ale tale fiice? Īnfrunzeasca sfīrsitul pe anii mei sfīrsiti. Caci clipele ce mi le-ai dat sunt bube negre, al caror rod umbreste lumea Facerii si nadejdea fapturii. Prin ele te vad, prin ochiul lor īntunecat. Si tu īmi ceri sa te iubesc? Voi īnlocui astrii tai cu ranile sufletului. De ce n-am semana lepra pe cer, sa dam alta īnfatisare nestiutorului azur? As vrea o ploaie din tarii cu picuri otravite, caci inima-mi tīnjeste dupa boli de stele. Astri netamaduiti, smulgeti-va din rosturile voastre, macinati-va raul īn leprozeria simturilor mele, goliti-va de cer īn iadul insului terestru! Sau pe voi nu va īncearca nevoia tainica de pacoste?!
Prostii zidesc lumea si desteptii o darīma. Ca sa cīrpesti zdrentele de realitate si sa īnjghebezi bietele lucruri, trebuie sa n-ai banuiala vinovata a duhului si obrajii sa-ti surīda ca merele dinaintea ispitei. Cum te trezesti, te īmbogatesti pe seama firii. Ea se īmputineaza, caci n-ai ce mai drege, prins īn mrejele destramarilor clar-vazatoare ale mintii. Firea e sarmana de totdeauna. Noi n-o putem ajuta decīt nestiind. Saraciei ei initiale, ignoranta īi adauga petecele de iluzii care umplu golurile de pretutindeni. Existenta e fructul inepuizabilelor bunavointe ale nestiintei.
Cīnd ne pomenim din Este, nimeni nu sufera mai mult ca el. L-am trezit, l-am chemat la nimicul sau. Suferinta firii e trezirea din fire. Nu mai īngaduim complicitatea cu ea, conditia absoluta a respiratiei.
Prostia? A fi partas cu lumea.
Iar noua - derbedei prin īntinsul Nicaieri - ne ramīne īnchinarea la altarul unui falnic Nimic. Morti nu putem fi. Cu mintea am cernut viata. Ea a trecut si ne-a lasat Patima. Un tot fara este. De aceea suntem vii si rīdem de credinte; vajnici si fluturam prin toate; rai si nespus de īntelegatori - si continuam sa ardem cīnd toate flacarile s-au stins. Īn nemijlocirea unui neant carnal gasim rosturile pulsului. Caci mintea nu-ti īngaduie sa vietuiesti decīt īn rastimpul vrajirii unui nimic sīngeros.
De ne-am lafai la soarele prostiei! Ce caldura de realitate n-am iradia īntr-un univers fictiv! Caci prostia blīnda si dulce e un izvor de fire ce se hraneste din fīntīnile Creatorului! Lumea-i odrasla nestiintei.
Ca o fiara pierduta prin dragalasiile firii, tu nu-ti afli pace nicaieri. Prapastia īntre suflet si simturi face soarta sinonima osīndei. Toate poftele te muncesc. Īn nimicul absolut - ochiul ar crea pajisti, urechea sunete, mirosul miresme, pipaitul placeri - caci dorintele urzesc un univers, dezmintit necontenit de minte. Sufletul zice: neant, simturile: voluptate.
Esti ros de dureri si poftele se-mbata de lume prin ele. Zadarnic refuzi cu gīndul zidirile ei; patima le sprijina mai departe. Dorinta secreteaza lumea - si ratiunea, cu straduinte vane, īntinde un īnvelis de irealitate peste urzeala de existenta a simturilor.
Nu simti ca atunci cīnd te afunzi fara mila īn neant, neantul este, ca respira, se-nfioara si se-nvolbura? Blestemul fiintei nu-i mai slab decīt al nefiintei. Ce pace n-ai afla, de te-ai lasa molcom sau īnvrajbit īn una din ele? Dar īn suflet si-n simturi se zbat tarii egal de mari. Nu vei gasi porturi īn care sa-ti opresti ratacirile. Tu vrei sa mori! Dar fost-a vreodata īn gīndul mortii mai multa nemurire si mai multa vesnicie īn dorul de sfīrsit?
Voi fi si eu stīrv, cu voi toti, tovarasi de netemeinicie, dar nici o lespede nu va strivi o inima nemurita-n flacara. Madulare desfermecate de viata se vor odihni īn popasul de veci; nici un mormīnt nu va fi īnsa ocna unui suflet - semn de mirare ce unea un pamīnt si-un cer.
Temnita a mīndriei este moartea, dar ea-i neputincioasa cīnd focuri īi topesc lacatele. Fiorurile omului īi vor desuruba portile ce se īnchid pe clipele vietii.
Cine nu simte īn el forte ce scocioara inimile adormite prin cimitirele vremii, cine nu simte ca el e scara pe care scoboara īngeri urgisiti sau pe care urca nelinistile osīnditilor sa se cuminece cu linistea desertului azur - acela īnainte de-a parasi maruntaiele nasterii s-a-mpartasit ca rob al mortii.
Fii ca o floare īn a carei tulpina ar līncezi un fulger ostenit. Asculta cu jind melodii negre si īngrijeste prin īntunecimile tale nevinovate convalescentele diavolului.
Prin muzica, surpa cinstea si statornicia Astrului, apropie-l de faradelegile sufletului, transforma-i caldura īn pieire, ca razele, īntorcīndu-si-le-n el, sa se dezvaluie siesi mai īnselator ca inima.
Muritoarele n-au decīt doua brate. Si spera-n ele sa te prinda. Si-ti soptesc vorbe pentru o inimioara oarecare, te īnfasoara īn mīngīieri īntīmplatoare, si tu zaci īnfierbīntat si treaz, tandara din sufletul lumii. Ele stiu mai bine ca noi ca minciunile dragostei sunt singura poleiala de fiinta īn nesfīrsita irealitate. Si abuzeaza dincolo de orice masura īn santajul de existenta ce le-a īnlesnit natura. Noi cadem īn cursa si terfelim infinitul de care n-am fost vrednici.
Īn tine lumea īsi plīnge ruptura de vesnicie - si trecatoarele te-nnebunesc. Cum sa īmpaci o dezbinare asa de dureroasa? Urasti devenirea si-o iubesti. Eternitatea, ca si timpul, e rīnd pe rīnd pacat si mīntuire. Īn preajma carnii visezi temeiurile lumii si-n umbra acestora vecinatatea betiei muritoare.
Sa te-ngradesti nu poti. Ce stīlpi ti-ai pune-n jur, cīnd adieri sonore te-ntind dincolo de sursa īngradirilor - de moarte?
Ros de-mpotriviri īn soarta si de sparturi īn duh, te-nvalui de melodia restristii. Scapare nu mai ai. Sfīrsiturile toate te pasc si vei muri de toate mortile.
E carare pe care n-ai fost ranit? Inima bate īntr-un timp bolnav. Te stii īn clipe si clipele te stiu. O nesfīrsire de spini devine devenirea. Izvoarele vietii s-au spurcat si-n fīntīnile sufletului mucegaiesc ape negre. Pe ele cum ai zidi un ospiciu al creierului? S-a īmputit si duhul si timpul. Orfan de fire si de tine, nebunia e acoperis mai sigur decīt moartea, īn lumea-n care mintea nu-i salas.
A iubi viata cu īnversunare - si-a umbla apoi cersind mila de tine tie īnsuti īn absenta nelimitata iscodita de vidul tau, nemernic gradinar al nimicului, semanator de viorele si de puroi
Omul e o holda de neīntelesuri, īn care neghina e tot asa de rodnica si de stralucitoare ca si boabele. Si din neīntelesuri se ridica cel mai mare: un sfīnt senzual.
Moartea-mi picura pe crestet. Strop de strop. Si-n spatiul fara tarmuri, eu n-am unde m-ascunde. Eu n-am un īncotro. Ea se destrama din tarii, īn nouri de nefiinta se apropie de mersul semet, sapīnd īncrederea verticala si fara de folos.
Sa-mi sfredelesc mormīntul īn īntinderi? E iarasi rostul ei. De ce i-as lua-o īnainte? Ea mi l-a sfredelit īn suflet. Si zac de mult īn el. Mi-l priveghez cu viermi cu tot.
Pasesc pe o materie care e giulgiu. Picioarele-s īnfasurate-n el si, vrīnd cu mīini sa-mbratisez boltile nepasarii serafice, ma-mpleticesc īn el si-n sus nu pot zbura. Eu n-am carari decīt īn jos. Gleznele s-au rīncezit īn drojdia vesniciei, iar acea vreme ce sufla īnca īn tine a trecut prin tintirime si-n clipele de care te falesti rasufla raposatii.
Ma asupresc sub tarii. Sufletul reduce cerul la suflet. Unde privesc ma privesc.
Spaima e puntea īntre dor si fire. Ce cumpat sa gasesc īn ea? Prezentul s-a rupt din timp si timpul īsi varsa clipele ca un bolnav cuprinsul maruntaielor. Acum, acum, tot ce-i acum e-un rau, iar ce a fost si ce va fi, un leac īnchipuit unei istovitoare metehne.
Afuriseala e asternutul tau. Soarele lumineaza un azil de noapte pentru cersetori fuduli. Īncredinteaza-ti trufia vesnicului Niciodata, hraneste-ti setea din sīngele ce te mai tine-n rīndul ziselor fiinte. Din inima fa-ti cupa ultimei sorbiri, īnainte ca spatiul preschimbat īntr-un pumnal sa-ti zīmbeasca plin de cuceriri.
Frīnge-ti lanturile turbarii; la Dumnezeu nu mai latra. Sa-i adaugi un nimb cu fierea ta, sa-l faci mai trufas cu extaze de venin? Lasa-l mai bine-n plata lui. El se va pierde prin sine, ca si tine. El e mai putred decīt toti. Nu-s astri licuricii descompunerii Lui?
Ca un vierme, fara stīrvuri, fara treaba, ce-si cīnta-n psalmi de-a-ndoaselea setea de moarte, asa sa te tīrasti prin zarile fara de zare. Singur. Mai singur decīt un scuipat de drac.
Hulit de toti, tu sapa-ti groapa īn hula. Din lacrimi fa-ti cosciug, din sminteala perna.
De-ai gasi vorbe cu care s-alcatuiesti o rugaciune, ce-ar duce fiorul si furia īn oasele mortilor si-ar face sa le clantaneasca falcile īn cadenta vesniciei subterane! Dar vorbe nu gasesti si nici nu poti gasi. Veninul mut se-ntinde pe suferintele glasului. Doar inima mai bate toaca la prohodul mintii.
Zile infinite, cum sa va pierd? Sa-ndur tristetea fericirii voastre, nu mai pot. Sa plec spre alte zile, cu alte bolti, mai putin. Cer al Parisului, sub tine-as vrea sa mor! Pierzania ta o stiu: vreo vrere nu mai am.
Avut-am prea multe, sub līnceda ta obladuire, si anii ce i-am hoinarit sub tine ma dezlipesc de ce va fi sa fiu. Viitorul mi se stinge-n ochi ce te-au sorbit departe de vremi.
Nu te-am umilit visīnd la alte patrii si-n extaz nu m-am īnjosit īn radacini si-n dorurile sīngelui. Īn gīlgīirile lui au amutit neamuri strīmbate de plug, si nici un vaiet de opinca nu turbura melodiile norilor tai, plutind ca-n menuet de īndoieli. Īn lipsa ta de patrie mi-am rasfrīnt mīndria ratacirilor, si deznadejdea - imn īmpotriva timpului - se-mbraca-n īnsīngerari de nimb.
Viata-i o nemurire de melancolie. Asa īmi pare ultima soapta a īnvataturii tale. Gasit-ai īnvatacel mai credincios ca mine? Chiar daca soarta mi-a orīnduit stingere pe alte meleaguri, sub tine ma voi stinge. Privirea mea din urma pe tine se va-nfiora. Si tu īmi vei raspunde, flamura de apusuri, adiindu-mi pieirea.
Ca un supravietuitor al unei mari molimi, ce-a īnghitit iubite si prieteni, treci prin ceasuri, īnsorindu-le de-o eleganta īnciumata.
Si ca o orga ce-ar cīnta de la sine pe ruina unei catedrale, acordurile inimii tale rasuna īn universul vacant.
Infinitul e fara semeni; pe absenta lor se-ntinde el. Oftatul cosmic uita nesfīrsirea īnselatoare a sīnilor, pe care se īncheaga suspinul vag al neīmplinirii. Lumea stingīndu-se, dragostea s-a stins si ea cu slujnicele lumii.
Fiori de prapad strabat foste iubiri si din buze care sorbeau suflul vietii picura o miere trecuta prin fiere.
De ce nu mi-am afundat fruntea īn moleseala carnii si-n sudoarea dulce a materiei de ce nu mi-am tavalit gīndurile? Sa-mi fi asternut pe veci visul despatriat īn salasurile lumesti ale Fiintei vrajite de timp! Tīnjit-am dupa vesnicii, cīnd femeia era aci. Bietul infinit īn doi! Memoria ucide farmecele fara trainicie.
Pe acele punti, pe care dorinta asteapta tovarasele supremei minciuni, nu mai vad decīt tarmurile irealitatii īntre care mi-am asezat un cort tesut din glasuri de nefolosinta, pīna ce apele, ridicīndu-se milos, s-or īndura sa-mi surpe melodia si vastul ei fara-rost.
Mi-am cheltuit sufletul īn zadar. Ce semen s-a īnvrednicit de flacara lui? Si ce semena? De acum, voi īmprastia cenusa pe primaverile altora. Si īnsumi ma voi īngropa sub cenusa inimii si-a dragostei.
Senzatii si idei, atīt mi-a ramas. Caci ramas-am īn afara de eu. Nici un simtamīnt sa nu mai īmpodobeasca desertul fiintelor din preajma, si moara astrii ce-i visam īn ochii lor, stinga-se cerul din fundul patimii. Iadul navaleasca peste Ideal, sub el sa gemi, drumet ridicol si īndurerat, ce-ai stors din sīnge esente de vraji si cununi īncoronīnd neantul! ºi-ai macinat vredniciile fiorului, la care nimeni n-a raspuns, la care nimeni n-a surīs. Furiseaza-ti teasta īn īnlacrimata fire, zdrobeste-o de materia plīnsurilor, ucide-ti viitorul īn noptile albe ale suspinului. Pe timpul chel luneca absentele lumii, si din palida viata nu se alege decīt un vaiet fara glas strecurat prin vagaunile mintii.
Scobori din tine pe scara trezirilor fatale īn Cetatea cuprinsa de adieri sonore si de aluzii finale. Si-ti zici far' de īnduiosare: īn ce sa ma īnec? Īn Sena sau īn Muzica?
IV
Substanta duratei e plictiseala, iar a luptei īn durata, disperarea.
Oamenii cred īn ceva ca sa uite ce sunt. Īngropīndu-se sub idealuri si cuibarindu-se īn idoli, ucid vremea cu tot soiul de crezuri. Nimic nu i-ar durea mai crunt decīt sa se trezeasca, pe mormanul īnselaciunilor placute, īn fata purei existente.
Deznadajduirea? - A trai interjectional. De aceea, marea - interjectie lichida si infinit reversibila - e icoana directa a vietii si īntruchiparea nemijlocita a inimii.
Nici sanatate, nici boala: doua absente, pe care le īnlocuieste vidul plictiselii.
Universul n-are alt rost decīt sa ne arate ca, disparīnd, īl putem īnlocui cu muzica - cu o irealitate mai adevarata.
Alunecīnd pe povīrnisul gīndurilor, prea adesea ai īnvinovatit existenta. Ea n-a pacatuit īn nici un fel, decīt, poate, prin acela de a nu fi.
Secatuieste īn spiritul amar izvoarele īnvinuirilor. Īndulceste veninul neistovit si cinismul saltaret al carnii. Īndrageste cu necuviinta visatoare nerostul soartei. Mai inutil ca o cometa īntr-o lume fara prevestiri si mai zadarnic ca sabia unui arhanghel īntr-una fara cer, plimba-ti destinul netrebuincios sarīnd maduva iluziilor cu orbiri de om ce stie lipsurile totului. Cu orbiri de om fara frīu.
Sugīnd radacinile īnselaciunii, īmbata-ti iscodirile veghii cu stiinta falsa a firii. Si fii, īntocmai cum firea ar fi.
Fericirea īmi paralizeaza spiritul. Īmplinirea īn viata ma goleste de mine, iar norocul dragostei sterge urmele maretiei. Lipsa de eu a fericirii
Dupa ce-ti pierzi - pīna la istovire - constiinta īn voluptate, ce vijelios nazuiesti dupa frigurile dezlipirii! Sa poti sta singur īn īncaperea ta: fara lume, fara iubita, sorbind dulceata nenorocului! Si neīngradit de nici un ideal, cu ochii storsi de existenta, sa-ti īntinzi osteneala visului dincolo de cer!
Īn lume te-ai pravalit si, negasind īn ea hrana, te nutresti dintr-o substanta de surghiun.
Viata adevarata nu-i īn cumpat, ci īn ruptura. Universul netamaduind rana inimii, sub stele trebuie sa ma-mbat de aiurari. Caci nici umerii si nici creierul nu mai suporta povara neīntelesului.
Prin idei adie suflul soartei. Si Logica, spre care tinde vidul cugetului, se clatina. Sufletul macina categoriile. Si cosmosul devine chin.
Ca sa ne ravasim, pamīntul ni se-ntinde sub picioare. Privit-am īn sus, privit-am īn jos si pe celelalte dimensiuni ale marelui īncotro, si mi-am descoperit īn toate paguba vietuirii mele.
Sleindu-mi simturile, crezut-am sa-mi omor veghea. Si trezitu-m-am dupa īmbratisari īn limpezimi cumplite.
Vrut-am mīngīieri, īntetindu-mi pofta de mariri. Si m-am pomenit rob al īntelesului incurabil al duhului.
Prin ametiri, cercat-am sa-mi astup urechile. Si vazul s-a īntarītat mai rau pe vastele īntinderi.
Cararile de īnfundare ale mintii mi-au destunecat-o si mai nemilos.
Nici fala, nici muierea si nici sorbirile nu mi-au maturat drumul oprelistii si-al asupririi-n duh. Īn clipele mele-i vraiste. Una de alta nu se mai leaga. Lantul lor s-a rupt si-n ureche-mi zbīrnīie inelele destramarii.
Īn mīna cui sa-mi depun firea? Si cui sa-i trec onoarea descurajului?
As vrea sa-mi fac din Idee un asternut, sa ma afund īn el, īntr-o abstracta strīnsoare sa-mi curm īngaimarile inimii. De ea m-am saturat. Si mai mult īnca, de obrazul ei, de suflet.
Din simtaminte pleaca greata. Īn fundul inimii e doar puroi si cuprins de duhori calde. Spre un duh clatit de zeama vietii si de drojdia simtirii, spre o marmura a cugetului, desclestat de suflet, sa-mi īntorc diferenta mea.
Nici o aluzie de emotie sa nu mai turbure cautatura judecatii. Ai fost destul un tenor al aparentelor. Cauta acum īn tine - fara melodii - asprimea separatiei, ca un arici al spiritului. Priveste īntīmplarile din altii si din tine ca ale nimanui, priveste-le īntocmai ca un Necurat scīrbit de rautate, ca un Necurat vacant. Si de raceala obiectiva a duhului, Devenirea speriata sa-si amīne pe vecie mersul.
De obicei, ne credem cu totii īn plina viata si ne falim cu straduinte si cu recolta lor. Īn fapt, purtam un sac gol īn spate pe care-l umplem din cīnd īn cīnd cu firimituri de realitate. Omul e cersetor de existenta. Un salahor ridicol īn irealitate, un cīrpaci al firii.
Īti faci o īncapere īn lume. Te crezi scapat de ea. Īn jur nu mai zaresti nimic. Si cīnd te socotesti mai singur, īncaperea n-are coperis. Spre cine sa scuipi? Spre soare sau spre noapte? Deschizi mīinile īn spatiu. Si degetele se cleiesc īn vid. De fiinta nu se lipesc, caci fiinta arde. Realul ustura, realul doare. Un martiraj e respiratia. Caci suflul vietii se cerne prin cuptorul groazei.
Religia si mai cu seama slujitoarea ei, morala, au rapit eului - si deci culturii - farmecul distinctiei: dispretul. A privi, adica, de sus, norodul uman ce te crede om. Nu exista euri, ci numai soarta de neasemanator semenilor. Cultura - īn formula suprema a intimitatii ei - e-o disciplina a dispretului. Ceilalti trebuiesc sprijiniti, sfatuiti, nestingheriti īn viata lor misunīnd de asteptari. Īn nici un caz, treziti. Ei nu vor sti nicicīnd ce scump se plateste menirea singulara. Lasati omul sa doarma. Cum somn nu e decīt īn rai, fuga de sine e dulceata soartei. Insul straveziu lui īnsusi are dreptul la orice. El īsi poate curma firul cīnd vrea. Destinul e-o amīnare continua a sinuciderii.
Veghindu-te viind, dezvaluiesti mīndriei tale soarta mīncīnd merindele eului, soarta pe care esti stapīn īnfrīnt.
Copil, n-ai avut stare. Batut-ai cīmpii. Te-ai vrut īn afara, departe de casa, departe de-ai tai. Clipeai zburdalnic spre marginea vazduhului si rotunjeai cerul dupa masura rīvnirilor nostalgice.
Sarind din copilarie īn filozofie, anii ti-au marit oroarea asezarii. Gīndurile au luat lumea-n cap. Nevoia de duca a intrat īn notiuni.
Īncaperea te apasa; tu nu respiri - filozof drumet si ulitarnic - decīt la raspīntii. Afara, vesnic afara - īn univers nu-i nici un pat!
Urītul abstract scotīnd īn vileag vidul de-a fi viu, pīndesti prin strazi - ca ucigas al clipelor - uitarea cugetului.
N-ai zel sa torci un fir de gīnd, sa-l īnnadesti la salba fragedei nadajduiri. Īn urma putrezeste hoitul vietii. Si-acel care citeste-n pasii tai, descopera īn ei pe asasin.
A nu vedea īn lucruri mai mult decīt au ele. A le vedea ce sunt. A nu fi tu īn ele. Obiectivitate e numele acestei pacoste - si care-i pacostea cunoasterii.
Raul sufletului e un rau spiritual. E luciditatea scoborīta-n inima. Nu poti alege īn nici un fel, caci aplecarilor tale li se opune vazul absolut al duhului. Īnclini īntr-o parte, el īti dezvaluieste lumea ca un spatiu de echivalente. Totul e identic, noul e acelasi. Ideea de reversibil e un pumnal teoretic.
Si atunci rasare Patima. Ea īnfloreste īntinderile secetei launtrice. Furia palpitīnda a erorii alege. Prin ea rasuflam. Caci ea ne mīntuieste de cel mai mare rau: de raul nepartinirii.
Clarvazator nu poti trai, nu poti lua partea nimanui, nu poti lua parte la nimic. Partinind - creīnd adica absoluturi false - seva devenirii renaste īn vine. A fi cu īmprejurarile lumii este un act de subiectivitate, de ostilitate fata de cunoastere. Obiectivitatea-i ucigasa vietii si viata duhului.
A gīndi - adica a-ti lua pietre de pe inima. Fara rasuflatoarea cugetelor, mintea si simtirea s-ar īnabusi.
Dintr-o plinatate bolnava se-nfiripa expresia. Esti napadit pozitiv de lipsuri. Gīndul se naste din staruinta unui neajuns.
N-ai nevoie de nimic - si porti cu tine suflet de cersetor. Ceva s-a descumpanit īn duh. Ca un arc de luciditate pe ruina unui sarut, īntocmirile firii nu-si afla sprijin īn uitarea ta. Toamna a Facerii, apus initial.
Singura latura a sufletului e razna. Un suflet ce si-a pierdut dimensiunile, ce si-a zorit pieirea. Si-un gīnditor al posibilitatii nesfīrsite, un gīnditor al imposibilitatii.
Īn boala ne marturisim prin trup. Glasuim fiziologic. Vocile launtrice neputīnd īngīna tot raul de care dispunem, corpul īsi ia sarcina sa ne comunice direct noianul de napaste pentru care nume n-am gasit. Suferim īn carne dintr-o neputinta de expresie. Avem prea mult venin, dar nu destul leac īn vorba. Boala e un rau neexprimat. Astfel īncep tesuturile sa graiasca. Si graiul lor, scurmīnd duhul, devine materia lui.
Din nastere pluteste asupra-ti blestemul dulce al existentei private. Incapabil de finitate, vesnic īn fata cu tine si cu nesfīrsirea. Treburile altora neīntelegīnd, nimeni nu te urneste din egoismul respirarii fara margini īn īncaperea ta. Ai visat totdeauna un camin īn care sa patrunda universul. Sub pleoapele tale putrezesc semenele, ucise de viciul infinitului. Acesta-i raul simturilor. El omoara dragostea, de la care se reclama ea īnselator. Doi ochi te privesc - tu zaresti mai departe; doua brate te strīng - tu īnvalui spatiul; un zīmbet ti se scurge-n trup - tu līncezesti spre astri.
Nimeni e umbra ce-o arunca infinitul īn inima. El e temeiul ultim al existentei private. Si tot el e temeiul jocului īn dragoste, al teatrului īn pasiuni. Crezi ca īnseli fete si muritori - nimic nu sugereaza un absolut muritor ca o tīnara fata - si te īnseli pe tine. A fi dezmetic - din infinit
Īmi aduc aminte a fi fost cīndva copil. Atīt. Sa-mi reīntruchipez blīndetea somnului vietii, memoria nu ma ajuta. Mai repede ma vad gemīnd sub farīmaturile mintii, decīt īnaintea ei. Nimic nu supravietuieste vremii īn care asteptam īntelesul
Fugind din copilarie, īntīlnit-am frica de moarte. Astfel am īnceput sa stiu. Si acea frica s-a īndulcit īn dorinta de-a muri. Si dorinta s-a stravezit īntr-o spulberare de fericire crīncena a cugetului fara rost. De-ai fi ramas nestiutor, n-ai fi pus cununa intelectului pe stīrvul vertical si mīndria negativa nu te-ar fi dezbinat de firile copilariei. Vremea n-ar fi zguduit rīnduielile sperantei si nici n-ar fi crescut parazitar pe seva ta. Dar ea ti-a domolit mustul vietuirii si fierbīntarea calda a līncezit-o īn cuprins de urīt. O inima abstracta - e taina plictiselii. O inima prin care a curs timpul si-n care mai salasluiesc idei doar, pīndite de mucegai, atinse-n raceala lor nepatata.
Unde sunt mijirile vietii, analfabet al Binelui, atoatestiutor prin Rau?
Si ma īntreb adesea: cum īndraznit-am ca sa fiu copil?
A fi singur pīna la pacat, a prelungi separatia pīna la vina, a nu cunoaste fior divizibil de izolare. A fi categorial singur.
O putere ucigasa, pornita din spirit, te īmpinge spre maximum de ins din tine. Universul devine el īnsusi ins. Te ajunge. Sau l-ai ajuns
Acceptul de personal, care ne farīmiteaza ca figuri umane, crescīnd īn unii pīna la exclamatie cosmica, naste neprielnicia-n fire. Ins lipsit de cumpat din exces de sine, arbore cu vīrful īn cer, ce-si uita radacinile
, volumul eului constrīnge infinitul, iar vazul stravazator si critic se-neaca īn individul unanim.
Īndragind ura īmpotriva-mi, īmi serpuiesc dulceata pacostei pe sub sfarīmaturile timpului. Nici o boare de realitate sa-mi mai atinga fruntea! Sufle-si diavolul cumintenia si suferinta pe cutele ei, patrunda-n creier respiratia Raului, īn speranta īntoarca-se pe dos clipele, si-nstapīneasca-si īn ea desfrīul aiurit. Smintirea nu mai plateasca vama mintii, ci navaleasca neoprita peste īntocmirea cugetului!
Adīncimea unei filozofii o masor dupa dorul de duca pe care-l exprima, pe care-l fuge. Sistemul de reflexii ce nu ascunde neajunsul fiecarui loc īndestuleaza respiratii mijlocii, nelinisti asezate. Urmarit de altceva, cladirea gīndurilor micsoreaza pasiunea hoinarelii si impune o surdina obsesiunii spatiului. A cugeta e orisicum a sta. Nu īn zadar se spune: stau asa si ma gīndesc.
Frica de a o lua razna si vraja sīngerīnda a lui aiurea trezesc raspuns de instincte mediocre si ne aparam prin teoretice salasuri de nesfīrsitul imediat al inimii. Ordinea-n gīnd e piedica acesteia. Ordinea īn gīnd e moartea inimii. De-am slobozi-o, unde-am fi? Legea ei e nicaieri, iar a sistemului - aici.
Inelīnd cugetele, primejdia dispare. Si dispare si volatilitatea eului. Ne solidificam. Aburii pripiti ai duhului se īncheaga. Inspiratia dezlīnata ia contur - si libertatea geme. Si cīt suspin al inimii īn legarea gīndurilor! Ele se īncopciaza pe cadavrul nesfīrsirii. Sa le lasam de capul lor, sa nu le mai conchidem, s-o stergem īn lumea fara īncheiere? Ispita-i tot asa de mare ca si teama.
Iata-mi sīngele, iata-mi cenusa. Si bījbīiala funebra a mintii. Universul a ramas - pat pentru zgura duhului.
Soarele s-a-mpotmolit īn propria-i lumina si-n mlastina cereasca.
Supravietuitorilor li s-au oprit ochii. Pupilele nu se mai maresc de mirare. Caci nimic nu mai mira īn spatiu.
Sa-mi vīnture praful fiintei, vīnturi nu mai sunt. Adierile au īnghetat pe creiere muritoare. Si inimile īn īnmarmurire soptesc rīvnind spaima īnflorita de a fi. Unde-s zilele ca sa muzeze Eroarea? Īn lume nimic nu mai greseste, nimic nu mai este. Caci lumea s-a īmbalsamat īn Adevar. Universul s-a sfīrsit - din a se sti - de anemie. Nici o picatura a sīngelui nu mai zvīcneste īnfiripare de fire. Īn sīnge s-a lasat Stirea.
Scīrbit de deznodamīntul general, insul īsi ia palaria, īmbarcīndu-si cenusa spre alt univers.
Ca si cum ne-am purta Eul īn spate, setosi de despicarea de noi īnsine, fugim identitatea ca o suprema povara.
Aerul ce se cocleste īn plamīni e rasuflat de Dumnezeu si pufairea Lui strabate-n cuget otravindu-i miezul de-un infinit bolnav. Sub īndemnul divinei destramari, Ideile līncezesc īn boare calda si lesioasa. Si nici o lirica prostie nu-nvaluie murirea nemiloasa.
Sa nu blesteme constiinta Eul? Duhul sa nu-si sugrume temeiul? Vegherea sa nu reteze speranta?
Spiritul varsa ura īmpotriva celui ce īl poarta, otraveste insul ce a vrut sa fie mai mult decīt ins, prafuieste materia ce īl sustine. Eul e marea victima, eul e deocheat.
Fara presimtirea dragostei si-a mortii, insul s-ar plictisi din maruntaiele materne si-ar mozoli dezabuzat sfīrcuri fara viitor. Dar el asteapta tainic cele doua ispite, urzind din fasa fire-n fictiuni. Dragostea se apropie, dragostea umple anii. Dar īn infinitul ei schilod, sparturile slobod ochii spre Altceva. Curiozitatea dureroasa condenseaza timpul prin care ne tīrīm spre sfīrsire. Clipele se-ngroasa: timpul dens al muririi
Si cum prin luminisurile dragostei descoperim īntunericul final, īndragirea ascunde un echivoc, ce preschimba pasiunea īn fioruri putrede. O vesnicie pe care se desfata viermii e echivocul īndragirilor.
Iubirea nu ne poate lecui de Altceva. Si acest Altceva e patima fatala a omului. Dusa pīna la capat, ea destainuieste pe funduri ceva ce ar fi, popas dezastruos al curiozitatii. Poate ca n-am īnclina toamnele inimii spre Ea, daca n-ar fi un imediat capital, daca n-am īndura urītul de contingenta. Cautīnd vesnic Limita, exasperati de arbitrar, Moartea īsi merita majuscula prin setea de sigurante. Caci ea-i fictiunea careia-i acordam totul, banalitatea ireparabila a timpului.
Pentru spirit, ea exista tot asa de putin ca orice. Dar el o recunoaste, constrīns de sīnge, de vechi adevaruri, de traditiile inimii. El se pleaca. Eul i-o impune. Si astfel īngaduie el fictiunilor mai mult decīt merita. Daca totul o cere, de ce n-ar fi?, se īntreaba el cu scīrba sceptica. De ce i-as rapi omului o minciuna suprema? El o vrea, s-o aiba. Neputincios sa-si scorneasca o eroare confortabila, rapeasca-mi armele s-o apere. Moara pentru Moarte!
Asa judeca Spiritul - si, despartit de sine, se asaza īn tacere.
Vina mea: am jefuit realul. Am muscat toate merele nadejdii omului. Piezis zaresc spre soare
Ros de pacatul noutatii, si cerul l-as fi-ntors pe dos. Oprindu-mi dintii-n ascunzisurile carnii si īnvīrtind idei īn hore abstracte, tainele mureau īn gura si īn creier. Unde-i sucul devenirii sa īmprospateze pulsul duhului si-al sīngelui? Īn urma doar stropi defuncti, īnsamīntīndu-mi trecutul ca o lactee cale a nerostului. Respiratia-i dezmat. Si caut trupuri nepatate sa-mi cheltuiesc ramasite de calduri si cugete neatinse sa-mi risipesc oboseli aprinse.
Nimicului ce-mbata absenta universului, sa-i adaug cutremurul sonor al sufletului, sa-i spintec linistea cu un vīrtej de glas, sa-mi las pacostea muzicii pe-ntinderi! Sa fiu sufletul golului si inima nimicului!
Vei reusi a-nabusi menirea negativa de care esti muncit? Nicicīnd.
Vei īnsanatosi raul ce-ti mīnca mersul respiratiei? Deloc.
Mai ridica-vei amarul din simturi la esenta de īntrebari? Totdeauna.
Nu vrei sa-ti storci formula de ireparabile īn dulciu de credinte? Nicidecum.
Īn sīngele tau o drojdie de Niciodata se desfata, īn sīngele tau se dezalcatuieste timpul - si-un acaftist pe dos te salveaza din īnecul mīntuirii. Si Diavolul se furiseaza prin ochiul lui Dumnezeu si tu-i urmezi umbra si urma
Paris, 1941-1944
Hōtel Racine
rue Racine
|
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|