PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
pe culmile disperarii (5) de  emil cioran   Omul este astfel constituit, încît el cere în fiecare moment o ierarhizare a valorilor, o scara de valori si o suma de criterii. În fata fenomenului irationalitatii vietii, a evolutiei ei fara nici un scop, care face din viata un avînt haotic de forme debordante si necristalizabile, exigenta unei ierarhii de valori este o simpla exigenta. Si atunci se naste revolta constiintei împotriva vietii, revolta omului detasat de viata împotriva irationalului, la care revolta, viata raspunde omului: mladiaza-te dupa mine si renunta la constiinta, la principiul separativitatii si, tîrît în fluxul irationalului, vei înceta sa cauti un sens acolo unde nu e. A ajunge sa crezi numai în tacere, sa nu mai pretuiesti decît tacerea, este a realiza una din cele mai esentiale expresii ale trairii la marginile vietii. Elogiul tacerii, la marii singuratici si la întemeietorii de religii, îsi are o radacina mult mai profunda decît îsi închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenta oamenilor sa te fi exasperat în asa masura si complicatia problemelor sa te fi dezgustat atît de tare, încît sa nu te mai intereseze decît tacerea si strigatele ei, strigatele tacerii care nu sînt decît cascade intime al caror zgomot îl obiectivezi în lumea din afara. Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitata a tacerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îsi pierd semnificatia si bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destrama în sonoritati vide, în vibratii iritante si în sunete exasperante. Toate conceptele se dilueaza, toate expresiile tari se atenueaza, tot ceea ce vorbesti sau asculti se dezgoleste într-o nuditate stearpa si respingatoare. În tine, nimic nu mai ia o forma sau o consistenta expresiva, ci tot ce pleaca în afara si tot ce vine din afara ramîne ca un murmur îndepartat, monoton si egal, neputînd în nici un fel sa excite nuantele vietii sufletesti, sa trezeasca un interes sau o curiozitate. Atunci îti pare inutil sa-ti mai dai o parere, sa mai iei o atitudine sau sa mai impresionezi pe cineva, si toate zgomotele la care ai renuntat prin tacere cresc în agitatia sufleteasca, existenta în toate marile taceri. Dupa ce te-ai framîntat ca un nebun sa rezolvi toate problemele, dupa ce te-ai chinuit pe culmi, cînd ar trebui sa dai raspunsurile supreme sfîrsesti prin a gasi în tacere singura realitate si singura forma de expresie, si cine nu sfîrseste în tacere înseamna ca n-a vazut totul. Arta de a fi psiholog nu se învata, ci se traieste si se experimenteaza, deoarece nu exista un complex de canoane care sa-ti dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferentiale ale vietii sufletesti. Nu esti un psiholog bun daca tu însuti nu esti un subiect de studiat, daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia în misterul altuia, daca tu însuti n-ai un mister în care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atît de nefericit, încît sa pricepi fericirea si atît de rafinat, încît sa poti deveni oricînd barbar; iar disperarea în care traiesti sa aiba totdeauna atîta ardoare, încît sa nu stii daca traiesti în pustiu sau în flacari. Proteic, polimorf, pe cît de centripet, pe atît de centrifugal, formele vietii sa se combine în tine atît de multiplu si atît de complex, încît extazul pe care-l vei atinge sa fie estetic, sexual, religios si pervers. A fi psiholog înseamna a te învîrti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întîia conditie; a doua este a avea atîta mobilitate, încît axele celorlalte fiinte sa-ti fie atîtea centre de gravitate cîte poate avea o fiinta proteica. Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine în fiecare moment si care în celelalte vieti vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toti ceilalti oameni parti din tine, frînturi ale fiintei tale. Si în dispretul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secreta si o infinita autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadica de a nulifica pe altul prin cunoasterea fondului sau intim, de a dezbraca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbeaza pe celelalte fiinte. Cum acest proces epuizeaza repede pe oameni, ei avînd continuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseste mai repede de oameni, pentru ca el este prea putin naiv pentru a avea prieteni si prea putin inconstient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfîrseste însa prin a fi sceptic. Este, în acest sfîrsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putina iluzie în cunoastere pentru ca sa nu fi ajuns prin cunoastere la deziluzie. Putina cunoastere încînta; multa cunoastere dezgusta. Cu cît cunosti mai mult, cu atît vrei sa cunosti mai putin. Cine nu sufera din cauza cunoasterii, acela n-a cunoscut nimic. Stînd într-o contemplatie linistita, fixat si suspendat sub eternitate si auzind tic-tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil sa nu simti toata absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evolutiei si al oricarui fel de desfasurare. De ce sa mergi mai departe, de ce sa mai traiesti în timp? Revelatia subita a timpului în astfel de contemplatii, care da acestuia o proeminenta vie si strivitoare, pe care n-o are niciodata în existenta zilnica, este fructul unui dezgust de viata, al unei incapacitati de a mai continua cu aceeasi poveste. Si cînd aceasta revelatie se întîmpla în noapte, absurditatea înaintarii în timp se mareste de senzatia unei indescriptibile singuratati, deoarece atunci, departe de oameni si de lume, ramîi singur cu timpul în fata, într-o ireductibila dualitate. Timpul, în aceasta senzatie de parasire nocturna, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o actiune si cu nici un obiect, ci seamana unui vid ce creste progresiv în existenta, unui vid în continua dilatare si evolutie, ca o amenintare de dincolo de lume. Nu mai poti auzi în linistea si tacerea contemplatiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul si pocnetul repetat asemenea unui dangat de clopot într-o lume moarta. Drama omului si a timpului n-o traieste decît acela care a separat timpul de existenta si care în aceasta disociere, fugind de existenta, e apasat de timp. Si acela simte cum creste în el timpul asemenea mortii. Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Si desi atîta lume a sustinut aceasta afirmatie, este a nu fi încercat niciodata iubirea, pentru a o declara banalitate. Sa-ti vina sa plîngi atunci cînd te gîndesti la oameni, sa iubesti totul, într-un sentiment de suprema responsabilitate, sa te apuce o învaluitoare melancolie cînd te gîndesti si la lacrimile ce înca nu le-ai varsat pentru oameni, iata ce înseamna a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Oricît m-as lupta pe culmile disperarii, nu vreau si nu pot sa renunt si sa parasesc iubirea, chiar daca disperarile si tristetile ar întuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat în cine stie ce colturi îndepartate ale existentei mele. Prin orice pot cadea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau indiferenta, cînd toti oamenii te-ar abandona si cînd singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde în altii ca sa-i lumineze sau sa le faca întunericul mai misterios se vor rasfrînge si se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci întunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adîncimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a întunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare? Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE