|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
pe culmile disperarii (4) |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
Desi nu se poate interveni īn existenta nimanui si desi nu poti scoate pe nimeni efectiv din singuratatea durerii, totusi pasivitatea e criminala, precum criminala e si mila aproximativa, asa cum e mila tuturor oamenilor. Prezenta mizeriei īn lume compromite pe om mai mult decīt orice si explica de ce grandomania acestui animal va trebui sa aiba un sfīrsit catastrofal. Cīnd vad mizeria, mi-e rusine pīna si de faptul ca exista muzica, devenita īn asemenea cadru inexpresiva si rece. Esenta vietii sociale este nedreptatea. Si atunci, cum sa mai aderi la o doctrina sociala si politica?
Mizeria distruge din viata totul; o face scīrboasa, hidoasa, spectrala. Exista paloarea aristocratica si paloarea mizeriei. Īntīia rezulta din rafinament, a doua din mumificare. Caci mizeria fantomatizeaza, creeaza umbre de viata, aparitii stranii, asemanatoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este īn convulsiunile ei nici urma de purificare, ci o ura, o amareala, o īnraire carnala. Mizeria, ca si boala, nu duce la un suflet nevinovat si īngeresc, la o umilinta curata si pura, ci la o umilinta veninoasa, rea si razbunatoare, la un compromis ce ascunde rani si patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au nascut īn mizerie, ci au cazut īn ea, nu se pot īmpaca absolut niciodata, fiindca acestia īnteleg mai bine decīt ceilalti ca īn viata aceasta lucrurile ar putea sta si altcum.
Nu admit o revolta relativa īn fata nedreptatilor, ci numai o revolta eterna, fiindca eterna este mizeria īn umanitate.
FUGA DE PE CRUCE
Nu-mi plac profetii, precum nu-mi plac marii fanatici care nu s-au īndoit niciodata de credintele si misiunea lor. Valoarea profetilor o masor dupa capacitatea lor de īndoiala, dupa frecventa momentelor cu adevarat chinuitoare, de-o luciditate dureroasa. Caci la marii profeti īndoiala este mai tulburatoare decīt la ceilalti oameni, desi numai īn īndoiala sīnt profetii si fanaticii cu adevarat umani. Restul este absolutism, predica, morala si pedagogie. Vor sa īnvete pe altii, sa mīntuiasca, sa arate calea adevarului, sa devieze destinele altora, ca si cum adevarurile lor ar fi mai bune decīt ale celor pe care īi īnvata. Criteriul īndoielii este singurul valabil spre a-i deosebi de maniaci. Nu se īndoiesc ei īnsa prea tīrziu? Acela care s-a crezut fiul lui Dumnezeu nu s-a īndoit decīt īn momentele finale. Si adevarata īndoiala a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Sīnt convins ca Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni si, daca ar fi putut, s-ar fi retras īn coltul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n-ar mai fi cerut speranta sau mīntuire. Si cīnd a ramas numai cu soldatii romani, sīnt sigur ca le-a cerut sa-l ia jos, sa-i scoata cuiele, pentru a fugi atīt de departe, īncīt ecoul suferintelor oamenilor sa nu mai ajunga pīna la el. Nu ca Isus ar fi īncetat deodata sa mai creada īn misiunea si ideile lui - era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic -, dar moartea pentru altii este mult mai greu de suportat decīt moartea ta, consumarea destinului tau personal. Isus a suportat rastignirea, deoarece stia ca numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale.
Asa pretind oamenii: pentru ca sa creada īn tine, tu trebuie sa renunti la tot ce e al tau si apoi la tine. Oamenii sīnt rai si criminali; ei vor sa mori pentru a garanta autenticitatea credintei tale. De ce admira ei scrierile rasarite dintr-o īnsīngerare durabila? Fiindca aceasta īi scuteste de suferinte sau le da iluzia suferintei. Ei vor sa vada sīnge sau lacrimi dincolo de rīnduri pentru ca, din mediocritatea si satisfactia lor, sa le apari ca un destin particular si demn de admiratie. Toata admiratia vulgului este plina de sadism.
Daca Isus n-ar fi murit pe cruce, crestinismul n-ar fi triumfat. Oamenii se īndoiesc cu drept cuvīnt īn fata a orice, numai īn fata mortii nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema certitudine, suprema īncredere īn valabilitatea principiilor crestinismului. Cristos putea foarte bine sa dispara īn fata primejdiei rastignirii - sau ar fi putut primi admirabilele tentatii ale diavolului, care exprima simbolic tentatiile vietii. Cine n-a facut pact cu diavolul n-are rost sa traiasca, deoarece el exprima simbolic esenta vietii mai bine decīt Dumnezeu. Regretul meu este ca diavolul m-a ispitit atīt de rar
Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Crestinii n-au īnteles nici acum ca Dumnezeu este mai departe de oameni decīt oamenii de el. Īmi īnchipui un Dumnezeu plictisit pīna dincolo de margini de acesti oameni care nu stiu decīt sa ceara, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creatiei sale, dezgustat de pamīnt si de cer. Si-mi īnchipui un Dumnezeu avīntīndu-se īn neant, ca Isus de pe cruce
Oare ce s-ar fi īntīmplat daca soldatii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, daca l-ar fi luat de pe cruce si l-ar fi lasat sa plece? Īn nici un caz el nu s-ar fi dus īn alta parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fara compatimirea oamenilor si fara lacrimile lor. Chiar daca Isus n-ar fi cerut soldatilor eliberarea - din cauza orgoliului -, totusi īmi este imposibil sa cred ca aceasta idee nu l-ar fi obsedat. Neaparat Isus a crezut ca e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut īmpiedica, īn fata jertfei pentru altii, sa se īndoiasca sau sa-i fie frica de moarte. Īn īntreg procesul rastignirii, Isus a avut momente cīnd, daca nu s-ar fi īndoit ca e fiul lui Dumnezeu, a regretat ca e fiul lui. Īn fata mortii, Isus Cristos a regretat ca e fiul lui Dumnezeu. Si daca a primit moartea, a facut-o numai pentru a triumfa ideile sale.
S-ar putea foarte bine ca Isus sa fi fost mult mai simplu decīt īl concepem noi, sa fi avut mai putine īndoieli si mai putine regrete. Caci el s-a īndoit si a regretat ascendenta lui divina numai īn momentele finale. Noi ne īndoim si regretam atīta, īncīt nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinti si nu mai putem crede īn predicatori. Detest īn Isus tot ce e predica, morala, idee si credinta. Sa ne fi dat pace, si sa nu ne mai fi tulburat cu atītea idealuri si credinte. Caci idealuri si credinte au atītia. Iubesc la Isus momentele de īndoiala si de regret, clipele cu adevarat tragice din existenta lui, care nu īmi par nici cele mai interesante si nici cele mai dureroase. Caci daca s-ar masura dupa suferinta, cīti n-ar avea dreptul, īnaintea lui, sa se considere fii ai lui Dumnezeu! S-ar putea ca nu toti fiii lui Dumnezeu sa moara pe cruce, īntr-o moarte geometrica si verticala!
CULTUL INFINITULUI
Nu pot vorbi de infinit fara sa simt un vīrtej interior si unul exterior. Este ca si cum, dintr-o existenta ordonata, cu legi si forme, as sari īntr-un vīrtej cu ondulatii inegale si capricioase ce evolueaza, cu o iuteala de gīnd, prin imensitate. Evolutia acestei linii sinuoase se desfasoara spre un punct etern inaccesibil. Cu cīt punctul de ajungere se deplaseaza īnspre o departare inconceptibila si indefinita, cu atīt intensitatea vīrtejului pare a creste. Curbele si ondulatiile lui n-au nimic din usurinta gratiei, ci descriu linii complicate, asemenea unor flacari cosmice. O trepidatie universala zguduie totul ca īntr-un infern. Si toata lumea pare a se misca īntr-un ritm accelerat si nebun, ca si cum s-ar apropia apocalipsul. Nu exista un sentiment adīnc al infinitului fara acea senzatie ciudata a apropierii vertiginoase de sfīrsitul cosmic, de sfīrsitul universal. Paradoxul infinitului este de a-ti da aceasta senzatie de apropiere de sfīrsitul absolut si de a face, īn acelasi timp, imposibila aceasta apropiere. Caci infinitul nu duce la nimic. Atīt infinitul spatial, cīt si infinitul temporal. Infinitatea este tot atīt de deconcertanta īn trecut ca si īn viitor. Ce sa se realizeze īn viitor, cīnd avem o eternitate īnapoia noastra īn care s-a putut realiza orice? Cum o sa poata prezenta viitorul ceea ce n-a putut prezenta o infinitate trecuta? Daca lumea ar fi avut un sens, s-ar fi revelat pīna acum si noi l-am fi aflat. Cum sa pot concepe ca acest sens se va realiza īn viitor, cīnd pīna acum ar fi trebuit sa se arate? Lumea n-are nici un sens nu numai fiindca este irationala īn esenta sa, dar si fiindca este infinita. Sensul este conceptibil numai īntr-o lume finita, īn care poti ajunge la ceva, unde sīnt limite care se opun regresiunii noastre, īn care exista puncte sigure si delimitate, astfel ca lumea sa poata fi asimilata unei istorii cu convergenta universala si precisa, asa cum face conceptia progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindca īn el totul e provizoriu si caduc. Totul e prea putin fata de nemarginire. Nimeni nu poate avea experienta infinitului fara ameteli, fara o tulburare adīnca si care nu se poate uita. Si cum sa nu te tulburi, cīnd īn infinit nici o directie nu e mai valabila decīt cealalta?
Īn spatiu, infinitatea stabileste echivalenta directiilor, care toate nu pot duce nicaieri, nici una nefiind preferabila alteia. Infinitul neaga orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonica atunci cīnd ma gīndesc la aceasta negativitate si īmi pare chiar bine ca lumea n-are nici un sens din cauza infinitului. Si, īn definitiv, ce ne mai trebuie atīta sens? Oare nu putem trai si fara ca lumea aceasta sa aiba unul? O betie a irationalitatii, un dionisism total nu pot suplini acest nonsens universal? Sa traim, fiindca lumea n-are nici un sens. Daca n-avem scopuri precise si idealuri accesibile, sa ne aruncam fara nici o rezerva īn vīrtejul teribil al infinitului, sa urmam ondulatiile lui īn spatiu, sa ne consumam īn focurile acestui vīrtej, īn caldura lui īngrozitoare, sa-l iubim pentru nebunia lui cosmica si pentru anarhia lui totala. Nu exista experienta a infinitului care sa nu provoace anarhia, o anarhie totala, organica si iremediabila. Nu poti īntelege infinitul, care īti da imaginea unei anarhii cosmice, daca nu ai embrionar tendinte
BANALITATE SI TRANSFIGURARE
Este o prostie, din moment ce nu ma sting imediat si din moment ce nu pot cīstiga naivitatea, sa mai fac gesturi zilnice, obisnuite si comune. Trebuie depasita īn toate modurile banalitatea si realizata transfigurarea, care nu este altceva decīt o īnfaptuire a unei expresivitati absolute. Ma gīndesc plin de tristete cum trec oamenii pe līnga ei, cum īsi neglijeaza destinul si cum se consuma īn platitudine. De ce nu ne-am īncorda īn fiecare moment, de ce nu am mari īncontinuu luminile din noi sau ne-am ameti de adīncimile īntunericului? Nu trebuie sa dam o expresie infinita tuturor contingentelor noastre? De ce nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n-am cultiva un zīmbet pīna am ajunge la zona vitala din care el izvoraste? Cu totii avem mīini, dar nimeni nu se gīndeste la cultivarea lor, la atingerea unei expresivitati absolute prin delicatetea si nuantele sau pozitia lor. Ne place sa le admiram īn pictura, sa vorbim de semnificatia lor, dar sīntem incapabili sa le dam expresie īn propria noastra persoana, sa le facem revelatoare pentru toata agitatia noastra launtrica. Sa ai o mīna fantomatica, o mīna transparenta, ca un reflex imaterial, o mīna nervoasa, īncordata pīna la ultima crispatie. Sau, daca nu, o mīna grea, amenintatoare, dura si īnfioratoare. Prezenta mīinilor, aratarea lor sa fie mai mult decīt un discurs, mai mult decīt un plīnset, un zīmbet sau o rugaciune. Caci mīinile pot avea ochi, acolo unde ochii vad īn interior. Expresivitatea absoluta, fruct al unei continue transfigurari, al unei neīncetate primeniri launtrice cu focuri nestinse si cu valuri agitate, cu vibratii infinite si pulsatii irezistibile, va face din prezenta noastra un centru de iradiere mai puternic decīt soarele. Si nu numai mīinile, dar si fata, si tot ce ne individualizeaza sa atinga aceasta forma de expresivitate, īn care tot ce are fiinta noastra specific se adīnceste pīna dincolo de margini. Sīnt oameni a caror simpla prezenta este pentru altii un surmenaj, o oboseala adīnca sau o iluminare. Īn orice caz, prezenta lor este fecunda, hotarītoare, caci raspīndeste o fluiditate insesizabila care te asimileaza si te cuprinde ca īn niste mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu exista goluri, vacuitati sau discontinuitati, ci o comuniune, o participare, rezultate din acea neīncetata transfigurare īn care culmile sīnt nu numai ameteli, ci si voluptati. Trebuie īnsa atīta framīntare, atīta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza īntr-o prezenta hotarītoare, īncīt luminile transfigurarii te-ar putea arde si distruge iremediabil. Si n-ar fi suprema transfigurare, īn aceasta moarte de lumina si de foc?
Simt īn mine o neliniste ciudata, care se insinueaza īn tot corpul, creste si se dilata ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristete. Este teama de viitorul existentei mele problematice sau este o teama de propria mea neliniste? Caci ma cuprinde o neliniste de fatalitatea fiintei mele. Oare voi mai putea vietui dupa astfel de probleme, voi mai putea continua sa traiesc dupa astfel de vietuiri? Oare ceea ce traiesc eu e viata, sau un vis absurd, o exaltare reverica īmbracata īn imperceptibile melodii transcendente? Nu se tese īn mine fantezia grotesca si bestiala a unui demon si nu este nelinistea mea o floare din gradina unei fiinte apocaliptice? Toata demonia acestei lumi pare a se fi concentrat īn nelinistea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeti si irealitati. Si din aceasta demonie n-o sa arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum si pulbere, ca dupa o mare prabusire. Caci toata existenta mea este o prabusire care, fiind nemarginita, niciodata nu poate fi definitiva.
Oare exista alte īntristari decīt īntristarile de moarte? Nu, fiindca adevaratele tristeti sīnt negre, lipsite de farmec si de vis, carora li se substituieste o reflexivitate bizara. Oboseala din tristete este incomparabil mai mare decīt cea din melancolie, este o oboseala care duce la dezgust de viata, la o deprimare teribila si iremediabila. Ceea ce diferentiaza tristetea de durere este predominarea elementului reflexiv la īntīia, pe cīnd la a doua predomina senzatia, materialitatea grea si fatala, care da un caracter atīt de organic durerii. Tristetea si durerea nu pot duce decīt la moarte, iar nu la iubire, la exaltare erotica. A trai valorile Erosului īnseamna a trai nemijlocit, īn imediatul vietii, īn necesitatea secreta a vietii, care e simtita ca libertate, din cauza naivitatii esentiale a oricarei experiente erotice. Dar a fi trist si a suferi īnseamna a nu putea trai nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de vietuire, de un act asociat fluxului vietii īntr-o participare din cele mai organice. Tristetea, ca si suferinta, ne revela existenta, deoarece īn ele avem īn constiinta separatia noastra de lumea obiectiva si nelinistea care da un caracter tragic vietuirii īn existenta. Daca ar exista un zeu al tristetii, lui nu i-ar putea creste decīt aripi negre si grele, pentru a zbura nu īnspre ceruri, ci īn infern.
Desi īn genere omul este un animal bolnav, se gasesc totusi destui oameni sanatosi pentru a putea vorbi de sensul sanatatii īn omenire. Cea mai comoda, mai confortabila si mai putin angajata stare este starea de sanatate. Ea indica nu numai o prostie organica si definitiva, dar si o platitudine de simtire, o absenta totala a oricarui risc, o incapacitate de orice actiune eroica. A fi sanatos īnseamna a umbla īn lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adīncimile existentei. Se poate lupta īmpotriva tuturor oamenilor, numai īmpotriva celor sanatosi nu, fiindca acestia sīnt atīt de putin sensibili, īncīt nu pot sa realizeze īn ei nici o forma de transfigurare. Cel mai mare dispret pe care īl pot avea pentru un om este sa-l consider sanatos. Sanatatea bruta, organica - adica o sanatate iremediabila - este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Si cīnd mi se va obiecta sanatatea din gratie sau entuziasm, voi raspunde ca acestea preced oarecum sanatatea, ca ele reprezinta doua modalitati de vietuire care determina felul sanatatii. Ele sublimeaza īn asa masura faptul organic, īncīt atunci cīnd admiram gratia sau entuziasmul noi nu sīntem sensibili si nu avem īn constiinta sanatatea, aceasta expresie a organicului ce nu si-a depasit legea lui, depasire ce o īntīlnim totdeauna īn boala.
Oamenii muncesc īn general prea mult pentru a mai putea fi ei īnsisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie īntr-un efort care nu duce decīt la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neīncetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neīncetata tīmpeste, trivializeaza si impersonalizeaza. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva īntr-o zona obiectiva a lucrurilor, īntr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic ca īn lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre īntr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decīt la animal. Caci la acesta activitatea este atīt de organica, īncīt el n-o separa de existenta sa proprie, pe cīnd omul īsi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. Īn frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cīnd acesta este fatal si frecvent. Si īn munca omul a uitat de el īnsusi. Dar n-a uitat ajungīnd la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea.
Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. Īn loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare īn lume, la o existenta solara si sclipitoare, īn loc sa traiasca pentru el īnsusi - nu īn sens de egoism, ci de crestere interioara -, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara. Unde mai exista īntr-o astfel de viata extazurile, viziunile si nebuniile? Unde mai exista suprema nebunie, unde mai exista voluptatea autentica a raului? Caci voluptatea negativa din īncīntarea pentru munca are ceva din mizeria si platitudinea omeneasca de fiecare zi, dintr-o meschinarie detestabila si periferica. De ce nu se hotarasc odata oamenii sa lichideze cu munca de pīna acum si sa īnceapa o alta munca, īn care sa nu mai gasim nici o asemanare cu genul de munca īn care s-au risipit? Oare a fost nevoie sa cladeasca piramide, palate, temple si castele? Nu este suficienta constiinta subiectiva a eternitatii, constiinta acelei īmpliniri īn supraconstiinta? Daca a distrus ceva activitatea frenetica, munca neīncetata si trepidatia exterioara, apoi desigur aceasta nu poate fi decīt simtul pentru eternitate. Munca este negatia eternitatii. Cu cīt creste cucerirea de bunuri īn temporal, cu cīt se intensifica munca exterioara, cu atīt eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai īndepartat si mai irealizabil. De aici perspectiva redusa a tuturor oamenilor activi si energici, de aici platitudinea lor iremediabila de gīndire si de simtire. Munca īnseamna periferie. Si, desi nu opun muncii nici contemplatia pasiva si nici reveria vaga, ci transfigurarea intensa pentru realizarea unei prezente, prefer totusi o lene, ce īntelege si justifica totul, unei activitati frenetice, intolerante si absolutiste. Pentru a trezi lumea moderna la viata trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de īmpacare si de un zīmbet ce accepta totul. Este infinit mai mult simt metafizic īntr-un om lenes decīt īntr-unul activ. Se īntīmpla īnsa uneori ca lenea sa fie, īntocmai ca si munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevaratul elogiu nu poate fi decīt acela al transfigurarii.
Ma atrag departarile, ma atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridica din stomac pīna la creier, trecīnd prin toate organele si membrele ca un fluid usor si impalpabil, ca o insesizabila pīlpīire interna. Si nu stiu de ce, īn īntinderea progresiva a acestui gol, īn marirea neīncetata a acestui vid crescīnd īn infinit, simt prezenta misterioasa si inexplicabila a celor mai contrare sentimente care agita sufletul omenesc. Sīnt fericit si nefericit īn acelasi timp, īncerc simultan exaltarea si depresiunea, ma domina disperarea si voluptatea īn cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Sa fie vagul departarilor, nostalgia dupa virginitati cosmice, dupa singuratati fantomale si misterioase? Ma domina un sentiment muzical al departarilor, vibratii de melancolie infinita si cu ritm de extaz īn singuratate, cu priviri difuze pe īnaltimi de cer si cu tristetea īnaltimilor proprii. Cum sa gasesc un triumf īn marele gol, īn atractia nelamurita pentru departarile cosmice? Ma vad singur, īn mijlocul unui peisaj nemarginit, sorbind prin toti porii aromele singuratatii, īncīntat de reveria extatica a melancoliei, īndepartīnd contururile ca pentru a face si mai ciudate departarile, traind euforia si nelinistea apocalipsului. Sīnt atīt de vesel si de trist, īncīt lacrimile din mine au īn acelasi timp reflexe de cer si de infern. Pentru bucuria tristetii mele, as vrea sa nu mai existe moarte pe acest pamīnt, a carei fatalitate este atīt de groaznica īn tristetea pura si adevarata.
O sa ma īnghita golul meu launtric, o sa fiu īnghitit de propriul meu vid. Sa simti cum te prabusesti īn tine, īn neantul tau propriu, cum risti gīndindu-te la tine, cum cazi īn haosul intern! Senzatia prabusirii īn golul exterior, īn vidul din afara, este mult mai putin complicata decīt aceasta senzatie nebuna a prabusirii īn tine īnsuti. Sa-ti dai seama de infinitele tale adīncimi si sa le simti chemarile, rasunīnd de o vraja demonica, este a atinge forma neobisnuita de expansiune centripeta īn care centrul fiintei se deplaseaza, īntr-un joc indefinit, īn neantul subiectiv. Nelinistea prabusirii exterioare n-are farmecul maladiv al nelinistii, al prabusirii interne. Caci la aceasta se adauga satisfactia de a muri īn tine, de a-ti gasi moartea īn nimicul tau propriu.
Receptivitatea pentru durere īsi are originea nu numai īntr-o structura temperamentala specifica, ci si īn obisnuinta, īn frecventa si dominarea durabila a durerii. Fiecare prilej de durere este trait atunci cu mult mai multa intensitate, este exagerat si proiectat īn constiinta pīna la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intima īn care limitele continuturilor sufletesti rasarite din durere se dilata la infinit, īn care nu exista margini si forme pentru progresul durerii. Obisnuinta cu durerea nu toceste sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creeaza o receptivitate mult mai mare si mai ascutita. Atunci, cea mai mica depresiune se amplifica, ia proportii īn constiinta, se intensifica si apasa ca o greutate insuportabila. Si pe cīnd bucuriile si succesele nu pot depasi un efect de moment, durerile se fixeaza īn suflet ca eternitati de gheata. Īntregul continut al personalitatii se dezvolta atunci sub semnul durerii, devenita realitate si emblema a acestei personalitati. Daca multa iubire apropie pe om de viata, multa durere īl separa. Nu este de mirare pentru ce, la aceia care nu cunosc decīt īndelungile suferinte care tind sa epuizeze seria nesfīrsitelor dureri, dezgustul de viata si oboseala de a trai sīnt uneori atīt de mari, īncīt gestul cel mai mic ia proportia unui act eroic, straduinta cea mai redusa se proiecteaza ca un efort colosal, actiunea cea mai timida - ca un risc formidabil. Oboseala si dezgustul de viata fac din orice lacrima o mare de plīnset, din orice īntristare o suma de tristeti iremediabile, din orice durere un colos de suferinte. Incapacitatea de a mai lua parte la viata lucrurilor, la ritmul vietii exterioare face din oboseala continua o stare īn care te distantezi progresiv de tot ceea ce exista. Sīnt extrem de chinuitoare aceste stari īn care, īn furtuni de durere, apare oboseala, ca un corectiv vulcanului interior. Marea receptivitate pentru durere, pe care o au unii oameni, īi duce la amestecul oboselii cu o expansiune vulcanica, a furtunilor interne cu marile depresiuni. Un vulcan a carui lava ar suferi cristalizari chiar īn elanul, īn izbucnirea ei, s-ar consolida si s-ar topi succesiv īn ascensiunea sa. De aceea, dupa acest vulcan nu ramīne numai fum, ci si gheata.
Pentru mine nimic n-are valoare decīt prezentat īn ultima expresie, realizat īn forme ultime. Nu pot vorbi decīt despre ultimele tristeti, ultimele bucurii sau ultimele tragedii. Caci iubesc ceva numai īntru cīt apare fara nici o rezerva, fara nici un compromis si fara nici o reticenta. Si unde se poate gasi aceasta, altundeva decīt īn ultimele expresii? Īncordarile ultime si convulsiunile tristetilor sfīsietoare, nebunia ultima, betia si excitarea īn ultimele forme ma īncīnta pentru amestecul lor de farmec si de neliniste, pentru surīsul acela apocaliptic, de o vraja ciudata si irezistibila. Nu este totul ultim? Existenta īn genere nu este ea deja prinsa īn neant? Si ce este nelinistea īn fata neantului decīt bucuria perversa a ultimelor tisteti, exaltarea pentru definitivatul neantului si provizoratul existentei? Sa fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patrie?
Trebuie sa lupt īmpotriva mea, sa explodez īmpotriva destinului meu, īmpotriva soartei mele. Cu cel mai barbar elan, sa arunc īn anonimatul fiintei mele toate cadavrele care īmi īmpiedica ascensiunea, toate obstacolele care amīna transfigurarea, sa nu mai ramīna decīt expansiunea mea subiectiva, groaznica, si infinita mea dorinta de īntuneric si de lumina. Fiecare pas al meu sa fie un triumf sau o prabusire, un avīnt sau o ratare. Īn cea mai fulgeratoare alternanta sa creasca si sa moara viata din mine, īn ritmul cel mai trepidant sa se deschida florile si sa straluceasca putregaiul sufletului meu. Nimic din calculul meschin si din aprecierea rationala a existentelor curente sa nu mai īngreuneze tensiunea nemarginita a vijeliei mele interne, a durerilor si amurgurilor mele. Cu salbaticia impetuoasa a resurselor neexploatate din mine si cu īncrederea bestiala a patimilor comprimate, sa īnghit lumina si īntuneric pentru orgia mea launtrica, pentru voluptatile si chinurile haosului meu, pentru tragicele īncīntari ale deznadejdii si ale bucuriilor mele ultime.
Ma arde un astfel de foc interior si ma agita furtuni atīt de mari, īncīt mirarea ma apuca cum de nu explodez deodata cu aceasta lume, īntr-un avīnt apocaliptic. Simt cum tremur eu, si cu mine īntreaga lume, cum ma napadesc fioruri din adīncuri si cum ma cuprinde o exaltare de sfīrsit de lume. As vrea ca toata lumea aceasta sa fie aruncata īn aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanenta, continua si adīnca, de o demonie intrinseca si parasita, sa se cutremure totul ca īn fata ultimelor clipe, sa ne īnvīrtim, halucinati, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic sa nu-si mai gaseasca o ratiune īn sine īnsusi, totul sa fie īntr-o clipa nimic. Si sa soarbem nimicul, prinsi īn vīrtejul demonic al clipelor din urma.
Nu este un semn de rezistenta, ci de imbecilitate, īn faptul ca oamenii supravietuiesc unor īncordari organice excesive si unor stari sufletesti de limita. Ce rost mai are sa traiesti dupa asemenea tensiuni, ce rost mai are reīntoarcerea īn platitudinea existentei? Nu numai dupa experienta neantului si a disperarii īmi pare un nonsens supravietuirea, dar si dupa intensitatea voluptuoasa a actului sexual. Nu voi īntelege niciodata cum de nu s-au gasit oameni care sa se sinucida īn culmea voluptatii sexuale, cum de nu s-au gasit fiinte care sa simta vulgara si plata orice supravietuire. Fiorul acela, nemarginit īn intensitate, dar aproape iluzoriu īn timp, ar trebui sa consume īntr-o clipita toata fiinta noastra. Si daca n-o consuma, pentru ce n-o consumam noi? Sīnt atītea moduri de a muri, dar nimeni n-are curajul si originalitatea unei morti sexuale, care n-ar fi mai putin absoluta decīt celelalte morti, ci ar avea avantajul de a te arunca īn nimic īn mijlocul suspinelor de voluptate. De ce sa pierdem astfel de cai, de ce sa neglijam astfel de prilejuri? Trebuie numai o sclipire de amarnica luciditate īn culmea uitarii sexuale, pentru ca moartea sexuala sa nu mai apara o iluzie sau o fantezie deviata.
Daca oamenii vor ajunge vreodata la o stare īn care sa nu mai poata suporta monotonia, platitudinea si vulgaritatea existentei obisnuite, atunci orice prilej de traire absoluta va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravietui exaltarii aceleia infinite va consuma, ca īn complicatiile apocalipsului, orice urma de existenta. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema daca mai are rost sa mai traiesti dupa ce asculti unele simfonii sau dupa ce privesti un peisaj rar si fascinator. Toate aceste experiente au un caracter de definitivat sau, īn cazul cel mai bun, de rascruce. Dupa ele, oricīta diversitate ai mai cauta īn viata, ea nu te poate īndeparta de la senzatia de gol ce urmeaza fantasticelor plenitudini ce se nasc si cresc īn experientele capitale.
Tragedia omului, ca animal dezintegrat din viata, consista īn faptul ca el nu mai poate gasi o satisfactie īn datele si valorile vietii. Orice fiinta ca parte din existenta poate vietui, īntrucīt pentru ea existenta, din care ea face parte, are caracter de absolut. Pentru om, viata nu e un absolut. De aceea, nici un om, īntrucīt nu e numai animal, nu gaseste o multumire īn faptul īnsusi al vietii, īn faptul de a trai. Pentru animal, viata e totul; pentru om, ea este un semn de īntrebare. Si acest semn de īntrebare este un final, caci omul n-a primit pīna acum nici un raspuns īntrebarilor lui si nu va primi niciodata, deoarece viata nu numai ca n-are nici un sens, dar nici nu poate avea unul.
PRINCIPIUL SATANIC ĪN SUFERINTA
Daca sīnt oameni fericiti pe acest pamīnt, pentru ce nu urla, pentru ce nu apar īn strada sa-si strige bucuria īn tipete nebune si neīncetate? De unde atīta discretie si atīta rezerva? Daca as avea constiinta unei bucurii continue, a unei exaltate dispozitii interne īnspre placere, si daca as simti o irezistibila īnclinare īnspre seninatate, n-as putea trai numai īn mine acele momente, ci le-as īmpartasi īntr-un elan fara margini tuturora, m-as risipi de bucurie īn vazul celorlalti, mi-as consuma toata energia pentru a face comunicabila starea mea de fericire, preaplinul meu īncīntator si debordant. N-as regreta daca dupa o astfel de risipire vocea ar ragusi, ochii ar orbi si mersul s-ar īmpletici, n-as regreta daca functiile si posibilitatile organelor s-ar epuiza si focul din mine si-ar īncetini pīlpīirile.
Daca exista fericire īn lume, ea trebuie comunicata. Sau oamenii cu adevarat fericiti n-au constiinta fericirii lor? Le-am putea īmprumuta noi o parte din constiinta, pentru ca ei sa ne rasplateasca din infinita lor inconstienta. De ce numai durerea are lacrimi si tipete, iar placerea numai fioruri? Cīnd īn placere omul ar avea atīta constiinta cīta are īn durere, atunci n-ar putea rascumpara placerile, durerile - si distributia īn lume n-ar fi incomparabil mai echitabila?
Durerile nu se uita, chiar fiindca sīnt legate, īntr-un mod nemasurat de mare, de constiinta. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sīnt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n-au ce uita.
Īntr-un anumit fel, nici placerile nu se uita, caci si ele se īnsumeaza īn personalitatea noastra, determinīnd-o īntr-o puternica receptivitate pentru placere si īnseninīnd progresiv fiinta noastra, īntocmai ca si suferinta, care determina receptivitatea īn sensul ei. Dar pe cīnd durerile au o pregnanta si o individualitate dincolo de īnsumarea si totalizarea ce se realizeaza īn noi, placerile se sterg si se topesc ca niste forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o placere si de cadrul īn care ea s-a dezvoltat, pe cīnd amintirea durerii amplifica senzatia penibila cu memoria deconcertanta a cadrului. Ca placerile nu se pot uita integral, o dovedeste faptul ca un om ce a trait toata viata īn placeri nu va avea la batrīnete decīt o usoara dezabuzare, pe cīnd unul ce a suferit mult numai īn cazul cel mai bun va realiza o profunda resemnare. Si resemnarea presupune infinite tragedii anterioare.
Este o prejudecata rusinoasa īn afirmatia ca placerile sīnt egoiste, ca ele separa pe om de viata, precum tot atīt de rusinoasa este aceea dupa care durerile creeaza afinitati cu lumea. Superficialitatea ce exista la sursa unor atari prejudecati este revoltatoare, si originea ei livresca este de natura a nulifica īn constiinta mea toate bibliotecile, īn fata unei singure experiente traite pīna la margini.
Conceptia crestina si conceptia curenta a suferintei sīnt fundamental false. Dupa ele, suferinta este un drum spre iubire, cīnd nu este calea esentiala a iubirii. Dar oare crestinismul numai īn aceasta problema ar trebui corectat?
A vorbi de drumul suferintei ca drum al iubirii este a nu cunoaste nimic din esenta satanica a suferintei. Pe treptele suferintei nu urci, ci cobori. Ele nu formeaza scari īnspre cer, ci īnspre infern. Si īntunericul īn care ajungi pe scarile durerii nu este mai putin infinit si etern decīt lumina ce te orbeste pe scarile bucuriei.
Suferinta este o cale de separare, de disociere, este o forta centrifugala ce te detaseaza de sīmburele vietii, de centrul de atractie al lumii, de unde totul tinde sa se unifice īn iubire si intimitate. Daca principiul divin se caracterizeaza printr-un efort de sinteza cosmica si de participare metafizica la esenta totului, atunci suferinta este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare si dramatizare, strabate īntr-o imanenta organica si esentiala īntreg sīmburele durerii.
Īn toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vietii, iei un contact inconstient si experimental cu dinamismul concret al firii si te simti legat prin toate fibrele cu pulsatiile irationale ale lumii. Si aceasta nu numai īn bucuria spirituala, ci si īn diversitatea formelor de placere organica, īn multiplele voluptati ale simturilor.
Separarea de lume īn suferinta duce la interiorizare excesiva, la o dezvoltare paradoxala a gradului de constiinta, īncīt toata lumea, cu splendorile si īntunecimile ei, se fixeaza fata de om īntr-o pozitie de exterioritate si transcendenta. Si cīnd esti īntr-o asemenea masura separat de lume, cīnd ai lumea vesnic īn fata ta si cīnd te simti iremediabil singur īn fata acestei lumi, atunci cum sa mai poti uita ceva? Nu simti necesitatea uitarii decīt a lucrurilor si experientelor din cauza carora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a sterge amintirile celor ce n-ar vrea sa uite si de a fixa amintirile īn memoria celor ce ar dori sa uite totul.
Īn genere, oamenii se īmpart īn doua categorii: īn aceia pentru care lumea ofera prilejuri de interiorizare si aceia pentru care lumea ramīne exterioara, obiectiva si nesemnificativa. Toate obiectele lumii fizice si toate formele naturii sīnt lipsite pentru om de orice semnificatie daca sīnt privite ca atare, īn ele īnsele. Semnificatia lor se dezvaluie numai unei intense trairi subiective, care tinde sa le asimileze si sa le īnsumeze īn subiectivitate. Atunci cresc īn noi si nu numai ca le determinam, dar ne determina si ele. Oamenii care interiorizeaza nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizeaza, le integreaza, topindu-le īntr-un torent launtric. Īntr-o adevarata interiorizare, toata existenta obiectiva e un pretext. Si numai ca atare ea poate avea semnificatie, deoarece o teleologie obiectiva nu se poate construi si justifica decīt pe o suma de iluzii, care au pacatul de a fi direct sesizabile si demascabile de un ochi patrunzator. Toti oamenii vad focuri, furtuni, prabusiri, peisaje; dar cīti simt īn ei flacari, trasnete, vīrtejuri sau armonii? Sau cīti, la vederea unor flacari, se gīndesc simultan la gratie si la moarte, si cīti poarta īn ei frumuseti īndepartate care sa le coloreze melancoliile? Oamenii care traiesc indiferent, carora natura nu le ofera decīt o obiectivitate fada si rece, desi pot fi perfect multumiti cu viata, ea nu este mai putin pentru ei o suma de ocazii pierdute. Caci ei nu pot depasi o forma de vizualitate ordinara. La omul comun, vazul, īn loc sa īnghita obiectul, īl izoleaza, īl īndeparteaza de la orice posibilitate de integrare si asimilare.
Oricīt m-as fi zbatut eu īn aceasta lume si oricīt m-as fi separat de ea, distanta dintre mine si ea n-a facut decīt sa mi-o faca mai accesibila. Desi nu pot gasi un sens īn lume, un sens obiectiv si o finalitate transcendenta, care sa arate īnspre ce evolueaza lumea si la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existentei a fost totusi īn mine un prilej de vesnice īncīntari si tristeti. Am avut momente cīnd frumusetea unei flori a justificat īn fata īntelegerii mele existenta unei finalitati universale, precum o pata īn puritatea unui azur a fost de natura a-mi atīta verva pesimista. Cei ce interiorizeaza peste masura descopera īn cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolica.
Oare tot ceea ce am vazut eu īn viata mea sa port īn mine? Ma sperie gīndul ca toate peisajele, cartile, femeile, vulgaritatile si viziunile sublime s-au condensat īntr-un creier si ca o parte din trecutul umanitatii s-a actualizat īntr-o biata constiinta. Aceste gīnduri, viziuni, aspecte si obiecte nu par a se fi subtilizat īn tesaturile unei substante nervoase, a se fi subtiat pīna la transparenta īntr-un mediu de o finete inexplicabila, ci am impresia ca s-au transpus īn mine ca realitati, ca o parte din existenta apasa īn infinitul meu launtric. Poate de aceea ma simt uneori atīt de greu, de apasat si de coplesit, ca as vrea sa uit īn toate prilejurile pe care mi le ofera viata. Interiorizarea duce la prabusire, fiindca prin ea a intrat oarecum lumea īn tine si te apasa dincolo de orice rezistenta. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de arta si de sexualitate numai pentru a uita?
- Pentru ce nu scriu femeile? Fiindca ele pot plīnge oricīnd.
- Cīte mii de celule nervoase ma costa fiecare gīnd? Iata īntīia īntrebare ce trebuie sa si-o puna un gīnditor existential si organic, un gīnditor viu.
- Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prabusit din cauza ideilor.
- Defectul tuturor oamenilor este ca asteapta sa traiasca, deoarece n-au curajul fiecarei clipe. De ce n-am pune īn fiecare moment atīta pasiune si atīta ardoare īncīt fiecare clipa sa devina un absolut, o eternitate? Toti īnvatam sa traim dupa ce nu mai avem nimic de asteptat, iar cīnd asteptam nu putem īnvata nimic, fiindca nu traim īn prezentul concret si viu, ci īntr-un viitor fad si īndepartat. Ar trebui sa nu asteptam nimic decīt de la sugestiile imediate ale clipei, sa asteptam fara a avea constiinta timpului. Salvarea nu poate fi decīt īn recīstigarea imediatului. Caci omul este o fiinta care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect.
- De cīnd trebuie sa īnceapa fericirea noastra? De cīnd ne-am convins ca adevarul nu poate exista. Caci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar daca ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede īn imposibilitatea adevarului sau acela ce nu se bucura de aceasta imposibilitate n-are decīt o cale de salvare, pe care n-o va gasi īnsa niciodata.
- Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credinta, nu poate duce decīt la megalomanie sau la autodenigrare. Cīnd te preocupi mult de tine īnsuti, nu poti ajunge decīt sa te iubesti sau sa te urasti dincolo de orice masura. Īn amīndoua felurile, te lichidezi īnainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.
Ar trebui ca omul sa īnceteze sa fie, sau sa devina un animal rational. Mai bine sa devina o fiinta absurda care īn fiecare moment risca totul, cu fantezii periculoase si exaltari infinite, cīnd ar putea muri din cauza a tot ce ofera lumea si a tot ce nu ofera. Idealul oricarui om ar trebui sa fie īncetarea de a fi om. Si aceasta nu se poate decīt prin realizarea arbitrarului absolut.
Iubirea de oameni ce rasare din suferinta seamana cu īntelepciunea ce izvoraste din nefericire. Īn amīndoua cazurile, radacinile sīnt putrede si izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturala si spontana, rezultata dintr-o daruire fireasca si dintr-un elan irezistibil, poate fecunda si sufletele altora si poate comunica o intimitate calda si senina. Aceea ce rezulta din suferinta ascunde prea multe lacrimi si suspine pentru a nu īmprastia raze de o claritate amara, īn care punctele negre pateaza puritatea iubirii. Este prea multa renuntare, prea mult chin si prea multa neliniste, pentru ca aceasta iubire sa fie altceva decīt o infinita concesivitate. Ierti totul, admiti totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Si cum sa mai iubesti, cīnd nu esti atasat de nimic? Iubirea de oameni din suferinta este vidul acelui suflet omenesc īntre tot si nimic, īntocmai cum, īntr-un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. Īn crestinism nu exista iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s-a crezut mīntuitorul lumii, daca l-ar fi luat de pe cruce īnainte de a intra definitiv īn nimic, el n-ar mai fi avut nici macar aceasta concesivitate, aceasta indulgenta, care este mai mult o aluzie la iubire decīt iubire.
Iubire din suferinta? Ea poate fi nemarginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se īnradacineaza mai putin īn otrava.
Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. Īn orice directie ai apuca, nu este mai bine decīt īn nu importa care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este daca taci sau daca strigi. Poti gasi totului o justificare, precum nu poti gasi nici una. Totul este īn acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus īnaintea altuia, precum nici o idee nu e mai buna decīt alta. De ce sa te īntristezi de tristetea ta si sa te bucuri de bucuria ta? Ce-ti pasa daca lacrimile tale sīnt de placere sau de durere? Iubeste-ti nefericirea si uraste-ti fericirea, amesteca totul si confunda totul. Renunta la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vīnturi sau ca o floare purtata de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar trebui. Cine stie daca īn felul acesta nu vei fi mai cīstigat? Si daca nu cīstigi, ce e daca pierzi ceva? Este ceva de pierdut si ceva de cīstigat īn aceasta lume? Orice cīstig este o pierdere, precum orice pierdere este un cīstig. Pentru ce oamenii mai asteapta o atitudine determinata, idei precise si vorbe corecte? Simt ca ar trebui sa vars foc pe gura, ca raspuns la toate īntrebarile ce mi s-au pus si ce nu mi s-au pus.
Cum s-ar putea lupta īmpotriva nefericirii? Numai luptīnd īmpotriva noastra, dīndu-ne seama ca ea nu provine din afara, ci din noi īnsine. Daca ne-am da seama īn fiecare moment ca totul depinde de rasfrīngerea īn constiinta noastra, de amplificarile interne si de ascutimea sensibilitatii, atunci am ajunge īn fiecare clipa la acea luciditate īn care realitatile se situeaza īn justele lor contururi. Nu este vorba sa ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decīt de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei luciditati, ce corecteaza exagerarile sau anticiparile sensibilitatii, deoarece el nu s-a analizat pīna acolo, īncīt spiritul sa se cristalizeze autonom de viata. Īn cazul oamenilor nefericiti, un corectiv posterior este īntotdeauna necesar pentru a nu sombra - nu īn deznadejde, ci īn imbecilitate.
Este un semn de mare rezistenta īn a ramīne īn deznadejde, precum este un semn de mare deficienta īn a ajunge la imbecilitate īn urma unei īndelungi nefericiri. Trebuie o adevarata educatie, un efort launtric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educatie si orice efort spre a atinge fericirea sīnt de la īnceput sterile. Orice ai face, nu poti deveni fericit daca ai apucat pe drumul nefericirii. Poti trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce īnseamna ca fericirea poate avea surprize mai dureroase decīt nefericirea. Īn fericire, simti ca lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e; īn nefericire, oricum afara de cum e. Si desi īti dai seama de originea subiectiva a nefericirii, defectul personal īl convertesti fatal īntr-un defect de constitutie metafizica.
Niciodata nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea īn care sa-si recunoasca īn mod absolut īntunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Vazīnd mizeria subiectiva īn mizeria obiectiva a lumii, credem ca ne usuram povara si ne dispensam de mustrarile ce ar trebui sa ni le facem. Īn realitate, aceasta universalizare ne adīnceste nefericirea si, prezentīnd-o ca pe o fatalitate cosmica, ne īnchide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabila.
Disciplina nefericirii provoaca mai putine nelinisti, mai putine surprize dureroase, un chin mai atenuat si o suferinta mai stapīnita. Este o mascare aristocratica a consumarii intime, o discretie a agoniei īn aceasta disciplina a nefericirii, care īnsemneaza aparent constiinta īn momentele supreme, pentru ca tragedia sa fie si mai mare īn adīncuri.
Sensibilitatea pentru frumosul ca īmplinire formala si armonica se dezvolta cu atīt mai puternic cu cīt omul este mai aproape de fericire. Totul īn frumusete īsi gaseste o ratiune īn sine īnsusi, un echilibru intern si o justificare integrala. Un lucru frumos nu-l putem concepe decīt asa cum e. Un tablou sau un peisaj ne īncīnta īn asa masura, īncīt noi nu ni-l putem reprezenta īn momentul contemplatiei decīt īn forma ce ni se prezinta. A privi lumea sub semnul frumusetii este a afirma ca lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e. Īntr-o astfel de viziune, totul se topeste īn armonii si straluceste īn splendori, iar aspectele negative ale existentei nu fac decīt sa intensifice farmecul armoniilor si stralucirea splendorilor. Frumusetea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umbla pe aceasta cale. Se poate ca frumosul, īn aceasta lume de antinomii si de paradoxuri, sa fie īn afara de aceste anomalii? Īntreg farmecul si īntreaga structura particulara a frumosului deriva din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce traieste frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprima paradoxul de a reprezenta absolutul īn forma, de a obiectiva īn forme limitate un infinit. Caci ce īnseamna asietatea, īmplinirea totala, fara posibilitatea de a concepe alta modalitate de realizare decīt a prezenta un absolut simtirii noastre? Despre imposibilitatea reala a acestui absolut, despre contradictia esentiala si organica, noi nu ne dam seama īn momentul de contemplare a frumosului, ci traim īn cea mai naiva participare un absolut care se dovedeste obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul īn forma, absolut īntruchipat īn expresii limitate, este posibil, īn sufletul celui dominat de emotia estetica, īn clipa viziunii frumosului, el este īnsa o contradictio in adiecto unei alte perspective decīt cea a frumosului. Din acest motiv, este atīta iluzie īn orice ideal de frumusete, īncīt īntinderea ei este nedeterminabila. Si ceea ce este mai grav e ca premisa fundamentala a oricarui ideal de frumusete, dupa care lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e, nu rezista nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia sa fie oricum, numai asa cum e nu.
Pentru ce oamenii doresc sa realizeze neaparat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine sa stea suspendati sub soare, īntr-o liniste senina si īntr-o tacere admirabila? Ce este de realizat, si de ce atīta sfortare si atīt imperialism? Omul a pierdut simtul marilor taceri, al marilor linisti ce īmbata fiinta cu arome de eternitate. Desi constiinta este fructul unei deficiente vitale, ea nu s-a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputīnd trai īn prezent, aduna mai mult decīt trebuie vietii, aglomereaza material care īl apasa si īl subjuga. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care constiinta a separat pe oameni īn doua categorii mari, este dintre cele mai ciudate si el e de natura a explica pentru ce omul este o fiinta atīt de putin consistenta, care nu-si poate fixa un centru de energie si de echilibru. Atīt cei pe care constiinta i-a dus la interiorizare, la chin si la tragedie, cīt si cei pe care i-a avīntat īntr-un imperialism nelimitat, īntr-o groaznica dorinta de achizitie si de posesiune, sīnt, īn moduri diferite, dezechilibrati si nefericiti. Constiinta a facut din animal om si din om demon, dar ea n-a facut īnca din nimeni un Dumnezeu, īn ciuda lumii care se mīndreste de a fi omorīt unul pe cruce.
Feriti-va de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenta lor nu poate fi decīt plictisitoare, incolora si fada. Caci despre ce va poate vorbi un om incapabil de viciu, decīt despre morala? Si cine n-a depasit morala īnseamna ca n-a adīncit nimic din experientele pe care le ofera viata, ca n-a ratat nici un elan si n-a transfigurat nici o prabusire. O existenta mare īncepe de acolo de unde pentru ea sfīrseste morala, fiindca numai de aici ea poate risca orice, poate īncerca absolut totul, chiar daca obstacole o īmpiedica de la realizari efective. Se cer infinite transfigurari pentru a ajunge īn regiunea īn care totul e permis, īn care sufletul se poate arunca fara remuscari īn vulgaritate, īn sublim sau īn grotesc, realizīnd o complexitate atīt de bogata, īncīt nici o directie si nici o forma de viata sa nu-i fie īnchise. Tirania exteriorului si a generalului, ce domina existentele comune, dispare pentru a-i lua locul absoluta spontaneitate a existentei unice, cu norma topita īn fluiditatile ei interioare, cu legea īn ea īnsasi, dincolo de orice forma si de orice schema. Cum sa nu dispara morala pentru o astfel de fiinta, care poate fi cea mai generoasa fiindca este atīt de absurda īncīt poate sa renunte la lume si ca atare sa dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibila cu morala, cu aceasta rationalitate a obiceiurilor, constiintei, cu aceasta mecanizare a vietii. Orice fapta generoasa este absurda, este o renuntare ce nu se poate gasi la omul comun, care se īmbraca īn hainele moralei spre a-si ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevarat moral īncepe de acolo de unde s-a lichidat cu morala. Meschinaria moralei cu norme rationale, cu legi fixe si cadre exterioare nu se evidentiaza mai bine ca īn condamnarea viciului, aceasta expresie de tragic carnal si de tulburare pasionala, ce creste din prezenta spiritului īn carne. Īn orice viciu este prezenta o tragedie a carnii, un salt al carnii din fatalitatea ei, o īncercare de sfarīmare a limitelor imanente ce īncarcereaza elanurile pasionale. O plictiseala organica se ridica pīna la o deznadejde a nervilor si a carnii, din care nu se pot salva decīt īncercīnd celelalte forme posibile de voluptati. Atractia tuturor celorlalte forme decīt cele normale picura īn senzatiile viciului o neliniste tulburatoare, diversa īn consecinte si complexa īn agitatii. Īn viciu, spiritul pare ca a devenit sīnge si se agita ca o forta imanenta īn carne. Explorarea īn ordinea posibilului nu se poate face fara concursul spiritului, fara interventia constiintei. Viciul reprezinta o forma de triumf a individualului. Si cum ar putea reprezenta carnea individualul, fara o interventie din afara? Acest amestec de spirit si carne, de constiinta si sīnge, creeaza o efervescenta extrem de fecunda pentru acela care e prins īn seductiile viciului. Nimic nu este mai respingator decīt viciul īnvatat, īmprumutat si afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care īl stiu transfigura, care pot devia aceasta deviere. A-l trai brut, criminal, vulgar este a-i exploata numai materialitatea lui scandaloasa si a-i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelenta. Viata intima, pentru a atinge anumite īnaltimi, nu se poate dispensa de nelinistile viciului. Si nici un vicios nu poate fi condamnat decīt īn momentul cīnd, īn loc sa considere viciul un pretext, īl transforma īntr-o finalitate.
Iubirea, cu cīt e mai intensa si mai concentrata, cu atīt se limiteaza mai mult īn īntindere, cu atīt cere mai mult individualul si unicul. Astfel se īntīmpla ca marile pasiuni descopera absolutul īntr-o femeie, care la cea mai redusa analiza de abia īsi poate salva existenta biologica. Unei consideratii din afara, iubirea este atīt de absurda, īncīt ea nu poate fi apreciata decīt pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi īn consideratii, ci numai īn mirari.
Din milioane de femei sa aleg una singura, sa ma limitez numai la una? Ar trebui ca aceea sa fie īn fiecare moment alta, sa fie capabila de atīta transfigurare, īncīt sa-mi apara vesnic noua si nebanuita. Cīti au pasiunea atīt de mare, īncīt īn fiecare moment sa vada lumini noi si farmece schimbate? Femeia este o fiinta cu putine posibilitati, ea nu poate rezista exigentelor unui barbat torturat, pentru care iubirea este numai o forma de a te realiza īn viata. Īti trebuie o pasiune mare pīna la imbecilitate pentru a putea iubi o singura femeie. Cīnd simti īnsa insuficienta tuturor formelor de viata, cīnd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal si dezvoltat exagerat, ce mai poti gasi īntr-o singura femeie? Schimbīnd multe, daca ti se refuza surprize psihologice este imposibil sa nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie si sa nu te pasioneze cautarea unui mister psihologic pe care nu-l gasesti totusi niciodata, fiindca nu exista. Sensibilitatea feminina e prea periferica si prea receptiva pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevarate, al iubirii intense, este de a gasi mister īntr-o singura fiinta, de a descoperi - sau mai precis a inventa - un infinit īntr-o existenta individuala de o deconcertanta finitate.
Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul si defectul celor certati cu Eros, dar care au destule rezerve de viata pentru a nu ajunge la o impotenta psihica sau erotica. Necesitatea de a varia aspectele lumii, nascuta dintr-o plictiseala organica, duce īn domeniul iubirii la donjuanism. Toti oamenii care au dus viata interioara pīna la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vietii si care se chinuiesc pe culmi, sīnt īn mod fatal donjuani, īntocmai ca si antipodul lor, oameni īngusti, lipsiti de viata interioara, cu posibilitati extrem de reduse de īntelegere si simtire. Viata prezinta aceasta ciudata dualitate de a īntruni īn realizarea exterioara pe cele doua tipuri opuse de oameni: pe deficienti si pe cei preaplini. Tot simtul psihologic este īn a percepe daca cineva a ajuns la o forma respectiva de viata din preaplin sau din deficienta. Unul poate fi vicios si imoral din deficienta, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipsa de rezistenta si de gīndire, altul din exces de problematica si de interioritate.
Lumea cade īn greseala de a pune pe acelasi plan de viata sufleteasca pe toti acei oameni care seamana, exterior si aparent, īn realizarile lor. Donjuanismul este interesant si simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperarii, al unei prea bogate reflexivitati si preocupari launtrice. Cine pe culmile disperarii nu este un donjuan, acela nu si-a asimilat disperarea organic, nu a trait intens starile de limita, arderile si consumarile supreme, ci le-a īncercat artificial, ca īntr-un vag presentiment. A fi un om de mari singuratati īnseamna a iubi pe toate femeile. Si a iubi pe toate femeile īnseamna a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vietii nu pot fi decīt niste diletanti ai Erosului, caci ei au pus prea multa pasiune īn problemele vietii, pentru ca sa mai aiba pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile disperarii, superficialitate īn iubire este o superficialitate din adīncime.
Am īncercat īntr-o mare tacere si īntr-o mare singuratate, īn mijlocul naturii, departe de oameni si aproape de mine, o senzatie de tumult nesfīrsit, īn care lumea, ca un torent irezistibil, m-a napadit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent si insesizabil. Īnchizīnd ochii, īntreaga lume pare ca s-a topit īn creierul meu, prin care ea trece īntr-un elan torential, de un farmec indefinibil si de un avīnt impetuos, curgīnd apoi din mine īn forme si īnaltari de valuri, ca īn visurile de īnec de o groaza voluptuoasa. Am simtit atunci nu numai cum un om poate trai, īn anumite clipe, toata esenta misterioasa a destinului uman, dar si cum īn el se poate concentra universalitatea lumii, absorbita īn extazurile singuratatii. Daca ai īnchis ochii pentru a atinge o tacere si o singuratate mai mare, ai pierdut infinitul ce ti-l oferea perspectiva exterioara, pentru a cīstiga un infinit mai complex si mai atragator. Si īn acest moment de extaz cosmic, de revelatie metafizica, am simtit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum tremurul meu era tremurul fiintei si cum halucinatia mea era halucinatia existentei. Si m-am simtit, īn acel fior neuitat, iresponsabil de existenta acestei lumi.
Cine īsi īnalta aripi īn mine, de simt cum zborul meu ma avīnta īntr-o nebuna si baroca expansiune? Sa fie aripile eternitatii care ma ridica īn infinit, ma tulbura si ma īnsingureaza? Simt toata confuzia eternitatii īn mine si sorb miresmele infinitului cum as sorbi o otrava. Beat de eternitate si atras de infinit, ma pravalesc prin spatii ca o figura solara si ma avīnt prin imensitati, usor ca o iluzie si transparent ca un zīmbet, ma risipesc īntr-un nimic īmbietor pe care mi-l acopera seninatati de azur si transcendente de nori. Cui sa ma īnchin prin aceste deserturi si cui sa īntind mīna prin aceste singuratati, la cine sa ma opresc īn aceste evolutii cosmice si unde sa privesc ca la o mīngīiere? Cum se destrama azurul īn fantastica mea viziune si cum nu mai ramīne decīt un alb cu misterioase chemari! Si īn acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parca-l caut pe Dumnezeu. Dar īn infinit nu exista popas. Si astfel, nu-l voi gasi niciodata.
Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecventa mare de depresiuni īntr-un om care are atīt elan, īncīt īn fiecare moment sa fie viu. O fatalitate organica provoaca depresiuni incontinue, fara determinante si excitante exterioare, numai dintr-o adīnca tulburare interna; aceste depresiuni īnabusa pīlpīirile elanului, ataca permanent radacinile vietii si distrug bucuria naiva si instinctiva de a trai. Se afirma cu totul gresit ca devine cineva pesimist īn urma unei deficiente organice, īn urma unor slabe posibilitati vitale. Īn realitate, nimeni nu devine pesimist daca n-a avut anterior atīt elan īncīt sa fi dorit viata cu o ardoare pasionata, chiar daca aceasta ardoare n-ar fi intrat īn constiinta respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se īntīmpla ca o urmare a depresiunilor. Orice deficienta īn pesimism este consecutiva depresiunilor. Caci numai la un om cu elan, cu aspiratii si cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consuma din viata, precum valurile marii din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o īncordare, la nici un paroxism si la nici un exces, ci la o stare de indiferenta si apatie, de stingere lenta si de monotonie linistita, din care nu pot reiesi acele reactiuni personale si dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist īnseamna a prezenta un paradox organic, ce da nastere la contradictii insurmontabile si fatale, care explica efervescenta atīt de profunda a tuturor pesimistilor. Si cum sa nu fie un paradox organic īn aceasta īmbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai putin frecvent elan? Ca īn cele din urma depresiunile consuma elanul si compromit vitalitatea, este mai mult decīt evident pentru cine īntelege ca depresiunile sīnt adevarate atentate la viata. Īmpotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupatie intensa sau prin distractii; dar dupa aceea apar īntr-o si mai mare intensitate. Numai īntr-o vitalitate nelinistita poate aparea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistentele vietii se reduc si scad progresiv, īn constiinta omului se reflecteaza dureros acest proces de intrare īn moarte. Nu devii pesimist - un pesimist demonic, elementar, bestial si organic - decīt dupa ce viata, īn lupta disperata īmpotriva depresiunilor, nu s-a ales decīt cu īnfrīngeri. Atunci apare īn constiinta omului destinul ca forma a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenta lumii ca pentru a ne arata, mai dureroase si mai apasatoare, zadarniciile acestei vieti.
Trebuie, īntr-adevar, sa te fi luptat mult cu fortele demonice si negative ale vietii pentru a ajunge la constiinta ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vietii decīt o cale spre moarte, o evolutie care nu e, īn fond, decīt o disolutie. Sa poti spune dupa fiecare experienta de viata: niciodata! - dupa fiecare īntīmplare si dupa fiecare īncercare acelasi cuvīnt, simbol al definitivatului si al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atīt de departe de viata pe cīt esti aproape de nimicul īn care te arunca moartea. Este īngrozitor cīnd te gīndesti ca dupa moarte īti sīnt definitiv pierdute o zi cu soare, un zīmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai īngrozitor sa fi pierdut, deja traind, toate aceste, sa poti spune despre tot ce ai auzit si vazut: niciodata, niciodata! Este ca īntr-o absurda calatorie interna, care te-a separat radical de lucruri, desi prezenta ta fizica se afla īn imediata lor apropiere.
Cum o sa pot admite ca eu nu sīnt facut pentru viata, cīnd īn realitate viata nu este facuta pentru mine? Caci s-ar putea foarte bine ca īn alte forme de viata, īn forme cu totul diferite de acele īn care sīnt condamnat sa traiesc, eu sa pot fi fericit si īncīntat, dominat de voluptati pe care ceilalti nici nu le-ar banui? De ce sa ma sacrific īn gīnd, de ce īn ordinea conceptibilului sa nu admit ca eu m-as putea potrivi īntr-o alta forma de viata, īntr-o alta alcatuire de existenta? Si atunci, de ce sa nu gasesc toata vina īn aceasta viata, iar nu īn mine? Ar trebui mai putin ireparabil si mai multa absurditate acestei lumi, pentru ca sa se poata schimba. Absurditatea ei de pīna acum depaseste cu prea putin platitudinea, pentru a-mi īngadui cea mai redusa iluzie. As putea crede īn aceasta lume cīnd ea s-ar schimba pentru mine. Sīnt prea orgolios pentru a vedea raul din lume īn raul din mine. Eu īnsa nu ma voi schimba niciodata dupa aceasta lume.
Irationalul din viata apare, īn consideratiile noastre, īntr-un dublu aspect: irationalul ca dinamism orb ce refuza orice ierarhie de valori si irationalul ca realitate īn a carei asimilare traiesti naiv, multumit si echilibrat. Aceasta acceptie dubla a irationalului explica de ce putem spune ca viata n-are nici un sens, ea fiind irationala īn esenta sa, precum si de ce sustinem posibilitatea de salvare numai prin experienta naiva a irationalului. Apropierea inconstienta de esenta irationala a vietii te mentine īntr-o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate si manifestare sīnt formele vietii. Tot ceea ce faci rasare din sīmburele vietii, dintr-o obscura productivitate vitala. Experienta naiva a irationalului te situeaza īn imanenta substantiala a vietii. De aceea, naivitatea este o expresie directa a irationalului. Īn naivitate individuatia nu reprezinta un principiu de tragism, fiindca īn naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului irational al existentei. Serpuirile acestui flux pot fi cīt de complicate; atunci cīnd traiesti īn ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe īntreaga sfera a vietii si nu se reflecteaza īn constiinta, nu suferi o drama unica, individuala si chinuitoare īn afara de lume; nu īncerci dualismul care izoleaza pe om īn lume din cauza hipertrofiei constiintei. Prin constiinta, reflexivitate si interiorizare, depasesti irationalul; dar numai pentru a ti se revela īntr-o deconcertanta proeminenta. Caci aceasta depasire nu se poate realiza decīt īn gīndire; prin biologicul din noi nu facem mai putin parte din irationalitatea īn genere. Iar cīnd acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se īntīmpla decīt pentru a ne descoperi si mai mult irationalul, ca dinamism orb, indiferent oricarei teleologii si oricarei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, īncīt el cere īn fiecare moment |
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
despre cioran, dinspre poalele disperarii
m-a posedat scrierea lui Cioran, chiar ani multi...inca ma poseda...dintr-o credinta in cele afirmate, doresc sa-l rastorn, asa cum Tutea regretatul, intr-o ambitie copilareasca nu pierdea nici un prilej sa o faca...intr-o societate maladiva, se pierde verticala existentei, se inlatura geometria universului, se priveste doar dinspre glie inspre umbra personala...atat, ceea ce suprapune bidimensionalul cenusiu devine prada...omul, pe cat de pradator in suferinta pe atat de sadic in afirmarea ei...in mizerie se naste cultul disperarii, al acelei disperari carnale, deposedate de suflet, de credinta, de indoiala...un om coplesit de mizeria vietii nicidecum nu actioneaza sub impulsul indoielii, loveste vertical, loveste de-a curmezisul, loveste din spate...generozitatea pare o iluzie, tot timpul fiind garantata de prosperare, de prea-multul material...un fel de iluzie a ingerilor, a sfintilor...intr-o existenta perena, intr-o terminatie biologica, s-a nascut optimismul Iisusian...indoielile ne pandesc de secole, lipsite de intrebari, incarcate de presupuneri sau de negarea lor...afirm intr-o indoiala simtita, ca Isus existand, fiu al lui Dumnezeu trimis pe pamant printre oameni, nu putea sa-si doreasca inlaturarea crucificarii...ii lipsea tocmai indoiala acesteia...avea memoria copilariei lui ceresti, spatiile din care tocmai venise, Tatal, cerurile lui natale...ma intorc inspre semeni si in fiecare, chiar nespus, vad trupul intors inspre copilarie, acel pivot metafizic...prezentul tot timpul este o indoiala, viitorul tot timpul este o indoiala, copilaria este infinitul...nu putem valida infinitul, nu-l putem rasuci ca pe un capat de franghie, liber intre palmele noastre...se porneste intotdeauna de la o...in indoieli, in sperante, in nastere...infinitul nu poate decat sa ignore orice indoiala si sa rupa aceste matrice ideatice...dintr-un autism obsesiv, Cioran si-a cladit scrierile cladind piramida indoielilor, infinitul renegat de el, Hristosul care nu din frica sau obligatie, a acceptat crucificarea, a acceptat mai mult lemnul decat ideologia sacrificiului...ma uit inspre spirala A.D.N-ului, acolo vad omul in toata existenta lui...ma ating si-mi tresara palmele la caldura epidermei...ma indoiesc si obsesiv ma consider la chiar poalele disperarii.
g. goia |
|
|
|
Postat
de catre
nula nada la data de
2006-05-05 02:39:45 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|