PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
pe culmile disperarii (2) de  emil cioran   EXTAZ Nu stiu ce sens poate avea într-un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume în care nu se rezolva nimic, prezenta celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator si mai bogat, a celui mai complex si mai periculos, extazul radacinilor ultime ale existentei. Nu cîstigi în acest extaz nici un fel de certitudine explicita sau o cunoastere definita, dar sentimentul unei participari esentiale este atît de intens, încît debordeaza toate limitele si categoriile cunoasterii obisnuite. Este ca si cum în lumea aceasta de obstacole, de mizerii si de chin, prin care aspectele individuale ale existentei ne apar în consistenta lor ireductibila, s-ar deschide o poarta înspre sîmburele interior al existentei, pe care l-am prinde în cea mai simpla si mai esentiala viziune, în cea mai splendida încîntare metafizica. Stratul superficial de existenta si formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Si ma întreb daca adevaratul sentiment metafizic al existentei este posibil fara aceasta eliminare a straturilor superficiale si a formelor individuale. Caci numai printr-o purificare a existentei de elementele ei contingente si întîmplatoare se poate atinge o zona esentiala. Sentimentul metafizic al existentei este de natura extatica si orice metafizica îsi are radacina într-o forma particulara de extaz. În mod gresit se admite numai forma extatica religioasa. Exista o multiplicitate de forme care depind de o formatie spirituala specifica sau de o structura temperamentala, si care nu trebuie neaparat sa duca la transcendenta. De ce n-ar exista un extaz al existentei pure, al radacinilor imanente ale existentei? Si nu se realizeaza o astfel de forma extatica în acea adîncire care destrama valurile superficiale pentru a înlesni accesul sîmburelui interior al lumii? A ajunge la radacinile acestei lumi, a realiza betia suprema, încîntarea extatica, experienta originarului si a primordialului este a trai un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esentiale ale firii. Extazul ca exaltare în imanenta, ca o iluminare în lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi - iata un substrat pentru o metafizica, - valabila chiar si pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Caci orice extaz adevarat este periculos. El este asemanator cu ultima faza a initierii din misterele egiptene, cînd în locul cunoasterii explicite si definitive se spunea: «Osiris este o divinitate neagra», adica absolutul ramîne în sine incognoscibil. Nu vad în extazul radacinilor ultime ale existentei decît o forma de nebunie, nu de cunoastere. Nu poti avea aceasta traire extatica decît în singuratate, cînd ai senzatia ca planezi peste aceasta lume. Si singuratatea nu este un mediu de nebunie? Si apoi, nu este caracteristic faptul ca acest extaz poate sa apara chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezentei celei mai ciudate certitudini si a celei mai esentiale viziuni într-un mediu de îndoiala si disperare? Decît - nimeni nu va realiza stari extatice fara experienta prealabila a disperarii, deoarece într-una, ca si în cealalta, se întîmpla purificari tot atît de mari dar cu continut diferit. Radacinile metafizicii sînt tot atît de complicate ca si radacinile existentei. LUMEA ÎN CARE NU SE REZOLVA NIMIC Mai este ceva pe acest pamînt care sa nu poata fi pus la îndoiala, în afara de moarte, singurul lucru sigur în aceasta lume? A te îndoi de toate si a trai totusi, iata un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece îndoiala este mult mai putin intensa si încordata decît disperarea. Nu este caracteristic faptul ca tipul cel mai frecvent de îndoiala este cel cerebral, unde prin urmare participa omul numai cu o parte din fiinta sa, în deosebire de participarea totala si organica din disperare? Chiar în formele organice si serioase ale îndoielii, intensitatea nu este niciodata echivalenta celei din disperare. Un anumit diletantism si un gen particular de superficialitate caracterizeaza scepticismul fata de fenomenul atît de complex si de ciudat al disperarii. Ma pot îndoi de orice, pot arunca un zîmbet dispretuitor asupra lumii, dar aceasta nu ma împiedica sa manînc, sa dorm linistit sau sa ma casatoresc. În disperare, de a carei profunzime nu te poti convinge decît traind-o, aceste actiuni nu mai sînt posibile decît cu efort si suferinte. Nimeni, pe culmile disperarii, nu mai poate si nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznadajduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, pastrînd în constiinta actualitatea dureroasa a mizeriei lui subiective pîna dincolo de orice margini. Îndoiala este o neliniste care se refera la probleme si la lucruri, ea rezulta din constiinta irezolvabilitatii tuturor chestiunilor mari. Daca s-ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la starile normale. Cîta diferenta fata de situatia omului în disperare, care, daca s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai putin nelinistit, deoarece nelinistea lui este rasarita din structura existentei lui subiective. Disperarea este starea în care anxietatea si nelinistea sînt imanente existentei. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile si arderile în propria lui existenta. Ca nu se rezolva nimic în aceasta lume, este regretabil. N-a existat si nu va exista nimeni care sa se sinucida din acest motiv. Atît de putin influenteaza nelinistea intelectuala nelinistea totala a fiintei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existenta dramatica, torturata pentru destinul ei în lume si chinuita de cele mai consumatoare flacari interioare, decît un om abstract, framîntat de probleme abstracte care nu angajeaza fondul subiectivitatii noastre. Dispretuiesc în aceasta gîndire absenta riscului, a nebuniei si a pasiunii. Cît de fecunda este o gîndire vie, pasionata, în care lirismul circula ca sîngele în vine! Este extrem de interesant si de dramatic procesul prin care oameni initial framîntati de probleme pur abstracte si impersonale, obiectivi pîna la uitare de sine, surprinsi de suferinta si boala au fost în mod fatal adusi sa reflecteze asupra propriei lor subiectivitati si asupra problemelor de traire si experienta. Oamenii obiectivi si activi nu gasesc destule elemente si resurse în ei pentru a-si considera destinul atît de interesant încît sa-l puna în problema. Pentru a face din destinul tau o problema subiectiva si universala în acelasi timp, trebuie sa scobori toate treptele unui iad launtric. Daca n-ai ajuns înca cenusa, atunci poti face filozofie lirica, adica o filozofie în care ideea are radacini organice, tot atît de organice ca si poezia. Atunci realizezi o forma superioara de existenta personala, cînd lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merita nici macar dispretul. Nu fiindca ai avea o excelenta în lume sau o valoare deosebita, dar fiindca nu te mai poate interesa nimic în afara de agonia ta personala. CONTRADICTII SI INCONSECVENTE Grija pentru unitate si sistem n-au avut-o si n-o vor avea nicicînd acei care scriu în momente de inspiratie, cînd gîndul este o expresie organica si personala ce urmeaza fluctuatiile si variatiile dispozitiei nervoase si organice. Unitatea perfecta, preocuparea de sistem si de consecventa indica o viata personala cu putine resurse, schematica si fada întocmai ca si contradictiile din capriciu sau dintr-un paradox facil. Numai contradictiile mari si periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viata spirituala fecunda, deoarece numai în ele fluxul si abundenta launtrica îsi pot gasi moduri de realizare. Oamenii care au numai cîteva stari sufletesti si care niciodata nu ajung la limita nu se pot contrazice, fiindca putinele tendinte din ei nu se pot determina în opozitii. Acei care traiesc însa cu o exasperanta clocotire ura, disperarea, haosul, neantul sau iubirea, care se consuma în fiecare stare si mor treptat cu fiecare si în fiecare, aceia care nu pot respira decît pe culmi, care sînt singuri întotdeauna si mai cu seama atunci cînd umbla cu altii, cum ar mai putea acestia sa creasca într-o evolutie liniara sau sa se cristalizeze într-un sistem? Tot ceea ce este forma, sistem, categorie, cadru, plan sau schema, considerate ca aspecte si tendinte de absolutizare, rezulta dintr-un minus de continuturi si productivitate, dintr-o deficienta de energie launtrica, dintr-o sterilitate a vietii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul si nebunia exaltarii absolute. Nu exista viata spirituala fecunda care nu cunoaste starile haotice si efervescenta din paroxismul starilor maladive, cînd inspiratia apare ca o conditie esentiala a creatiei si contradictiile ca manifestari ale temperaturii interioare. Cine nu iubeste starile haotice nu e creator, iar cine dispretuieste starile maladive n-are drept sa vorbeasca de spirit. Numai ceea ce rasare din inspiratie are valoare, ceea ce izvoraste din fondul irational al fiintei noastre, din zona intima si centrala a subiectivitatii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silintei si al efortului n-are nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligentei sînt sterile si neinteresante. Ma încînta îngrozitor elanul barbar si spontan al inspiratiei, curgerea bogata a starilor sufletesti, sclipirea si palpitatia intima, lirismul esential si paroxismul vietii spirituale, care fac din inspiratie singura realitate valabila în ordinea conditiilor de creatie. ASUPRA TRISTETII Daca melancolia este o stare de reverie, difuza si vaga, ce nu atinge niciodata o adîncime si o concentrare intensa, tristetea, dimpotriva, prezinta o seriozitate închisa si o interiorizare dureroasa. Poti fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristetea cîstiga în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creste. Caracterul de concentrare al tristetii rezulta din faptul ca ea se naste aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în constiinta un determinant exterior. Stiu de ce sînt trist, dar nu stiu de ce sînt melancolic. Starile melancolice dureaza mult, fara sa atinga o intensitate particulara. Or, durata lor fiind mare, sterge din constiinta orice motiv initial, prezent în tristete, care nu dureaza mult, dar atinge o tensiune intima si închisa, ce niciodata nu va exploda, ci se va stinge în propria fiinta. Nici melancolia si nici tristetea nu explodeaza, nu irita pe om pîna acolo încît sa zguduie elementele fiintei. Nu este caracteristic ca se vorbeste de un oftat, de un suspin, de tristete, dar niciodata de un strigat de tristete? Ea nu e o stare debordanta, ci una care se stinge si moare. Pentru nota diferentiala a tristetii, este extrem de semnificativa aparitia ei atît de frecventa dupa marile satisfaceri si împliniri vitale. De ce actului sexual îi urmeaza tristetea, de ce dupa o betie formidabila sau dupa un paroxism dionisiac esti trist? De ce marile bucurii aduc tristetea? Fiindca o data cu elanul consumat în aceste excese mai ramîne numai senzatia ireparabilului si sentimentul parasirii si al pierderii, care ating o intensitate, în ordinea negativa, dintre cele mai puternice. Esti trist dupa satisfacerile sexuale si dionisiace, deoarece în loc sa ai sentimentul unui cîstig, îl ai pe acela al unei pierderi. Tristetea apare dupa toate fenomenele prin care viata pierde din ea însasi. Intensitatea ei este echivalenta pierderilor. Astfel, fenomenul mortii provoaca cea mai mare tristete. Si nu este revelator pentru diferenta dintre melancolie si tristete faptul ca niciodata o înmormîntare nu poate fi numita melancolica? Tristetea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipseste decît rar melancoliei. Este interesant de urmarit cum domeniul esteticului se îngusteaza din ce te apropii de experiente si de realitati serioase, care au un caracter de rascruce sau de definitivat. Moartea este negatia totala a esteticului, ca si suferinta sau tristetea. Moartea si frumusetea! Doua notiuni care se resping în mod absolut. Caci nu cunosc nimic mai scîrbos decît moartea, nimic mai grav si mai sinistru! Cum au putut fi poeti care sa gaseasca moartea mai frumoasa, aceasta suprema negativitate care nu poate îmbraca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate în ordinea negativa. Ironia este ca te temi de ea cu atît mai mult cu cît o admiri. Si trebuie sa spun ca negativitatea mortii îmi inspira admiratie. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira, fara sa-l iubesc. Grandoarea si infinitatea mortii mi se impun. Dar disperarea mea e atît de mare, încît n-am nici speranta mortii. Cum as putea-o deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie decît în contradictii absolute. Cine va spune ca are o idee precisa despre moarte dovedeste ca nici nu o presimte, desi o poarta în el. Si fiecare om poarta nu numai viata, dar si moartea sa. Viata nu este decît o îndelunga agonie. Tristetea îmi pare a reflecta ceva din aceasta agonie. Si nu sînt crisparile tristetii reflexe agonice? Orice om cu adevarat trist în momente de mare intensitate a tristetii pastreaza în fizionomia lui crispari ce se adîncesc pîna în esenta fiintei. Aceste crispari, negatii evidente ale frumusetii, dovedesc atîta parasire si singuratate, încît te întrebi daca fizionomia tristetii nu este o forma de obiectivare a mortii în viata. Profunzimea impresionanta si gravitatea solemna ce se degajeaza din aceasta fizionomie a tristetii rezulta din faptul ca acele riduri se adîncesc atît de tare, încît cresterea lor în adîncime devine un simbol pentru tulburarea si infinita noastra drama launtrica. Fata omului în tristete dovedeste atîta interioritate, încît exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec si în marile bucurii.) Tristetea face misterul accesibil. Dar misterul tristetii este atît de inepuizabil si de bogat, încît tristetea nu înceteaza niciodata de a fi enigmatica. Daca exista o scara a misterelor, atunci tristetea intra în categoria misterelor infinite, care nu înceteaza niciodata de a se arata, fiindca sînt inepuizabile. Si orice mister adevarat este inepuizabil. Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipa: nu pot fi fericiti decît oamenii care nu gîndesc nimic, adica aceia care gîndesc numai cît trebuie vietii. Caci a gîndi numai cît trebuie vietii nu înseamna a gîndi. Adevarata gîndire seamana unui demon care tulbura sursele vietii, sau unei maladii ce afecteaza radacinile acestei vieti. A gîndi în fiecare clipa si a-ti pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în constiinta îndoiala asupra propriului tau destin, a simti oboseala de a trai, a fi obosit de gînduri si de existenta ta pîna dincolo de orice rezistenta, a lasa o dîra de sînge si de fum dupa tine, ca simboluri ale dramei si ale mortii fiintei tale, înseamna a fi nefericit în asa masura, încît ti-e scîrba de tot fenomenul acesta al gîndirii si te întrebi daca reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sînt de regretat în lumea în care n-ar trebui sa regret nimic. Si ma întreb: merita lumea aceasta regretul meu? INSATISFACTIA TOTALA Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simti bine nicaieri? Nici cu soare, nici fara soare, nici cu oameni si nici fara oameni. A nu cunoaste ceea ce înseamna buna dispozitie, iata un lucru impresionant. Cei mai nefericiti oameni sînt aceia care n-au dreptul la inconstienta. A avea un grad dezvoltat de constiinta, a fi în fiecare moment constient, a-ti da seama în fiecare clipa de situatia ta în raport cu lumea, a trai într-o vesnica încordare de cunoastere este a fi pierdut pentru viata. Cunoasterea este o plaga pentru viata, iar constiinta o rana deschisa în sîmburele vietii. Nu este omul un animal abandonat mortii? Si nu este o tragedie în faptul de a fi om, adica un animal vesnic nesatisfacut, suspendat între viata si moarte? Sînt complet plictisit sau mai bine zis distrus de aceasta calitate de a fi om. Daca as putea, as renunta pe loc, dar ce sa ma fac, animal? Drumul înapoi nu-l pot parcurge. Si apoi, as risca sa devin un animal care cunoaste istoria filozofiei. A deveni supraom îmi pare o imposibilitate si o prostie, o fantezie ridicola. N-ar exista o solutie aproximativa într-un fel de supraconstiinta? Nu s-ar putea vietui dincolo, nu dincoace (înspre animalitate), de toate formele complexe de constiinta, de nelinisti si chinuri, de tulburarile nervoase si de experientele spirituale, într-o sfera de existenta unde accesul vesniciei n-ar mai fi un simplu mit? Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau si nu mai pot sa fiu om. Caci ce as mai putea face în aceasta calitate? Sa lucrez la un sistem social si politic sau sa nefericesc o fata? Sa mai urmaresc inconsecventele în sistemele de filozofie sau sa activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea îmi par prea putin. Si chiar daca mi-ar parea mult, cum se întîmpla uneori, nu ma pot totusi atrage. Renunt la omenia mea, chiar daca pe treptele pe care ma voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Si apoi nu sînt atît de singur în lumea aceasta, de la care nu mai astept nimic? Dincolo de toate idealurile curente si de formele obisnuite, într-o supraconstiinta s-ar mai putea probabil respira. Acolo, o betie a eternitatii ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi si nici o problema, si nici un chin launtric n-ar mai tulbura extazul unei eternitati în care fiinta ar fi tot atît de pura si de imateriala ca nefiinta. BAIA DE FOC Exista atîtea cai prin care se poate ajunge la senzatia de imaterialitate, încît stabilirea unei ierarhii este o încercare extrem de dificila, daca nu inutila. Caci fiecare realizeaza o astfel de senzatie dupa structura sa temperamentala sau dupa dominarea, în momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totusi ca baia de foc pentru ea însasi este încercarea cea mai fecunda pentru a atinge o astfel de senzatie. A simti în toata fiinta ta o ardere intensa si o caldura totala, a simti cum cresc flacarile în tine si te cuprind ca într-un infern, a fi tu însuti un fulger si o scînteiere, iata ceea ce înseamna o baie de foc. Ca în orice baie se realizeaza o purificare, o curatire de elemente care pot anula pîna si existenta. Valurile de caldura si flacarile care se ridica nu ard ele sîmburele existentei, nu consuma din viata, nu reduc elanul la o pura aspiratie, rapindu-i caracterul sau imperialist? A trai o baie de foc, a simti jocul unei calduri interioare, plina de flacari, nu este a atinge o puritate imateriala în viata, o imaterialitate asemanatoare cu dansul flacarilor? Emanciparea de sub greutate, de sub fortele atractionale, ce se întîmpla în aceasta baie de foc, nu fac viata o iluzie sau un vis? Decît si aceasta e prea putin fata de senzatia finala, care este una dintre cele mai paradoxale si mai ciudate, cînd din sentimentul acelei irealitati de vis ajungi la sentimentul prefacerii în cenusa. Nu exista baie interioara de foc al carei rezultat final sa nu fie învolburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri în cenusa, cînd într-adevar poti vorbi de imaterialitate. Atunci cînd flacarile launtrice au ars tot din tine, cînd nu mai ramîne nimic din existenta ta individuala, cînd numai cenusa a mai ramas, ce senzatie de viata mai poti avea? Am o voluptate nebuna si de o infinita ironie cînd ma gîndesc ca cineva ar sufla cenusa mea în cele patru colturi ale lumii, ca vîntul ar împrastia-o cu o iuteala frenetica, risipindu-ma în spatiu ca pe o eterna mustrare pentru aceasta lume. DEZINTEGRAREA DIN VIATA Nu toti oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toti oamenii sînt nefericiti. Aceia care au trait si traiesc asimilati, naivi, în existenta, nu din prostie sau imbecilitate - caci naivitatea exclude astfel de deficiente, ea fiind o stare mult mai pura -, ci dintr-o iubire instinctiva si organica pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea îl descopera întotdeauna, aceia ating o armonie si realizeaza o integrare în viata, care merita a fi invidiata sau cel putin apreciata de cei care ratacesc pe culmile disperarii. Dezintegrarea din viata corespunde unei pierderi totale a naivitatii, acest dar încîntator pe care ni l-a distrus cunoasterea, dusmana declarata a vietii. Vietuirea cosmica, bucuria pentru existenta si pitorescul aspectelor individuale, încîntarea pentru farmecul spontan al firii, trairea inconstienta a contradictiilor anulîndu-le implicit caracterul tragic, sînt expresii ale naivitatii, teren fecund pentru iubire si entuziasm. A nu ti se proiecta dureros în constiinta contradictiile este a atinge bucuria virginala a naivitatii, este a fi incapabil de tragedie si de constiinta mortii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante si o dezagregare paradoxala. Naivitatea este opaca pentru tragic, dar e deschisa pentru iubire, caci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradictii interioare, are destule rezerve pentru a se darui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viata, tragicul cîstiga o intensitate extrem de dureroasa, deoarece contradictiile nu se petrec numai în el însusi, ci si între lume si el. Nu exista decît doua atitudini fundamentale: cea naiva si cea eroica. Restul se încadreaza în nuantele dintre ele. Ca sa nu mori de imbecilitate, n-are sens sa alegi decît între aceste doua. Si cum naivitatea, pentru omul care a ajuns în fata acestei alternative, este un bun pierdut, pe care este problematic daca-l mai poti recîstiga, mai ramîne doar eroismul. Atitudinea eroica este privilegiul si blestemul celor dezintegrati din viata, a celor suspendati si incapabili de orice satisfactie sau fericire. A fi erou - în sensul cel mai universal al acestui cuvînt - este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obtinut decît prin moarte. Orice eroism înseamna o transcendere a vietii, care implica în mod fatal un salt în neant. Si orice eroism este un eroism al neantului, chiar daca în constiinta eroului nu intra acest element, chiar daca el nu-si da seama ca avîntul lui pleaca dintr-o viata care si-a pierdut resorturile normale. Tot ceea ce nu izvoraste din naivitate si nu duce la naivitate apartine neantului. Exista vreo atractie pentru neant în om? Desigur ca ea este mult prea misterioasa pentru ca sa o putem sesiza. Dar din moment ce eu parasesc seductiile vietii naive sau sînt silit sa le parasesc, pentru a ma arunca în lume fara nici un sens - caci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului -, trebuie sa existe aceasta atractie misterioasa. DESPRE REALITAEA CORPULUI Nu voi întelege niciodata cum au putut exista atîtia oameni care sa declare corpul o iluzie, precum nu voi întelege niciodata cum a putut fi conceput spiritul în afara de drama vietii, în afara de contradictiile si deficientele acesteia. Se vede ca acei oameni n-au avut constiinta carnii, a nervilor si a fiecarui organ în parte. Dar nu voi întelege niciodata cum de n-au avut-o, desi banuiesc în aceasta inconstienta organica o conditie esentiala a fericirii. Cei care nu s-au desprins din irationalitatea vietii, care sînt încadrati în ritmul ei organic, anterior aparitiei constiintei, nu ating niciodata starea în care realitatea ta corporala îti este în fiecare moment prezenta în constiinta. Caci aceasta prezenta în constiinta a realitatii corporale indica o boala esentiala a vietii. Si nu este o boala în a-ti da seama încontinuu de nervii tai, de picioare, de stomac, de inima etc., în a ajunge la constiinta fiecarei parti din tine? Nu indica acest proces o dezintegrare a acestor parti din functiile lor firesti? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice realitati. As vrea sa vad ce ar mai însemna spiritul fara framîntarile carnii, sau constiinta fara o mare sensibilitate nervoasa. Cum au putut concepe oamenii viata fara corp, cum au putut ei concepe o existenta autonoma si originara a spiritului? Aceasta n-au putut-o face decît aceia care n-au spirit, oamenii sanatosi si inconstienti. Caci spiritul este fructul unei maladii a vietii, precum omul nu este decît un animal îmbolnavit. Existenta spiritului este o anomalie în viata. Am renuntat la atîtea, de ce n-as renunta si la spirit? Dar nu este oare renuntarea o boala a spiritului, înainte de a fi una a vietii? NU STIU Nu stiu ce e bine si ce e rau; ce e permis si ce nu e permis; nu pot condamna si nu pot lauda. Nu este nici un criteriu valabil în aceasta lume si nici un principiu consistent. Ma mira faptul ca unii se mai preocupa de teoria cunoasterii. Daca as fi sincer, ar trebui sa marturisesc ca putin îmi pasa de relativitatea cunoasterii noastre, caci lumea aceasta nu merita s-o cunosti. Am adesea senzatia unei cunoasteri integrale care epuizeaza întreg continutul lumii, pentru ca alta data sa nu pricep nimic din tot ce se învîrte în jurul meu. Simt un gust amar în mine, o amaraciune draceasca, bestiala, cînd însasi problema mortii îmi pare fada. Pentru întîia oara îmi dau seama cît de greu de definit este aceasta amaraciune. Poate si din motivul ca umblu dupa motive de ordin teoretic, atunci cînd ea izvoraste dintr-o regiune eminamente preteoretica. În acest moment, nu cred în absolut nimic si n-am nici o speranta. Îmi par lipsite de sens toate expresiile si realitatile care dau farmec vietii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otrava. Nu stiu daca sînt disperat, caci lipsa oricarei sperante poate sa fie si altceva decît disperare. Nu m-ar putea supara nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Si cînd ma gîndesc ca acum se deschid flori si cînta paseri! Cît de departe sînt toate! SINGURATATEA INDIVIDUALA SI SINGURATATEA COSMICA Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. În acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala. Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cît din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul? Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic. De ce atîtea probleme, discutii si suparari? De ce atîta constiinta a mortii? Pîna cînd atîta filozofie si atîta gîndire? APOCALIPS Cum as vrea ca, într-o zi, toti oamenii cu ocupatii sau cu misiuni, casatoriti sau nu, tineri si batrîni, femei si barbati, seriosi sau superficiali, tristi sau veseli, sa paraseasca locuinta si birourile lor si, renuntînd la orice fel de datorii si obligatii, sa iasa în strada si sa nu mai voiasca sa faca nimic. Toata aceasta lume îndobitocita, care munceste fara nici un sens sau se iluzioneaza cu aportul personal la binele umanitatii, care lucreaza pentru generatii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amageli, ar trai în astfel de momente capitale o razbunare pentru toata mediocritatea unei vieti nule si sterile, pentru toata irosirea care n-a avut nimic din excelenta marilor transfigurari. Mi-ar placea acele clipe cînd nimanui nu i-ar mai trebui amagirea idealului, cînd orice satisfactie în datele imediate ale vietii ar fi imposibila si orice resemnare iluzorie si cînd toate cadrele unei vieti normale ar plesni definitiv. Toti oamenii care sufera în tacere si care nu îndraznesc sa-si verse amaraciunea nici cel putin în suspine ar urla atunci într-un cor de o sinistra dizarmonie, cu strigate stranii care sa cutremure acest pamînt. Apele sa curga mai repede si muntii sa se clatine amenintator, arborii sa-si arate radacinile ca o vesnica si hidoasa mustrare, pasarile sa croncane imitînd corbii, iar animalele sa fuga speriate pîna la epuizare. Toate idealurile sa fie declarate nule; credintele fleacuri; arta o minciuna si filozofia o gluma. Totul sa fie o înaltare si o prabusire. Bucati de pamînt sa se avînte în aer si apoi sa se risipeasca, duse de vînt; planetele sa descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate si grotesti, figuri schimonosite si îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri sa creasca într-un ritm salbatic si un zgomot barbar sa napadeasca întreaga lume, pentru a sti pîna si cea mai mica vietate ca sfîrsitul e apropiat. Tot ceea ce e forma sa devina inform si un haos sa înghita, într-un vîrtej universal, tot ceea ce aceasta lume a avut ca structura, consistenta si forma. Sa fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare si o explozie, dupa care sa nu mai ramîna decît o tacere eterna si o uitare definitiva. În aceste clipe finale, oamenii sa traiasca la o asa temperatura, încît tot ceea ce umanitatea a simtit pîna acum ca regrete, aspiratii, iubire, deznadejde sau ura sa izbucneasca în ei într-o astfel de explozie, încît dupa ea sa nu mai ramîna nimic. Într-o astfel de clipa, cînd toti oamenii si-ar parasi ocupatiile, cînd nimeni n-ar mai gasi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenta ar plesni de contradictiile ei interioare, ce ar mai ramîne în afara de triumful nimicului si de apoteoza finala a nefiintei? MONOPOLUL SUFERINTEI Ma întreb: pentru ce numai unii sufera? Exista vreo ratiune în aceasta selectiune, care scoate din rîndul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin ca prin suferinta te încearca Divinitatea sau ca prin ea ispasesti un rau sau o necredinta. Decît, aceasta conceptie poate sa fie valabila pentru iluzia omului religios, nu însa pentru acela care vede cum suferinta se gaseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventa la cei nevinovati si puri. Nu exista nici o justificare de valoare în fenomenul suferintei. Nu este posibila absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi, ramîne de vazut daca e posibila o ierarhie a valorilor. Aspectul cel mai ciudat al celor care sufera este în credinta absolutei lor suferinte, care îi face sa creada într-un fel de monopol al suferintei. Am impresia ca numai eu sufar, ca toata suferinta acestei lumi s-a concentrat în mine, ca numai eu mai am drept la suferinta, desi îmi dau seama ca exista suferinte si mai groaznice, ca poti sa mori cazînd bucati de carne din tine, farîmitîndu-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfecta constienta. Exista suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întîmpla si, daca se întîmpla, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Ma simt atît de impresionat în fata suferintei, încît îmi pierd aproape tot curajul. Si-l pierd, fiindca nu pricep de ce exista suferinta în lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explica prezenta suferintei în lume, dar nu gaseste justificarea. Sau este probabil ca suferinta n-are nici o justificare, ca si existenta în genere. Existenta a trebuit sa fie? Exista vreo ratiune în faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alta ratiune decît una imanenta? Existenta exista numai ca existenta? Fiinta este numai fiinta? De ce sa nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sa nu admitem ca existenta merge înspre neant si fiinta înspre nefiinta? Nu cumva singura realitate absoluta este nefiinta? Un paradox tot atît de mare cît paradoxul acestei lumi. Desi fenomenul suferintei ma impresioneaza si uneori ma încînta, n-as putea totusi scrie o apologie a suferintei, fiindca suferinta durabila - si nu exista suferinta adevarata, decît cea durabila -, daca purifica în primele faze, în ultimele tîmpeste, detracheaza, distruge si anarhizeaza pîna la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinta manifestat în exclamatii este o caracteristica a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaza unui divertisment, neîntelegînd ce forta teribila de descompunere exista în suferinta, cîta dezagregare si cîta otrava, dar si cîta fecunditate, pe care o platesti însa scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prapastii. Si orice suferinta adevarata este o prapastie. Cîta lasitate în conceptia celor care sustin ca sinuciderea este o afirmatie a vietii! Pentru a-si scuza lipsa de îndrazneala, inventeaza diverse motive sau elemente care sa le scuze neputinta. În realitate, nu exista vointa sau hotarîre rationala de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestineaza la sinucidere. Sinucigasii simt o pornire patologica înspre moarte, pe care, desi îi rezista constient, ei n-o pot totusi suprima. Viata din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin rational n-o mai poate consolida. Nu exista sinucideri din hotarîri rationale, rezultate din reflexii asupra inutilitatii lumii sau asupra neantului acestei vieti. Iar cînd ni se opune cazul acelor întelepti antici ce se sinucideau în singuratate, eu voi raspunde ca sinuciderea lor era posibila numai prin faptul ca au lichidat viata din ei, ca au distrus orice pîlpîire de viata, orice bucurie a existentei si orice fel de tentatie. A gîndi mult asupra mortii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitura mai mult sau mai putin mortala vietii, dar nu este mai putin adevarat ca acea viata, acel corp în care se framînta astfel de probleme trebuie sa fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplari exterioare, ci din cauza dezechilibrului sau interior si organic. Aceleasi conditii exterioare defavorabile pe unii îi lasa indiferenti, pe altii îi afecteaza, pentru ca pe altii sa-i aduca la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedanta a sinuciderii trebuie atîta framîntare launtrica, atît chin si o spargere atît de puternica a barierelor interioare, încît din viata sa nu mai ramîna decît o ameteala catastrofala, un vîrtej dramatic si o agitatie stranie. Cum o sa fie sinuciderea o afirmatie a vietii? Se spune: te sinucizi, fiindca viata ti-a provocat deceptii. Ca atare ai dorit-o, ai asteptat ceva de la ea, dar ea nu ti-a putut da. Ce dialectica falsa! Ca si cum acel ce se sinucide n-ar fi trait înainte de a muri, n-ar fi avut ambitii, sperante, dureri sau deznadejdi. În sinucidere, faptul important este ca nu mai poti trai, care nu rezulta dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznica tragedie interioara. Si a nu mai putea trai este a afirma viata? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionanta. Ma mir cum oamenii mai cauta motive si cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i cauta diverse feluri de justificari, cînd n-o depreciaza. Nu pot concepe o problema mai imbecila decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauza înalta sau la cele din cauza vulgara etc.… Oare faptul de a-ti lua viata nu este el atît de impresionant încît orice cautare de motive pare meschina? Am cel mai mare dispret pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece acestia nu înteleg ca o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeste o anulare a fiintei lui, o pierdere totala de sens, o imposibilitate de fiintare. Cînd iubesti cu întreg continutul fiintei tale, cu totalitatea existentei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prabusirea întregii tale fiinte. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficiente. Caci în marile deficiente te consumi într-o agonie treptata, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiratie decît pentru doua categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni si pentru acei care în fiecare clipa se pot sinucide. Numai acestia ma impresioneaza, fiindca numai în ei clocotesc mari pasiuni si se dezvolta mari transfigurari. Acei care traiesc viata pozitiv, cu siguranta fiecarei clipe, încîntati de trecut, prezent si viitor, n-au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realitatile ultime ma zguduie pîna dincolo de orice rezistenta. De ce nu ma sinucid? Fiindca mie mi-e scîrba atît de moarte, cît si de viata. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flacari. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care sa îngrozeasca întreaga lume, sa faca pe toti sa tremure, sa plesneasca într-o nebunie de groaza. Un trasnet teribil îl simt virtual în mine si ma mir cum nu izbucneste pentru a nimici lumea asta, pe care as înghiti-o pentru totdeauna în neantul meu. Ma simt fiinta cea mai teribila care a existat vreodata în istorie, ma simt o bestie apocaliptica plina de flacari si întunecimi, de elanuri si de disperari. Sînt o fiara cu un zîmbet grotesc, ce se aduna în ea însasi pîna la iluzie si se dilata pîna la infinit, ce moare si ce creste în acelasi timp, încîntata între nimic si tot, exaltata între speranta nimicului si disperarea totului, crescuta în parfumuri si otravuri, arsa de iubire si de ura, nimicita de lumini si de umbre. Simbolul meu este moartea luminii si flacara mortii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaste în fulger si în trasnet. Si întunericul însusi nu arde el în mine? LIRISMUL ABSOLUT As vrea sa izbucnesc într-o explozie radicala cu tot ce am în mine, cu toata energia si cu toate continuturile, sa curg, sa ma descompun si, într-o expresie nemijlocita, distrugerea mea sa fie opera mea, creatia, inspiratia mea. Sa ma realizez în distrugere, sa cresc în cea mai nebuna avîntare pîna dincolo de margini, si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sa ma topesc în lume si lumea în mine, sa nastem în nebunia noastra un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfîrsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciudate si adîncimi halucinante. Un joc de lumina si de întuneric sa îmbrace sfîrsitul într-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pîna dincolo de orice rezistenta, cînd avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie si încîntare. Un foc total sa înghita lumea aceasta, si flacarile lui, mai insinuante decît zîmbetul de femeie si mai imateriale decît melancolia, sa provoace voluptati crepusculare, complicate ca moartea si fascinante ca neantul în clipele de tristete. Sînt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie, pentru ca încordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urma. Caci în lirismul absolut expresia se confunda cu realitatea, expresia e totul, este fiinta într-o anumita ipostaza. Ea înceteaza a mai fi o obiectivare partiala, minora si nerevelatoare, devenind parte din tine. Aici nu mai are importanta numai sensibilitatea sau inteligenta, ci întreaga fiinta, întreg corpul, întreaga viata din tine, cu ritmul si pulsatiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este însusi destinul adus la gradul de autocunoastere absoluta. Niciodata acest lirism nu va lua forma în expresii detasate, ci fiecare expresie este bucata din tine. Din acest motiv, el nu este prezent decît în momente capitale, cînd starile pe care le exprima se consuma deodata cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cînd se manifesta se si consuma. Este o suprapunere între act si realitate; caci actul nu mai este o manifestare a realitatii, ci realitatea însasi. Lirismul absolut - pornirea totala de a te obiectiva - este dincolo de poezie, sentimentalism etc.… El este mai aproape de un fel de metafizica a destinului, caci în el o actualitate totala a vietii si continutul cel mai adînc al fiintei se manifesta pentru a se rezolva într-un fel sau altul. De regula, lirismul absolut rezolva totul în sensul mortii. Caci tot ceea ce este capital e în legatura cu moartea. Simt ca ar trebui sa se deschida sub mine un gol mare si întunecos, care sa ma înghita pentru totdeauna într-o noapte de veci. Si ma mir cum de acest proces se-ntîmpla numai în simtire, si nu si în realitate. Nimic nu mi-ar parea în aceste momente mai natural decît sa ma scufund înspre adîncimi de întuneric, unde nimic din claritatea fada a acestei lumi n-ar mai avea nici o urma de reflex. Nu vreau sa caut o explicatie organica a acestei porniri din mine înspre întuneric, fiindca nu pot gasi una pentru betia de lumina. Dar ma gîndesc totusi cu nedumerire ce sens poate sa aiba aceasta alternanta dintre o experienta a luminii si o experienta a întunericului. Întreaga conceptie a polaritatii îmi pare insuficienta, caci în înclinarea spre regiunile noptii exista o neliniste mult mai profunda, care nu poate rasari dintr-o schema a firii, dintr-o geometrie a existentei. Sentimentul ca esti înghitit în noapte, într-o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil decît atunci cînd simti ceva greu pe creier si în toata fiinta, ca presiunea pe întreg organismul a unei imensitati de noapte. Cum o sa ma înghita, pe veci, noaptea fara de margini a acestei lumi! Senzatia confuziei absolute! Adica a nu putea face nici o distinctie, nici o diferentiere si nici o încadrare, a nu putea lamuri nimic, a nu întelege si a nu aprecia nimic. Senzatia acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu toti filozofii o pot atinge si o pot trai cu o intensitate durabila. Caci daca ar atinge-o, n-ar mai putea filozofa abstract si rigid. Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filozof devine poet. - Din lumea definitiva a formelor si a problemelor abstracte, care într-un vîrtej al simtirii, în confuzia tuturor elementelor sufletesti, se împletesc în alcatuiri ciudate si haotice. Cum sa mai poti face filozofie abstracta, cînd în tine se desfasoara o drama complicata, în care se întîlnesc presentimentul erotic cu o neliniste metafizica chinuitoare, frica de moarte cu aspiratiile spre naivitate, renuntarea totala cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinta de anonimat, strigatul cu tacerea, elanul cu nimicul? Si toate acestea se petrec în acelasi timp, simultan. Toate tendintele acestea cresc în cel mai mare clocot posibil, în cea mai mare nebunie interioara, într-o confuzie absoluta. Cum sa mai faci atunci filozofie sistematica si în ce fel sa mai poti fi capabil de o arhitectonica bine definita? Sînt oameni care au început cu lumea formelor si sfîrsesc în confuzia absoluta. De aceea, ei nu mai pot filozofa decît poetic. Dar în confuzia absoluta, nu mai importa nimic în afara de chinurile si voluptatile nebuniei. ESENTA GRATIEI Sînt multe cai prin care se poate realiza o detasare de pamînt, o avîntare si o înaltare deasupra unei mentineri oarbe în viata. Exista însa numai gratia, a carei detasare de pamînt nu înseamna o rupere a contactului cu fortele irationale ale vietii, ci un salt inutil, un avînt dezinteresat în care farmecul naiv si ritmul irational al vietii îsi pastreaza toata prospetimea. Orice gratie este un avînt, o bucurie a înaltarii. Miscarile gratioase, cu ondulatiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor usor si imaterial. Spontaneitatea lor are ceva din usurinta unei bateri din aripi, din naturaletea unui zîmbet si din puritatea unui vis de primavara. Nu si-a gasit gratia în dans forma cea mai vie de realizare? În sentimentul gratios al vietii, aceasta este simtita ca o tensiune imateriala, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depaseste niciodata armonia imanenta oricarui ritm gratios. Este un fel de vis al vietii în orice gratie, un joc dezinteresat, o expansiune care-si gaseste limita în ea însasi, nu în afara. De aceea, gratia da iluzia placuta a libertatii, a abandonarii spontane si directe, a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Disperarea prezinta un paroxism al individuatiei, o interiorizare dureroasa si singulara pe culmi, o izolare a omului în lume. Toate starile rezultate dintr-o rupere a contactului normal cu lumea si care te duc înspre culmile singuratatii individuale intensifica fenomenul individuatiei, determina pîna la paroxism individualizarea omului în lume. Gratia omului nu duce la paroxismul individuatiei, ci la un sentiment armonic de împlinire naiva, în care fiinta niciodata nu ajunge la un sentiment al singuratatii si al izolarii. Si formal gratia refuza singuratatea, caci miscarile de ondulatie prin care se obiectiveaza exprima o receptivitate pentru viata, un elan deschis si primitor pentru seductiile si pitorescul existentei. Gratia reprezinta o stare de iluzie în care viata îsi neaga si îsi transcende antinomiile si dialectica ei demonica, în care contradictiile, ireparabilul, fatalitatea si iremediabilul dispar temporar, într-un fel de vietuire sublimata. Exista multa sublimare în gratie, multa puritate aeriana, care însa niciodata nu poate atinge marile purificari de pe culmi, unde se realizeaza sublimul. Experientele zilnice si formele comune de traire nu duc niciodata viata pîna acolo unde ea ar cunoaste nebunia absoluta a tensiunii paroxistice sau a vîrtejului interior, precum nu realizeaza nici o emancipare de sub greutate, o trecere vremelnica peste forta gravitationala, care uneori poate fi un simbol al mortii. Gratia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atractiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viata, ale tendintelor ei negative. Transcenderea negativitatii este o nota esentiala a sentimentului gratios al vietii. Nu este de mirare pentru ce, într-un astfel de sentiment, viata apare mai luminoasa, mai învaluita în raze si în sclipiri. Caci, depasind negativitatea si demonicul pe calea unei armonii de forme si a unei usurinte pline de ondulatii, atinge o stare de armonie placuta mai repede decît pe caile complicate ale credintei, unde armonia rezulta dupa contradictii si framîntari complexe. Ce diversa e lumea cînd te gîndesti ca alaturi de gratie poate sa existe o teama continua, care tortureaza pe unii oameni pîna la epuizare. Cine n-a încercat teama de tot, frica de lume, anxietatea universala, nelinistea absoluta, chinul oricarui moment de vietuire, acela nu va întelege niciodata ce înseamna zbaterea materiala, nebunia carnii si nebunia mortii. Cine are sentimentul gratios al vietii nu poate realiza si nu poate întelege acest chin al supremei nelinisti, care nu poate aparea decît într-un teren maladiv. Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate rasari decît din boala. Ceea ce nu rasare din boala n-are decît o valoare estetica, formala. A fi bolnav înseamna a trai, vrînd-nevrînd, pe culmi. Dar culmile nu indica neaparat înaltimi, ci si prapastii, adîncimi. A trai în culmile disperarii este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu exista decît culmi abisale, deoarece de pe adevaratele culmi te poti prabusi oricînd. Si numai în asemenea prabusiri atingi culmile. Gratia reprezinta o stare de multumire si uneori chiar de fericire. Nici abisuri si nici suferinte mari. De ce sînt femeile mai fericite decît barbatii? Din cauza ca la ele gratia si naivitatea sînt incomparabil mai frecvente decît la barbati. Desigur, nici ele nu sînt scutite de boli si de insatisfactii; dar aici vorbim de sentimentul care predomina. Gratia naiva a femeilor le transpune într-o stare de echilibru superficial, care niciodata nu poate duce la tragedii consumatoare sau la încordari periculoase. Femeia nu risca nimic pe planul spiritual, fiindca la ea dualismul dintre spirit si viata are o intensitate antinomica mult mai redusa decît la barbati. Sentimentul gratios al existentei nu duce la revelatii metafizice, la viziunea realitatilor esentiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te fac ca în fiecare moment al vietii sa traiesti ca si cum n-ai mai trai. Femeile sînt niste nulitati simpatice. Cu cît te gîndesti mai mult la ele, cu atît le întelegi mai putin. Este un proces analog cu acela care te reduce la tacere din ce gîndesti mai mult asupra esentei ultime a lumii. Dar, pe cînd aici ramîi înmarmurit în fata unui infinit indescifrabil, în cazul femeii nulitatea îti pare mister, cînd ea nu este în fond decît nulitate. Pe lînga satisfacerea necesitatilor sexuale, singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej barbatului sa scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Caci femeia poate fi o salvare vremelnica pentru acei care traiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de putin dezintegrata din viata, contactul cu ea înseamna o întoarcere spre voluptatile naive si inconstiente ale vietii, înspre imaterialitatea usoara a gratiei, care, daca n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei. Cum sa mai ai idealuri cînd exista pe acest pamînt orbi, surzi sau nebuni? Cum sa ma bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi? Ma simt responsabil de întunericul tuturora si ma cred un hot al luminii. Oare n-am furat noi toti lumina celor care nu vad sau sunetul celor care n-aud? Nu e responsabila luciditatea noastra de întunecimea nebunilor? Nu stiu de ce, dar cînd ma gîndesc la asemenea lucruri îmi pierd curajul si vointa; îmi pare inutila gîndirea si nula orice compatimire. Caci nu ma simt atît de normal si de mediocru pentru a putea compatimi pe cineva. Trebuie sa fii un om care traieste în afara de orice risc pentru a putea compatimi pe altul. Orice compatimire este un semn de superficialitate. Caci ori plesnesti în fata nenorocirilor iremediabile, în fata destinelor frînte, ori amutesti pentru totdeauna. Mila si consolarea sînt nu numai ineficace, dar sînt si insulte. Si apoi, cum sa compatimesti pe altul cînd tu însuti suferi infinit? Compatimirea este un sentiment care nu angajeaza. De aceea îl gasim la atîtia! În lumea aceasta înca n-a murit nimeni de suferinta altuia. Iar acela care a zis ca moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorît. Text postat de nicolae tudor Date despre autor Data nasterii: Locul nasterii:                 Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23972 Comentarii: 120095 Useri: 1426
ADMINISTRARE