|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
pe culmile disperarii (1) |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
A FI LIRIC
De ce nu putem ramîne închisi în noi însine? De ce umblam dupa expresie si dupa forma, încercînd sa ne golim de continuturi si sa sistematizam un proces haotic si rebel? N-ar fi mai fecunda o abandonare în fluiditatea noastra interioara, fara gîndul unei obiectivari, sorbind doar cu o voluptate intima toate fierberile si agitatiile launtrice? În acest caz am trai cu o intensitate infinit bogata întreaga acea crestere interioara pe care experientele spirituale o dilata pîna la plenitudine. Trairi multiple si diferentiate se contopesc si se dezvolta într-o efervescenta din cele mai fecunde. O senzatie de actualitate, de prezenta complexa a continuturilor sufletesti se naste ca un rezultat al acestei cresteri, asemanatoare unei înaltari de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuti, nu în sens de orgoliu, ci de bogatie, a fi chinuit de o infinitate interna si de o tensiune extrema înseamna a trai cu atîta intensitate, încît simti cum mori din cauza vietii. Este atît de rar acest sentiment si atît de ciudat, încît ar trebui sa-l traim cu strigate. Simt cum ar trebui sa mor din cauza vietii si ma întreb daca are vreun sens cautarea unei explicatii. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpita în tine într-un moment de nemarginita încordare, cînd o prezenta totala actualizeaza experiente închise si cînd un ritm îsi pierde echilibrul si uniformitatea, atunci din culmile vietii esti prins în moarte fara a avea acea groaza în fata ei care însoteste obsesia chinuitoare a mortii. Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amantii cînd, în culmea fericirii, le apare trecator, dar intens, imaginea mortii, sau cu momentele de nesiguranta cînd într-o iubire nascînda apare presentimentul unui sfîrsit sau al unei parasiri.
Sînt prea putini aceia care pot suporta astfel de experiente pîna la sfîrsit. Exista totdeauna o primejdie serioasa în mentinerea unor continuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendinta de explozie, deoarece poti atinge un moment cînd nu mai poti stapîni o energie debordanta. Si atunci prabusirea rezulta dintr-un preaplin. Sînt trairi si obsesii cu care nu se poate vietui. Nu este atunci o salvare în a le marturisi? Experienta teribila si obsesia îngrozitoare a mortii, atunci cînd sînt pastrate în constiinta, devin ruinatoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelasi timp a murit ceva din propria fiinta, deoarece continuturile obiectivate îsi pierd actualitatea din constiinta. Din acest motiv, lirismul reprezinta o pornire de risipire a subiectivitatii; caci el indica o efervescenta a vietii în individ care nu poate fi stapînita, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamna a nu putea ramîne închis în tine însuti. Aceasta necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensa cu cît lirismul este mai interior, mai profund si mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinta si în iubire? Pentru ca aceste stari, desi diferite ca natura si orientare, rasar din fondul cel mai adînc si mai intim al fiintei noastre, din centrul substantial al subiectivitatii, care este un fel de zona de proiectie si radiere. Devii liric atunci cînd viata din tine palpita într-un ritm esential si cînd trairea este atît de puternica, încît sintetizeaza în ea întreg sensul personalitatii noastre. Ceea ce este unic si specific în noi se realizeaza într-o forma atît de expresiva, încît individualul se ridica în planul universalului. Experientele subiective cele mai adînci sînt si cele mai universale, fiindca în ele se ajunge pîna la fondul originar al vietii. Adevarata interiorizare duce la o universalitate inaccesibila acelora care ramîn într-o zona periferica. Interpretarea vulgara a universalitatii vede în aceasta mai mult o forma de complexitate în întindere decît o cuprindere calitativa, bogata. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic si inferior, produs al unei inconsistente spirituale, în loc sa observe ca resursele lirice ale subiectivitatii indica o prospetime si o adîncime launtrica dintre cele mai remarcabile.
Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vietii lor; unii numai în agonie, cînd se actualizeaza întregul lor trecut si-i napadeste ca un torent. Cei mai multi însa devin în urma unor experiente esentiale, cînd agitatia fondului intim al fiintei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinati înspre obiectivitate si impersonalitate, straini de ei însisi si straini de realitati profunde, odata prizonieri ai iubirii, încearca un sentiment care actualizeaza toate resursele personale. Faptul ca aproape toti oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeste ca mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sarace pentru a exprima o infinitate interna si ca lirismul interior îsi gaseste un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid si irational. Nu se petrece un caz analog cu experienta suferintei? N-ai banuit niciodata ce ascunzi în tine si ce ascunde lumea, traiai periferic si multumit, cînd cea mai serioasa experienta dupa experienta mortii (ca presentiment al muririi), experienta suferintei, pune stapînire pe tine si te transporta într-o regiune de existenta infinit complicata, în care subiectivitatea ta te framînta ca într-un vîrtej. A fi liric din suferinta însemneaza a realiza acea ardere si purificare interioara în care ranile înceteaza de a mai fi numai manifestari exterioare, fara complicatii adînci, ci participa la sîmburele fiintei noastre. Lirismul suferintei este un cîntec al sîngelui, al carnii si al nervilor. Suferinta adevarata izvoraste din boala. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuti lirice. Numai aceia care vegeteaza într-o insensibilitate scandaloasa ramîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizeaza o adîncire personala.
Nu devii liric decît în urma unei afectari organice si totale. Lirismul accidental îsi are sursa în determinante exterioare care, disparînd, implicit dispare si corespondentul interior. Nu exista lirism autentic fara un graunte de nebunie interioara. Este caracteristic faptul ca începutul psihozelor se caracterizeaza printr-o faza lirica, în care toate barierele si limitele obisnuite dispar pentru a face loc unei betii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explica productivitatea poetica din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne multumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirica este o stare dincolo de forme si sisteme. O fluiditate, o curgere interioara contopeste într-un singur elan, ca într-o convergenta ideala, toate elementele vietii launtrice si creeaza un ritm intens si plin. Fata de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme si cadre, care mascheaza totul, lirismul este o expresie barbara. Aici sta de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adica de a fi numai sînge, sinceritate si flacari.
CÎT DE DEPARTE SÎNT TOATE!
Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere într-un colt îndepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am cîstiga nimic. Dar ce sa cîstigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîstig n-are nici o importanta, care sînt iremediabil nefericiti si singuri. Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si daca am fi atît de deschisi încît sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim în suflet pîna în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viata, încît te întrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta în vointa de a trai si a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cînd nevazîndu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scîrba de oamenii care în agonie se stapînesc si îsi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzatoare decît în singuratate. Toti aceia care se vor înconjurati în agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de orice limita?
Sîntem atît de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adînca si mai organica este moartea din singuratate, cînd însasi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zîmbete, de prieteni si chiar de moarte. Si te întrebi, paradoxal, daca mai exista altceva decît neantul lumii si al tau.
A NU MAI PUTEA TRAI
Sînt experiente carora nu le mai poti supravietui. Dupa ele, simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Caci dupa ce ai atins limitele vietii, dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuita îsi pierd orice farmec si orice seductie. Daca totusi traiesti, aceasta se datoreaza capacitatii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinita. Creatia este o salvare temporara din ghearele mortii.
Simt cum trebuie sa plesnesc din cauza a tot ce-mi ofera viata si perspectiva mortii. Simt ca mor de singuratate, de iubire, de disperare, de ura si de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca si cum în orice traire m-as umfla ca un balon mai departe decît rezistenta lui. În cea mai groaznica intensificare se realizeaza o convertire înspre nimic. Te dilati interior, cresti pîna la nebunie, pîna unde nu mai exista nici o granita, la margine de lumina, unde aceasta este furata de noapte, si din acel preaplin ca într-un vîrtej bestial esti aruncat de-a dreptul în nimic. Viata dezvolta plenitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce sîntem noi în fata vîrtejului interior care ne consuma pîna la absurd? Simt cum trosneste viata în mine de prea multa intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poti stapîni, care te poate arunca si pe tine în aer, iremediabil. La marginile vietii ai senzatia ca nu mai esti stapîn pe viata din tine, ca subiectivitatea este o iluzie si ca în tine se agita forte de care n-ai nici o raspundere, a caror evolutie n-are nici o legatura cu o centrare personala, cu un ritm definit si individualizat. La marginile vietii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce exista si a tot ce nu exista. Fiecare traire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ti-a oferit viata ai trait pîna la paroxism, pîna la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poti trai nimic fiindca nu mai ai ce. Chiar daca n-ai strabatut în toate directiile aceste trairi, este suficient sa le fi dus la limita pe principalele. Si cînd simti ca mori de singuratate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul ca nu mai poti trai dupa astfel de vîrtejuri rezulta si din faptul unei consumari pe un plan pur interior. Flacarile vietii ard într-un cuptor închis de unde caldura nu poate iesi. Oamenii care traiesc pe un plan exterior sînt salvati de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interioritatii si al trairii te duce în regiunea unde primejdia este absoluta, deoarece existenta care îsi actualizeaza în traire radacinile ei cu o constiinta încordata nu poate decît sa se nege pe ea însasi. Viata este prea limitata si prea fragmentara pentru a rezista la mari tensiuni. N-au avut toti misticii, dupa marile extaze, sentimentul ca nu mai pot continua sa traiasca? Si ce mai pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viata, singuratatea, disperarea sau moartea?
PASIUNEA ABSURDULUI
Nu exista argumente pentru a trai. Acela care a ajuns la limita mai poate umbla cu argumente, cu cauze, efecte, consideratii morale etc.? Evident, nu. Aceluia nu-i mai ramîn decît motive nemotivate spre a trai. În culmea disperarii, pasiunea absurdului este singura care mai arunca o lumina demonica în haos. Cînd toate idealurile curente, moral, estetic, religios, social etc. …, nu mai pot directiona viata si nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate mentine viata spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adica a ceva care nu poate lua o consistenta, dar care, prin fictiunea lui, poate sa stimuleze o iluzie de viata.
Traiesc pentru ca muntii nu rîd si viermii nu cînta. O pasiune a absurdului nu se poate naste decît într-un om în care s-a lichidat totul, dar în care pot sa apara groaznice transfigurari viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu-i mai ramîne în viata decît pasiunea absurdului. Caci ce îl mai poate impresiona pe el din existenta? Ce seductii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat - chiar pentru scurt timp - cu aceste lucruri. Numai aceia au vietuit în mod absolut. Si numai ei au dreptul sa vorbeasca despre viata. Poti reveni la iubire sau la seninatate. Dar revii prin eroism, nu prin inconstienta. O existenta care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare. Cu ce se deosebeste de existenta unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar va spun: trebuie sa ascunzi o mare nebunie ca sa vrei sa devii piatra, lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otravitoarele delicii ale absurdului, numai atunci esti deplin purificat, fiindca numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Si nu este absurda orice expresie ultima?
Sunt oameni carora le este dat sa guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriza este o surpriza dureroasa si orice experienta un nou prilej de tortura. Daca se va spune ca aceasta suferinta îsi are motive subiective, tinînd de o constitutie particulara, voi întreba: exista un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferintei? Cine ar putea preciza ca vecinul meu sufera mai mult decît mine sau ca Isus a suferit mai mult decît toti? Nu exista masura obiectiva, deoarece ea nu se masoara dupa excitatia exterioara sau indispozitia locala a organismului, ci dupa modul în care suferinta este simtita si reflectata în constiinta. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibila. Fiecare om ramîne cu suferinta lui, pe care o crede absoluta si nelimitata. Si daca ne-am gîndi la cît a suferit lumea pîna acum, la agoniile cele mai teribile si la chinurile cele mai complicate, la mortile cele mai crunte si la cea mai dureroasa parasire, la toti ciumatii, la toti cei arsi de vii sau stinsi de foame, cu cît suferinta noastra ar fi mai redusa? Pe nimeni nu-l poate mîngîia în agonie gîndul ca toti sînt muritori, precum în suferinta nimeni nu va gasi o consolare în suferinta trecuta sau prezenta a altora. Caci în aceasta lume organic insuficienta si fragmentara, individul este pornit sa traiasca în mod integral, dorind sa faca din existenta lui un absolut. Orice existenta subiectiva este un absolut pentru sine însasi. Din acest motiv, fiecare om traieste ca si cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, si atunci cum sa nu fie suferinta un absolut? Nu pot întelege suferinta altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparatiile în asemenea cazuri n-au nici un sens, deoarece suferinta este o stare de singuratate interioara, în care nimic din afara nu poate ajuta. Este un mare avantaj ca poti suferi singur. Ce-ar fi daca fata omului ar putea exprima adecvat toata suferinta interioara, daca în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorba între noi? N-ar trebui sa vorbim atunci cu mîinile pe fata? Viata ar fi realmente imposibila daca tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil în liniile fetii.
Nimeni n-ar mai îndrazni sa se priveasca în oglinda, caci o imagine grotesca si tragica în acelasi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete si dungi de sînge, rani care nu pot fi închise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stapînite. As avea o voluptate plina de groaza sa vad cum izbucneste, în armonia comoda si superficiala de fiecare zi, un vulcan de sînge, tîsniri rosii ca focul si arzatoare ca deznadejdea, cum toate ranile fiintei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie sîngeroasa. Numai atunci am pricepe si am aprecia avantajele singuratatii, care ne face suferinta atît de muta si de inaccesibila. Într-o eruptie sîngeroasa, într-un vulcan al fiintei noastre, întreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otravi întreaga aceasta lume? Este atît venin, atîta otrava în suferinta!
Singuratatea adevarata este numai aceea în care te simti absolut izolat între cer si pamînt. Nimic nu trebuie sa devieze atentia de la aceste fenomene ale absolutei izolari, ci o intuitie de o luciditate groaznica trebuie sa reveleze toata drama finitatii omului în fata infinitului si neantului acestei lumi. Plimbarile singuratice - extrem de fecunde si periculoase, în acelasi timp, pentru viata interioara - trebuie astfel facute încît nimic din ceea ce poate tulbura viziunea izolarii omului în lume sa nu intre în preocuparile individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare si de convertire înspre fiinta ta proprie, plimbarile singuratice sînt fecunde numai seara, cînd nimic din seductiile obisnuite nu mai poate fura interesul si cînd revelatiile asupra lumii rasar din zona cea mai adînca a spiritului, de acolo de unde s-a desprins de viata, din rana vietii. Cîta singuratate trebuie pentru a avea spirit! Cîta moarte în viata si cîte focuri launtrice! Singuratatea neaga atîta din viata, încît înflorirea spiritului rezultata din dislocarile vitale devine aproape insuportabila. Nu este caracteristic faptul ca aceia se ridica împotriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boala adînca a afectat viata pentru a se naste spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sanatosi si grasi, care n-au nici presentimentul a ceea ce înseamna spirit, care n-au simtit niciodata torturile vietii si antinomiile dureroase de la baza existentei. Cei care cu adevarat îl simt, aceia sau îl tolereaza cu orgoliu, sau îl prezinta ca pe o calamitate. Nimeni nu este însa încîntat, în fondul fiintei lui, de aceasta achizitie catastrofala pentru viata care este spiritul. Si cum sa fii încîntat de aceasta viata fara farmec, fara naivitate si fara spontaneitate? Prezenta spiritului indica totdeauna un minus de viata, multa singuratate si suferinta îndelungata. Cine vorbeste de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevarat ca trairea în planul imanent al vietii ar fi fost o traire anxioasa, din care omul a iesit prin spirit. Dimpotriva, este cu mult mai adevarat ca prin spirit s-a cîstigat un dezechilibru, o anxietate, dar si o grandoare. Ce vreti sa cunoasca din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici macar primejdiile vietii? Este un semn de mare inconstienta în a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru în a face apologia vietii. Caci pentru omul normal viata este o evidenta; numai bolnavul se încînta si o lauda, spre a nu se prabusi. Dar acela care nu mai poate lauda nici viata si nici spiritul?
EU SI LUMEA
Faptul ca exist eu dovedeste ca lumea n-are nici un sens. Caci în ce fel pot gasi un sens în framîntarile unui om infinit dramatic si nefericit, pentru care totul se reduce în ultima instanta la neant si pentru care legea acestei lumi este suferinta? Daca lumea a permis un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît ca petele pe asa-zisul soare al vietii sînt atît de mari, încît îi vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vietii m-a calcat si m-a apasat, mi-a taiat aripile în plin zbor si mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat si toata pasiunea nebuna si paradoxala pe care am pus-o pentru a deveni un individ stralucitor, toata vraja demonica pe care am consumat-o pentru a îmbraca o aureola viitoare si întreg elanul pe care l-am risipit pentru renasterea organica sau o aurora launtrica s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea si irationalitatea acestei lumi, care a varsat în mine toate rezervele ei de negativitate si otrava. Viata nu rezista la mare temperatura. De aceea, am ajuns la concluzia ca oamenii cei mai framîntati, cu un dinamism launtric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obisnuita, sînt meniti prabusirii. Este un aspect al demonismului vietii, în aceasta ruina a celor care traiesc în regiuni neobisnuite, dar si un aspect al insuficientei ei, care explica de ce viata este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri traiesc la temperatura normala a vietii; ceilalti se consuma la temperaturi unde viata nu rezista, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viata. Nu pot aduce nimic în aceasta lume, caci n-am decît o metoda: metoda agoniei. Va plîngeti ca oamenii sînt rai, razbunatori, nerecunoscatori sau ipocriti? Va propun eu metoda agoniei prin care veti scapa temporar de toate aceste defecte. Aplicati-o fiecarei generatii si efectele vor fi imediat vizibile. Poate în felul acesta pot deveni si eu folositor umanitatii!
Prin bici, prin foc sau injectii, aduceti pe fiecare om în agonie, la experienta clipelor din urma, pentru ca într-un groaznic chin sa încerce marea purificare din viziunea mortii. Dati-i apoi drumul si lasati-l sa fuga de groaza pîna cînd, epuizat, va cadea jos. Si va garantez ca efectul este incomparabil mai valabil decît toate cele obtinute prin caile normale. Daca as putea, as aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din radacini a vietii; as pune flacari arzatoare si insinuante la aceste radacini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da alta seva si alta caldura. Focul pe care l-as pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmica, esentiala. În acest fel, viata s-ar obisnui cu o temperatura înalta si n-ar mai fi un mediu de mediocritati. Si poate în acest vis nici moartea n-ar mai fi imanenta în viata.
(Rînduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cînd împlinesc 22 de ani. Am o senzatie ciudata cînd ma gîndesc ca am devenit la aceasta vîrsta specialist în problema mortii.)
SENTIMENTUL SFÎRSELII SI AL AGONIEI
Cunoasteti senzatia groaznica de topire cînd simti cum te irosesti ca pentru a curge asemenea unui rîu, cînd îti simti anulata propria prezenta într-o lichidare organica? Este ca si cum din tine însuti tot ce are consistenta si substanta dispare într-o fluiditate epuizanta, dupa care nu mai ramîi decît cu capul. Vorbesc aici de o senzatie precisa si dureroasa, iar nu de una vaga si nedeterminata. Simti ca din tine n-a mai ramas decît capul; un cap fara substrat si fara fundament, lipsit de corp si izolat ca într-o halucinatie. Nu este nimic din acea sfîrseala voluptuoasa si vaga pe care o încerci în contemplatii pe marginea marii sau în unele reverii melancolice, ci o sfîrseala care te consuma si distruge. Atunci nu-ti mai convine nici un efort, nici o speranta si nici o iluzie. A ramîne tîmpit de catastrofa ta proprie, incapabil sa actionezi sau sa gîndesti, cuprins într-un întuneric rece si apasator, stingher ca în halucinatii nocturne sau singuratic ca în clipele de regret este a ajunge la limita negativa a vietii, la temperatura absoluta, unde ultima iluzie de viata va îngheta. Si în acest sentiment de sfîrseala se va revela sensul adevarat al agoniei, care nu este lupta din fantezie sau pasiune gratuita, ci zbaterea vietii în ghearele mortii, cu putine probabilitati pentru viata. Nu poti separa gîndul agoniei de cel al sfîrselii si al mortii. Agonia ca lupta? Dar lupta cu cine si pentru ce? Este absolut falsa interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea în el însusi. În fond, agonia înseamna framîntare între viata si moarte. Întrucît moartea este imanenta vietii, aproape întreaga viata este o agonie. Decît, eu nu numesc agonice decît momentele dramatice ale acestei lupte între viata si moarte, cînd fenomenul prezentei mortii este trait constient si dureros. Agonia adevarata este aceea în care treci în neant prin moarte, cînd sentimentul sfîrselii te consuma iremediabil si cînd moartea învinge. În orice agonie veritabila este un triumf al mortii, chiar daca dupa acele clipe de sfîrseala continui sa traiesti.
Unde este lupta din fantezie în aceasta framîntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemanatoare unei boli de care nu ne mai putem scapa, dar care ne tortureaza cu intermitente? Momentele agonice indica o înaintare a mortii în viata, o drama în constiinta, rezultata din ruperea echilibrului dintre viata si moarte. Ele nu sînt posibile decît în acele senzatii de sfîrseala care scoboara viata înspre minusul ei absolut. Frecventa momentelor agonice este un indiciu de descompunere si prabusire. Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasa. Chiar atunci cînd vrei sa mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinta ta. Vreau sa mor, dar îmi pare rau ca vreau sa mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandoneaza neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul mortii. Si cînd te gîndesti ca sînt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a mortii! Cum as vrea sa nu mai stiu nimic despre mine si despre lumea asta!
GROTESC SI DISPERARE
Dintre formele multiple ale grotescului, aceea îmi pare mai ciudata si mai complicata care îsi are radacinile în disperare. Celelalte vizeaza un paroxism de natura periferica. Decît, aceasta este important, grotescul nu e conceptibil fara un paroxism. Si ce paroxism este mai adînc si mai organic decît acela al disperarii? Grotescul nu apare decît în paroxismul starilor negative, cînd se realizeaza mari framîntari dintr-un minus de viata; este o exaltare în negativitate.
Si nu este o pornire nebuna înspre negativitate în acea schimonosire bestiala, chinuitoare si paradoxala, cînd liniile si contururile fetei deviaza în forme de o stranie expresivitate, cînd orientarea privirii e furata de lumini si umbre îndepartate, iar gîndul urmeaza serpuirile unei astfel de crispari? Adevarata disperare intensa si iremediabila nu se poate obiectiva decît în expresii grotesti. Caci grotescul este negatia absoluta a seninatatii, aceasta stare de puritate, transparenta si luciditate atît de departe de disperare, din care nu pot rasari, în primul rînd, decît haosul si neantul.
Ati avut vreodata satisfactia bestiala si uluitoare de a va privi în oglinda dupa nenumarate nopti de nesomn; ati simtit tortura insomniilor, cînd numeri fiecare clipa nopti întregi, cînd nu mai esti decît tu singur în aceasta lume, cînd drama ta este cea mai esentiala din istorie, iar aceasta istorie nu mai are nici o semnificatie, nici nu mai exista, cînd în tine cresc cele mai groaznice vapai si existenta ta apare unica si singura într-o lume nascuta numai pentru a-ti consuma agonia ta; ati simtit aceste momente nenumarate, infinite ca si suferinta, pentru ca atunci cînd va priviti sa aveti imaginea grotescului? Este o crispare generala, o schimonosire, o încordare de ultime clipe, carora li se asociaza o paloare de cea mai demonica seductie, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prapastii de întuneric. Si nu este acest grotesc, rasarit ca o expresie a disperarii, asemanator unei prapastii? Nu are el ceva din vîrtejul abisal al marilor adîncimi, din acea seductie a infinitului care ni se deschide în fata pentru a ne înghiti si caruia ne supunem ca fatalitatii? Ce bine ar fi sa poti sa mori aruncîndu-te într-un gol infinit! Complexitatea grotescului rasarit din disperare rezida în capacitatea lui de a indica un infinit launtric si un paroxism de cea mai extrema tensiune. Cum ar mai putea acest paroxism sa se obiectiveze în ondulatii placute de linii sau în puritate de contururi? Grotescul neaga în mod esential clasicul, precum neaga orice idee de stil, de armonie sau de perfectie.
Ca el ascunde de cele mai multe ori tragedii intime care nu se exprima direct, aceasta este evident pentru cine întelege formele multiple ale dramatismului interior. Cine si-a vazut figura în ipostaza grotesca nu se va putea uita niciodata, fiindca se va teme totdeauna de el însusi. Disperarea este urmata de o neliniste extrem de chinuitoare. Si ce face acest grotesc altceva decît sa actualizeze si sa intensifice teama si nelinistea?
PRESENTIMENTUL NEBUNIEI
Oamenii niciodata nu vor întelege pentru ce unii dintre ei trebuie sa înnebuneasca, pentru ce exista ca o fatalitate inexorabila intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate sa dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpira un lirism absolut, în care esti prizonierul unei betii totale a fiintei, a unei exaltari organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasa, încît o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravietui normal dupa asemenea încordari. Resortul intim al fiintei nu mai sustine evolutia fireasca, iar barierele interioare îsi pierd orice consistenta. Presentimentul nebuniei nu apare decît dupa experiente mari si capitale. Ca si cum te-ai fi ridicat la înaltimi prea mari, unde te apuca vertigii, începi sa te clatini, îti pierzi siguranta si senzatia normala de imediat si concret. O mare greutate pare ca apasa creierul si-l strînge ca pentru a-l reduce la o iluzie, desi numai aceste senzatii ne descopera îngrozitoarea realitate organica din care izvorasc experientele noastre. Si în aceasta apasare, care vrea sa te izbeasca de pamînt sau sa te arunce în aer, apare groaza ale carei elemente sînt greu de definit în asemenea caz. Nu este acea groaza de moarte, persistenta si obsedanta, care pune stapînire pe om si-l domina pîna la sufocare, ce se insinueaza în tot ritmul fiintei noastre pentru a lichida procesul vietii din noi, ci o groaza cu strafulgerari, aparînd rar, dar intens, ca o tulburare subita, dar care elimina pentru totdeauna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza si defini acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este într-adevar îngrozitor în el rezulta din faptul ca noi presimtim în nebunie o pierdere totala în viata, ca pierdem tot în mod iremediabil, deja traind. Continuu sa respir sau sa manînc, dar am pierdut tot ce eu am adaugat functiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativa. În nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu ca te individualizeaza în univers, perspectiva ta particulara si o anumita orientare a constiintei. Prin moarte pierzi totul, dar aceasta pierdere se face prin aruncare în neant. De aceea, frica de moarte este persistenta si esentiala, dar mai putin ciudata decît frica de nebunie, în care semiprezenta noastra este un element de neliniste mult mai complex decît teama organica de o absenta totala din neantul în care ne duce moartea. Si nu ar fi nebunia o scapare de mizeriile vietii? Aceasta întrebare este justificata numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care sufera de anumite anxietati, problema apare cu totul în alta lumina sau mai bine zis în alta umbra. Presentimentul nebuniei se complica de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regasire, de revenire, cînd intuitia dezastrului ar putea fi atît de chinuitoare, încît sa provoace o nebunie si mai mare. Nu exista salvare prin nebunie, fiindca nu exista om cu presentimentul nebuniei care sa nu se teama de luciditatile eventuale într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ti-e frica de luminile din el.
Forma nebuniei este determinata de conditii organice si temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recruteaza dintre depresivi, este fatal ca forma depresiva sa fie mai frecventa la nebuni decît starile de exaltare placuta, vesela si debordanta. Este atît de frecventa melancolia neagra la nebuni, încît aproape toti tind spre sinucidere, o solutie atît de grea pîna nu esti nebun.
As vrea sa înnebunesc într-un singur caz. Cînd as sti ca as ajunge un nebun vesel, vioi si permanent bine dispus, care nu-si pune nici o problema si n-are nici o obsesie, dar care rîde fara sens de dimineata pîna seara. Desi doresc infinit extaze luminoase, n-as vrea nici de acestea, caci ele sînt urmate de depresiuni. As vrea însa o baie de lumina calda care sa rasara din mine si sa transfigureze întreaga lume, o baie care sa nu semene încordarii din extaz, ci sa pastreze un calm de eternitate luminoasa. Departe de concentrarea extazului, ea sa se asemene cu usurinta gratiei si cu caldura zîmbetului. Întreaga lume sa pluteasca în acest vis de lumina, în aceasta încîntare de transparenta si imaterialitate. Sa nu mai existe obstacol si materie, forma si margini. Si într-un asemenea cadru sa mor de lumina.
ASUPRA MORTII
Sînt probleme care, odata tratate, te izoleaza în viata si chiar te desfiinteaza. Cînd ai intrat în ele înseamna ca nu mai ai nimic de pierdut si nimic de cîstigat. Din perspectiva unei astfel de regiuni, aventura spirituala sau elanul indefinit înspre forme multiple de viata, avîntul absurd si nemarginit înspre continuturi inaccesibile si insatisfactia de limitarea planurilor empirice - devin simple manifestari ale unei sensibilitati exuberante, careia-i lipseste acea infinita seriozitate ce caracterizeaza pe acela care a intrat în problemele periculoase. A avea o infinita seriozitate este a fi pierdut. Nu e aici vorba de spiritul calm si nici de gravitatea fara fond a oamenilor numiti seriosi, ci de o tensiune atît de nebuna, încît în fiecare moment al vietii esti ridicat în planul eternitatii. Vietuirea în istorie nu mai are atunci nici o semnificatie, deoarece clipa este traita cu atîta exagerata încordare, încît timpul apare sters si irelevant în fata eternitatii. Este evident ca în fata unor probleme pur formale, oricît de dificile ar fi ele, o seriozitate infinita nu poate fi pretinsa, deoarece ele sînt produse exclusiv de incertitudinile inteligentei si nu rasar din structura organica si totala a fiintei noastre. Numai gînditorul organic si existential este capabil de acest gen de seriozitate, fiindca numai pentru el adevarurile sînt vii, produse ale unui chin launtric si ale unei afectiuni organice, iar nu ivite dintr-o speculatiune inutila si gratuita. În fata omului abstract, care gîndeste pentru placerea de a gîndi, apare omul organic, care gîndeste sub determinantul unui dezechilibru vital si care este dincolo de stiinta si dincolo de arta. Îmi place gîndul care pastreaza o aroma de sînge si de carne si prefer de o mie de ori, unei abstractii vide, o reflectie rasarita dintr-o efervescenta sexuala sau dintr-o depresiune nervoasa. Nu s-au convins, înca, oamenii ca a trecut timpul preocuparilor superficiale si inteligente si ca este infinit mai importanta problema suferintei decît a silogismului, ca un strigat de deznadejde este infinit mai revelator decît cea mai subtila distinctie si ca totdeauna o lacrima are radacini mai adînci decît un zîmbet? De ce nu vrem sa acceptam valoarea exclusiva a adevarurilor vii, a adevarurilor rasarite din noi si care reveleaza realitati si valori constitutive noua? De ce nu întelegem ca se poate gîndi viu asupra mortii, asupra celei mai periculoase probleme care exista, si ca, daca punerea ei te desfiinteaza si te izoleaza în viata, prin participarea intima si dureroasa ni se reveleaza totusi un adevar viu?
Se poate vorbi despre moarte fara experienta agoniei? Moartea nu poate fi înteleasa decît daca viata este simtita ca o îndelungata agonie, în care moartea se îmbina cu viata. Moartea nu este ceva în afara, ontologic diferita de viata, deoarece moarte ca realitate autonoma de viata nu exista. A intra în moarte nu însemneaza, cum crede mentalitatea curenta si în genere crestinismul, a-ti da ultima suflare si a pasi într-o regiune de alta structura si pozitivitate decît a vietii, ci a descoperi în progresiunea vietii un drum înspre moarte si a gasi în pulsatiile vitalului o adîncire imanenta în ea. În crestinism si în metafizicile care recunosc nemurirea, intrarea în moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, metafizic diferite de viata. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se elibereaza, iar agonia, în loc sa deschida perspective înspre viata, în care ea se realizeaza, descopera sfere complet transcendente ei. În deosebire de aceste viziuni, sensul adevarat al agoniei îmi pare a fi revelatia imanentei mortii în viata. Pentru ce sentimentul imanentei mortii în viata îl au asa de putini, iar experienta agoniei este atît de rara? Nu cumva e falsa întreaga noastra presupozitie, iar schitarea unei metafizici a mortii devine verosimila numai prin conceptia unei transcendente a acesteia?
Oamenii sanatosi, normali si mediocri nu au o experienta a agoniei si nici o senzatie a mortii. Ei vietuiesc ca si cum viata ar avea un caracter de definitivat. Este în structura echilibrului superficial al oamenilor normali de a simti viata într-o autonomie absoluta de moarte si de a o obiectiva pe aceasta într-o realitate transcendenta vietii. De aceea, ei considera moartea ca venind din afara, nu dintr-o fatalitate launtrica a firii. A trai fara sentimentul mortii înseamna a vietui dulcea inconstienta a omului comun, care se comporta ca si cum moartea n-ar constitui o prezenta vesnica si tulburatoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vietii si în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vietii în moarte. Revelatiile de ordin metafizic încep de-abia atunci cînd echilibrul superficial al omului începe sa se clatine si cînd spontaneitatii naive i se substituie o dureroasa si încordata framîntare a vitalului.
Transcendenta mortii apare în viziunea acelora care din incertitudinile vietii nu desprind un substrat organic sau o agonie launtrica, ci o cauza exterioara, dezvoltînd la paroxism acel sentiment ca esti înghitit de moarte într-un mod rapid si brusc. Sentimentul mortii este atît de rar la acestia, încît putem spune ca nu exista. Chiar daca uneori atinge o intensitate puternica, manifestarea atît de distantata în timp anuleaza posibilitatea unei obsesii dureroase. Faptul ca senzatia mortii nu apare decît acolo unde vitalul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneitatii lui irationale, cînd viata e zguduita în adîncimi si cînd ritmul vitalului activeaza dintr-o tensiune totala, iar nu dintr-o expansiune superficiala si efemera, dovedeste, pîna la o certitudine interioara, imanenta mortii în viata. Viziunea în adîncurile acesteia ne arata cît de iluzorie este credinta într-o puritate vitala si cît de fundata este convingerea despre un substrat metafizic al demoniei vietii.
Daca moartea este imanenta în viata, pentru ce constiinta mortii face imposibila vietuirea? La omul normal vietuirea nu e tulburata, deoarece procesul de intrare în moarte se întîmpla cu totul naiv, prin scaderea intensitatii vitale. Pentru el nu exista decît agonia din urma, nu o agonie durabila, legata de premisele vitalului. Într-o perspectiva adînca, fiecare pas în viata este un pas în moarte, iar amintirea nu este decît un semn de neant. Omul normal, lipsit de întelegere metafizica, nu are constiinta intrarii progresive în moarte, desi nici el, ca nici o fiinta, nu scapa acestui destin inexorabil. Unde constiinta a capatat o autonomie de viata, revelarea mortii devine atît de puternica, încît prezenta ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie si orice voluptate naturala. Este ceva pervers si infinit decazut în a avea constiinta mortii. Toata poezia naiva a vietii, toate seductiile si farmecele ei apar vide de orice continut, precum vide apar toate proiectarile finaliste si iluziile teologice ale omului.
A avea constiinta unei îndelungi agonii este a desprinde experienta individuala dintr-un cadru naiv si din integrarea ei naturala, pentru a-i demasca nulitatea si insignifianta, este a ataca însesi radacinile irationale ale vietii. A vedea cum se întinde moartea peste aceasta lume, cum distruge un arbore si cum se insinueaza în vis, cum ofileste o floare sau o civilizatie, cum roade din individ si din cultura, ca un suflu imanent si distrugator, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor si a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine n-a avut sentimentul acelei teribile agonii, cînd moartea se înalta în tine si te cuprinde ca un aflux de sînge, ca o forta interioara imposibil de stapînit si care te domina pîna la sufocare, sau cînd te strînge ca un sarpe provocîndu-ti halucinatii de groaza, acela nu cunoaste caracterul demonic al vietii si efervescentele interioare din care rasar marile transfigurari. Este necesara o astfel de betie neagra pentru a întelege de ce ai vrea cît mai apropiat sfîrsitul unei asemenea lumi. Nu betia luminoasa din extaz, unde viziuni paradiziace te cuceresc într-o încîntare de splendori si sclipiri si unde te înalti într-o sfera de puritate în care vitalul se sublimeaza în imaterial, ci o torturare nebuna, periculoasa si ruinatoare a vitalului, caracterizeaza aceasta betie neagra în care moartea apare în seductia groaznica a ochilor de sarpe din cosmaruri. Dar a avea astfel de senzatii si imagini înseamna a fi atît de legat de esenta realitatii, încît viata si moartea si-au demascat iluziile pentru a se realiza în tine în forma cea mai substantiala si mai dramatica. O exaltata agonie îmbina ca într-un vîrtej îngrozitor viata cu moartea si un bestial satanism împrumuta lacrimi voluptatii. Viata ca o lunga agonie si ca drum înspre moarte nu este altceva decît o alta formulare a dialecticii demonice a vietii, dupa care aceasta naste forme pentru a le distruge într-o productivitate irationala si imanenta. Multiplicitatea formelor vitale nu se însumeaza într-o convergenta transvitala sau într-o intentionalitate transcendenta, ci se realizeaza într-un ritm nebun, în care nu poti recunoaste altceva decît demonia devenirii si a distrugerii. Irationalitatea vietii se manifesta în aceasta expansiune debordanta de forme si continuturi, în aceasta pornire frenetica de a substitui aspecte noi celor uzate, fara ca aceasta substituire sa însemne un plus apreciabil sau o însumare calitativa. O relativa fericire ar simti omul care s-ar abandona acestei deveniri si, dincolo de orice problematica chinuitoare, ar încerca sa soarba toate posibilitatile oferite de clipa, fara raportarea continua ce descopera în fiecare moment o relativitate insurmontabila. Experienta naivitatii este singura cale de salvare. Dar pentru acei care simt si concep viata ca o îndelunga agonie, problema salvarii ramîne o simpla problema. Pe aceasta cale, mîntuire nu va fi.
Revelarea imanentei mortii în viata se realizeaza în genere prin boala si stari depresive. Exista, desigur, si alte cai, dar acelea sînt cu totul accidentale si individuale, ele neavînd o capacitate de revelare ca bolile si starile depresive.
Daca bolile au o misiune filozofica în lume, apoi aceea nu poate fi alta decît sa arate cît de iluzoriu e sentimentul eternitatii vietii si cît de fragila e iluzia unui definitivat si a unei împliniri a vietii. Caci în boala, moartea este totdeauna prezenta în viata. Starile cu adevarat maladive ne leaga de realitatile metafizice, pe care un om normal si sanatos nu le poate întelege niciodata. Este evident ca între boli exista o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezinta cu aceeasi durata si intensitate experienta imanentei mortii în viata si nu toate se manifesta în forme identice de agonie. Oricît s-ar individualiza si specifica bolile în indivizi, exista totusi moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Întreg complexul starilor maladive descopera o chinuire a vitalului si o dezintegrare a vietii din functiile ei firesti. Viata este astfel alcatuita, încît nu-si poate realiza potentialitatile ei decît comportîndu-se ca si cum moartea nu ar constitui o prezenta inexorabila. Din acest motiv, în starile normale si nerevelatoare, moartea este considerata ca venind din afara si complet exterioara vietii. Acelasi sentiment îl au si tinerii cînd vorbesc de moarte. Dar cînd maladia i-a lovit în plin elan, dispar toate iluziile si seductiile tineretii. Este sigur ca în lumea aceasta singurele experiente cu adevarat autentice sînt cele izvorîte din boala. Toate celelalte poarta în mod fatal o marca livresca, deoarece într-un echilibru organic nu pot aparea decît stari sugerate si a caror complexitate este mai mult un produs al unei imaginatii exaltate decît al unei efervescente reale. Numai oamenii care sufera realmente sînt capabili de continuturi autentice si de o infinita seriozitate. Ceilalti sînt nascuti pentru gratie, armonie, iubire si dans. - În fondul lor, cîti nu ar renunta la revelatiile metafizice din disperare, agonie si moarte, pentru o iubire naiva sau pentru voluptuoasa inconstienta din dans?
Si cîti nu ar renunta la o glorie crescuta din suferinta, pentru o existenta anonima si fericita?
Orice boala este un eroism; dar un eroism de rezistenta, iar nu de cucerire. Eroismul în boala se exprima prin rezistenta pe posturile pierdute ale vietii. Aceste posturi sînt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectati organic de anumite maladii, dar si pentru aceia la care starile depresive sînt atît de frecvente, încît fata de structura lor subiectiva pastreaza un caracter constitutional. Starile depresive nu reveleaza numai existenta ca obiectivitate sensibila, ci si moartea. Astfel se explica de ce temerii de moarte, ce se manifesta la anumiti depresivi, interpretarile curente nu-i gasesc nici o justificare mai adînca. Cum se poate ca într-o vitalitate mare, uneori chiar debordanta, sa apara frica de moarte sau cel putin problema mortii? Mirarii acesteia, caracteristica mentalitatii curente, nu i se pot opune decît marile posibilitati de întelegere esentiala închise în structura starilor depresive. Caci în aceste stari, în care dualizarea cu lumea devine dureroasa si progresiva, omul se apropie tot mai mult de realitatile lui launtrice si descopera moartea în subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare înainteaza pîna în centrul substantial al subiectivitatii, depasind toate formele sociale care o îmbraca pe aceasta. Odata depasit si acel centru, interiorizarea progresiva si paroxistica descopera o regiune unde viata se îmbina cu moartea, unde omul nu s-a desprins prin individualizare de sursele primare ale existentei si unde ritmul nebun si demonic al lumii activeaza în deplina lui irationalitate.
Pentru un depresiv, senzatia imanentei mortii în viata adauga un plus de intensitate depresiunii si creeaza o atmosfera de continua insatisfactie si neliniste, care nu-si vor gasi echilibrul si pacea niciodata.
Prin senzatia prezentei mortii în structura vitalului, se introduce implicit un element de neant în fiintare. Nu se poate concepe moarte fara neant, deci nici viata fara un principiu de absoluta negativitate. Ca neantul este implicat în ideea de moarte o dovedeste frica de moarte, care nu este decît teama de neantul în care ne arunca moartea. Imanenta mortii în viata este un semn al triumfului final al neantului asupra vietii, dovedind prin aceasta ca prezenta mortii nu are alt sens decît sa actualizeze progresiv drumul înspre neant.
Sfîrsitul si deznodamîntul imensei tragedii a vietii si, îndeosebi, a omului, vor dovedi cît de iluzorie este credinta în eternitatea vietii - si ca, totusi, unica împacare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternitatii acestei vieti.
Exista, în fond, numai frica de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de frica nu este altceva decît o manifestare cu aspecte variate în fata aceleiasi realitati fundamentale. Temerile individuale sînt legate toate, prin corespondente ascunse, de teama esentiala în fata mortii. Aceia care vor sa înlature frica de moarte prin rationamente artificiale se însala profund, deoarece este absolut imposibil sa anulezi o temere organica prin constructii abstracte. Cine-si pune serios problema mortii este absolut imposibil sa nu aiba si o teama. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientati înspre aceasta credinta tot din frica de moarte. Este, în aceasta credinta, un efort dureros al omului de a-si salva - chiar fara o certitudine absoluta - lumea valorilor în care a trait si la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal si de a realiza în etern universalul. În fata mortii, acceptata fara nici o credinta religioasa, nu ramîne însa nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toata lumea formelor si a categoriilor abstracte se dovedeste complet irelevanta în fata mortii, iar pretentia de universalitate a formalului si categorialului devine iluzorie în fata iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Caci niciodata o forma sau o categorie nu vor prinde existenta în structura ei esentiala, precum niciodata nu vor întelege rosturile intime ale vietii si mortii. Ce poate opune idealismul sau rationalismul în fata acestora? Nimic. Celelalte conceptii si doctrine nu spun însa aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabila ar fi o tacere absoluta sau un strigat deznadajduit.
Acei care sustin ca frica de moarte nu-si are o justificare mai adînca, deoarece atît cît este un eu moartea nu exista, iar cînd esti mort eul a disparut, uita de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate.
Unui om care are sentimentul puternic al mortii, ce mîngîiere poate sa-i ofere separatia artificiala între eu si moarte? Ce sens poate avea pentru cineva patruns adînc de senzatia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logica? Sînt nule toate încercarile de a devia pe un plan logic probleme de existenta. Filozofii sînt prea orgoliosi pentru a-si marturisi frica de moarte si prea pretentiosi pentru a recunoaste o fecunditate spirituala maladiei. Este o prefacuta seninatate în consideratiile lor asupra mortii; în realitate, ei tremura mai mult decît toti. Dar sa nu se uite ca filozofia este o arta de a-ti masca sentimentele si chinurile launtrice pentru a însela lumea asupra radacinilor adevarate ale filozofarii.
Sentimentul ireparabilului si al iremediabilului, care însoteste totdeauna constiinta si senzatia agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroasa amestecata cu frica, în nici un caz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul mortii. Arta de a muri nu se poate învata, fiindca nu prezinta nici o tehnica, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei se experimenteaza în propria fiinta a individului, cu suferinte si încordari infinite. Majoritatea oamenilor n-au constiinta agoniei lente din ei. Pentru acestia exista numai o agonie, aceea care precede intrarea absoluta în neant. În constiinta lor, numai momentele acestei agonii prezinta revelatii importante asupra existentei. De aceea, ei asteapta totul de la sfîrsit în loc sa prinda semnificatia unei agonii lente si revelatoare. Sfîrsitul le va descoperi însa prea putin, si astfel se vor stinge inconstienti precum au si trait.
Ca agonia se desfasoara în timp, aceasta dovedeste ca temporalitatea nu este numai un caracter sau o conditie pentru creatie, ci si pentru moarte, pentru fenomenul dramatic al muririi. Aici se manifesta caracterul demonic al timpului, în care se desfasoara atît nasterea cît si moartea, creatia ca si distrugerea, fara ca în acest complex sa se evidentieze o convergenta înspre vreun plan transcendent.
Numai într-o demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni se impune ca o necesitate ineluctabila împotriva tendintelor noastre cele mai intime. A fi absolut convins ca nu poti scapa de o soarta amara pe care ai dori-o altcumva, ca esti supus unei fatalitati implacabile si ca timpul nu va face altceva decît sa actualizeze procesul dramatic al distrugerii, iata expresii ale iremediabilului si ale agoniei. Nu este atunci neantul o salvare? Dar cum poate sa existe o salvare în nimic? Daca este aproape imposibila salvarea în existenta, cum o sa fie posibila în absenta completa de orice fel de existenta?
Cum nici în neant si nici în existenta nu e salvare, praful sa se aleaga de aceasta lume cu toate legile ei eterne!
MELANCOLIA
Fiecare stare sufleteasca tinde sa se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau sa transforme acest exterior într-o viziune potrivita naturii ei. Caci exista o corespondenta intima, în toate starile mari si adînci, între planul subiectiv si planul obiectiv. Ar fi absurd sa concepi un entuziasm debordant într-un mediu plat si închis; daca totusi s-ar întîmpla, aceasta s-ar datora unei excesive plenitudini ce ar subiectiviza întreg mediul. Ochii omului vad în exterior ceea ce îl framînta în interior. Cadrul este de cele mai multe ori rezultatul unei proiectii subiective fara de care starile sufletesti si experientele intense nu-si pot gasi o realizare deplina. Extazul niciodata nu reprezinta o consumare pur interna, ci transpune într-un exterior o betie luminoasa launtrica. Este destul a privi fata unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizeaza tensiunea lui spirituala. Intentionalitatea starilor interioare este un fenomen care explica armonia dintre planuri, precum si necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intentionalitatea indica o imposibilitate a starilor de a ramîne absolut pure.
Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindca este în structura ei o dilatare si un gol carora nu li se pot stabili granite. Trecerile de limite se pot realiza fie în mod pozitiv, fie negativ. Exuberanta, entuziasmul, furia etc. sînt stari debordante a caror intensitate sparge orice bariere limitative si creste dincolo de echilibrul normal. Este un avînt pozitiv al vietii, rezultat dintr-un plus de viata, dintr-un exces de vitalitate si dintr-o expansiune organica. În starile pozitive, viata trece dincolo de determinarile ei normale nu pentru a se nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc si care, acumulate, risca o izbucnire violenta. Toate starile extreme sînt derivate ale vietii, prin care ea se apara de ea însasi. Transcenderea limitelor din starile negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleaca din plenitudine, ci dintr-un gol ale carui margini nu sînt demarcabile. Aceasta cu atît mai mult cu cît golul pare a rasari din radacinile fiintei, întinzîndu-se progresiv, ca o cangrena. Este un proces de diminuare, iar nu de crestere; din acest motiv, el este o întoarcere înspre neant, iar nu o înflorire în existenta.
Senzatia de gol si de dilatare înspre nimic, care nu lipseste în melancolie, îsi afla o radacina mai adînca într-o oboseala, prezenta în toate starile negative.
Oboseala separa pe om de lume si de lucruri. Ritmul intens al vietii slabeste, iar pulsatiile organice si activitatea interna îsi pierd din acea încordare care diferentiaza viata în lume, care o stabileste ca un moment imanent al existentei. Oboseala este primul determinant organic al cunoasterii, deoarece ea dezvolta conditiile indispensabile ale unei diferentieri a omului în lume; prin ea, ajungi la acea perspectiva care situeaza lumea în fata omului. Oboseala te face sa traiesti sub nivelul normal al vietii, iar despre marile tensiuni vitale nu-ti îngaduie sa ai decît un presentiment. Sursa melancoliei pleaca deci dintr-o regiune unde viata este nesigura si problematica. Astfel se explica fecunditatea ei pentru cunoastere si sterilitatea ei pentru viata.
Daca în trairile comune si obisnuite conteaza intimitatea naiva cu aspectele individuale ale existentei, în melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii si la o senzatie a vagului acestei lumi. O experienta intima si o viziune ciudata anuleaza formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate si diferentiate, pentru a o îmbraca într-o haina de o transparenta imateriala si universala. Detasarea progresiva de ceea ce este individual si concret te ridica la o viziune totala care, cîstigînd în întindere, pierde în concret. Nu exista stare melancolica fara înaltarea de care vorbim, fara o expansiune spre culmi, fara o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea înaltare rasarita din orgoliu sau din dispret, din disperare sau dintr-o pornire spre negativitate infinita, ci dintr-o reflexie prelungita si o reverie difuza, nascute în oboseala. În melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Ce sens are singuratatea în melancolie? Nu este ea legata de sentimentul infinitului intern si extern? Privirea melancolica este inexpresiva, conceputa fara o perspectiva a nemarginitului. Nemarginirea interioara si vagul launtric, ce nu trebuie asimilate acelei infinitati fecunde din iubire, cer cu necesitate o întindere ale carei margini sînt insesizabile. Melancolia prezinta o stare vaga care nu intentioneaza ceva determinat si precizat. Trairile comune cer obiecte palpabile si forme cristalizate. Contactul cu viata se face, în acest caz, prin individual; este un contact strîns si sigur.
Desprinderea de existenta ca dat concret si calitativ si abandonarea în nemarginire ridica pe om din încadrarea lui fireasca. Perspectiva infinitului îl arata singur si parasit în lume. Sentimentul propriei finitati este cu atît mai intens cu cît constiinta infinitatii lumii este mai mare. Daca în unele stari aceasta constiinta este deprimanta si chinuitoare, în melancolie ea este mai putin dureroasa, din cauza unei sublimari care face singuratatea si parasirea mult mai putin apasatoare, împrumutîndu-le uneori un caracter voluptuos.
Disproportia dintre infinitatea lumii si finitatea omului este un motiv serios de disperare; atunci însa cînd o privesti într-o perspectiva de vis, asa cum e în starile melancolice, aceasta înceteaza de a mai fi torturanta, lumea aparînd într-o frumusete stranie si maladiva. Sensul adînc al singuratatii vizeaza o suspendare dureroasa a omului în viata si o framîntare în izolare cu gîndul mortii. A trai singur înseamna a nu mai cere nimic si a nu mai astepta nimic de la viata. Singura surpriza a singuratatii este moartea. Marii singuratici nu s-au retras niciodata spre a se pregati pentru viata, ci pentru a suporta, interiorizati si resemnati, lichidarea vietii din ei. Din pustiu si din grote nu se pot aduce mesaje pentru viata. Nu condamna viata toate religiile plecate din pustiuri? Si nu este în iluminarile si transfigurarile marilor singuratici o viziune apocaliptica de sfîrsit si prabusire, iar nu o aureola de sclipiri si triumfuri?
Singuratatea melancolicilor are o semnificatie mult mai putin adînca; ea are uneori chiar un caracter estetic. Nu se vorbeste de o melancolie dulce, de o melancolie voluptuoasa? Dar însasi atitudinea melancolica, prin pasivitatea si considerarea în perspectiva, nu este ea colorata estetic?
Atitudinea estetica în fata vietii se caracterizeaza printr-o pasivitate contemplativa care savureaza din real tot ceea ce îi convine subiectivitatii, fara nici o norma si fara nici un criteriu. Lumea este considerata ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asista pasiv la desfasurarea unor aspecte. Conceptia spectaculara a vietii elimina tragicul si antinomiile imanente existentei, care odata recunoscute si simtite te prind ca într-un vîrtej dureros în drama lumii. Experienta tragicului presupune o tensiune atît de mare, încît vietuirea estetica nici n-o poate banui. În tragic, participarea intensa cu întreg continutul fiintei noastre este atît de hotarîtoare, încît fiecare moment este o chestiune de destin, pe cînd în atitudinea estetica este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsita în toate starile estetice. Ceea ce este estetic în melancolie se manifesta în tendinta spre pasivitate, reverie si încîntare voluptuoasa. Ca ea nu poate fi asimilata integral unei stari estetice, aceasta deriva din aspectele ei multiforme. Nu este destul de frecventa melancolia neagra? Dar ce este, mai întîi, o melancolie dulce? Cine nu cunoaste senzatia de placere ciudata în dupa-amiezele de vara, cînd te abandonezi simturilor fara nici o problematica speciala si cînd sentimentul unei eternitati senine dezvolta în suflet o împacare dintre cele mai neobisnuite? Este ca si cum grijile acestei lumi si toate incertitudinile spirituale ar amuti în fata unui spectacol de o frumusete uluitoare, în seductiile caruia orice problema ar deveni inutila. Dincolo de orice agitatie, tulburare sau efervescenta, o traire linistita soarbe cu o voluptate retinuta toata splendoarea cadrului. Este o nota esentiala a starilor melancolice calmul, absenta unei intensitati deosebite. Regretul, care intra în structura melancoliei, explica si el absenta unei intensitati particulare a acesteia. Daca regretul poate fi persistent, el niciodata nu e atît de intens încît sa provoace o suferinta profunda. Actualizarea unor motive sau a unor întîmplari din trecut, însumarea în afectivitatea noastra prezenta a unor elemente care astazi nu mai pot fi active, relatia dintre o tonalitate afectiva a senzatiilor si mediul în care s-au nascut, dar pe care l-au parasit, sînt determinante esentiale de melancolie. Regretul exprima
TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANTA
Si ce importanta poate sa aiba faptul ca eu ma framînt, ca sufar sau gîndesc? Prezenta mea în lume va zgudui - spre marele meu regret - cîteva existente linistite si va tulbura naivitatea inconstienta si placuta a altora, spre si mai marele meu regret. Desi simt ca tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie - mai mare decît prabusirile de împarati sau decît cine stie ce irosire în fundul unei mine -, totusi am implicit sentimentul totalei mele nulitati si insignifiante. Sînt convins
ca nu sînt absolut nimic în univers, dar simt ca singura existenta reala este a mea. Si daca as fi pus sa aleg între existenta lumii si existenta mea, as înlatura pe cealalta, împreuna cu toate luminile si legile ei, încumetîndu-ma sa planez singur în neantul absolut. Desi pentru mine viata este un chin, nu pot sa renunt la ea, fiindca nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca sa ma sacrific în numele lor. Daca as fi sincer, ar trebui sa spun ca nu stiu de ce traiesc si de ce nu încetez sa traiesc. Probabil cheia ramîne în fenomenul irationalitatii vietii, care mentine viata fara motive. Si daca nu exista decît motive absurde pentru a trai? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merita sa te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinta. Cu cît sîntem mai fericiti astazi, daca altii s-au sacrificat pentru binele si luminarea noastra? Ce bine si ce luminare? Daca cineva s-a sacrificat pentru ca eu sa fiu fericit acum, atunci eu sînt mai nefericit decît el, fiindca nu înteleg sa-mi cladesc o existenta pe un cimitir. Am momente cînd ma simt responsabil de întreaga mizerie a istoriei, cînd nu înteleg pentru ce unii si-au varsat sîngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi însa cînd s-ar putea stabili ca aceia au fost mai fericiti decît noi.Praful sa se aleaga de întreaga istorie. Ar trebui sa nu ma mai intereseze nimic în aceasta lume; sa-mi apara ridicola însasi problema mortii; suferinta, limitata si nerevelatoare; entuziasmul, impur; viata, rationala; dialectica vietii, dialectica logica, iar nu una demonica; disperarea, minora si partiala; eternitatea, o vorba; experienta neantului, o iluzie; fatalitatea, o gluma… Caci ma gîndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce sa mai pui probleme, sa arunci lumini sau sa accepti umbre? N-ar fi mai bine sa-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea marii, în cea mai deplina singuratate? Dar n-am plîns niciodata, fiindca lacrimile s-au transformat în gînduri. Si nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?
|
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|