|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
amurgul gandurilor (continuare3) |
|
|
de
emil cioran |
|
|
|
In strafulgerarea cosmica a constiintei, cerul se risipeste-n melodie, urmat de munti, de arbori si de ape. Si înfricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este un naufragiu si o aureola.
Nu e ca si cum o negura din alta lume ne-ar visa viata?
Depanarea launtrica a mortii este ceata ridicata la principiu metafizic.
O catedrala e maximum de sensibil al cetii. Negura solidificata.
Exista în om o dorinta tainica de remuscare, ce precede Raul, ce-l creeaza. Faradelegea, viciul sau crima izvorasc din framîntarea ei ascunsa. Odata actul consumat, ea apare în constiinta clar si definit, pierzîndu-si din dulceata virtualitatii.
Aroma remuscarii ne mîna spre rau, ca un dor de alte fagasuri.
Un suflet care are spatiu pentru Dumnezeu trebuie sa aiba pentru orice. - Sa nu plece de aici nevoia de a ne marturisi unui credincios ultimele nelinisti si tulburari? Ce ne face sa credem ca el nu poate sa nu ne înteleaga? Ca si cum credinta-n Dumnezeu ar fi un viciu dinlauntrul caruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz fata de care totul e legitimat. Sau ca, prin Dumnezeu nemaiapartinînd pamîntului, orice crima în lume ne poate fi iertata.
Unui credincios nimic nu trebuie sa-i scape: scîrba, deznadejdea, moartea.
Oamenii cad spre cer; caci Dumnezeu e un abis privit de jos.
Revelatia subita: a sti tot si fiorul care-i urmeaza: a nu mai sti încotro. Deodata, gîndurile au despletit universul si ochii s-au oprit în zacamintele firii.
Timpul si-a pierdut respiratia. Atunci, cum ai masura vîrtejul luminii ce te inunda? El pare a dura cam cît absenta absoluta a unei secunde.
Dupa astfel de strafulgerari cunoasterea e inutila, spiritul se supravietuieste, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.
Cînd ai dilatat viata la infinit, vointa de a te distruge emana dintr-o senzatie dureroasa de plinatate. Caci nu lîncezesti în dorul muririi decît întinzîndu-ti fiinta dincolo de spatiul ei.
Negatia vietii din plenitudine este o stare extatica. Niciodata nu ne stingem din vid, ci din preaplin.
Un moment absolut rascumpara golul tuturor zilelor; o clipa reabiliteaza o viata. Orgasmul spiritului este scuza suprema a existentei. Asa îti pierzi de fericire mintile în Dumnezeu.
Mîinile palide sînt un leagan în care îti suspini viata. Femeile nu ni le-ntind decît ca sa plîngem în ele.
Ceata e neurastenia aerului.
Acele glasuri din afunduri, pentru care ti-ar trebui accentul unui Iov asasin...
Ce înger nebun cerseste cu flasneta pe la o inima fara porti? - Sau m-am dezlipit din suferinta lui Dumnezeu?
In fericirea si nefericirea în dragoste, cerul, de-ar fi de gheata, n-ar putea domoli betia razvratita a sîngelui. Moartea-l încalzeste si mai tare si mirajul vietuirii se-nfiripa din aburii ei funebri.
Toate apele au culoarea înecului.
In azurul timid al diminetilor, paloarea atîtor femei, ce le-ai iubit sau nu, ti se ofera ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfîrsire.
De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindca în preajma femeii nu mai exista timp. Si tulburarea noastra creste, din cauza ca atingem în lume o stare care depaseste lumea.
Iubirea este o aparenta intemporala; caci nu se suspenda devenirea în mijlocul vietii? Sînt îmbratisari, în care timpul e mai absent decît într-un astru mort.
Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.
Ceea ce face pacatul superior virtutii este un plus de suferinta si de singuratate, pe care nu-l întîlnim în „constiinta împacata“ si nici în „fapta buna“.
In sine, el e un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau de tot. A fi singur e o stare difuza de pacatuire. Din ea izvoraste nevoia de Dumnezeu, din frica de sine însusi. Virtutile nu servesc cerul.
Dupa ce-ai gustat înselaciunile vietii, deceptiile se întind blînd ca untdelemnul si fiinta se îmbraca în splendorile evanescentei.
...Si atunci regreti de-a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legana în amarul absentei lor.
Fara sentimentul mortii, oamenii sînt copii - dar cu el, ce mai sînt?
Cînd stii ce-i sfîrsirea, a fi nu mai are parfumul firii. Caci moartea fura melodia vietii. Si din amîndoua nu mai ramîne decît un dezastru nocturn si muzical.
Cînd ai cunoscut amaraciunile si dulceata lor, îti pare rau ca n-ai decît o inima de sfarîmat.
Oare de cînd s-au mutat deserturile în sîngele omului? Si schimnicii de cînd tipa-n el rugile spre înaltimi? Cît se vor mai boci întinderile în unduirea lui otravita? Si cînd va înceta înecul oropsitilor în valurile launtrice ale muririi?
Doamne! singurul tau martir: sîngele omului.
Daca moartea n-ar întrerupe consolarile dorului de a muri...
Dar vietii lipsindu-i infinitul, cum am putea muri fara capat?
Omul, scîrbit de sine însusi, devine un lunatic care-si cauta pieirea în pustiurile lui Dumnezeu.
De nu-ti pare ca esti autorul norilor ce împînzesc cerul, la ce mai vorbesti de plictiseala? Si de nu simti cum cerul se plictiseste în tine, la ce mai privesti spre Dumnezeu?
Sînt vulgare acele fericiri care nu-ti trezesc dorinta de-a muri. Cînd însa universul devine o spuma de irealitate si extaz, si cerul se topeste în caldura inimii, de curge azurul pe spatiul ei înnebunit de imensitate - atunci vocile sfîrsirii emana din gîlgîirile plinatatii. Si fericirea devine tot atît de vasta cît nefericirea.
Infinitul trebuie sa fie culoarea fiecarei clipe si, fiindca prin viata nu-l pot onora decît prin crize, ridica-ma, Moarte, la prestigiul lui neîntrerupt si îmbraca-ma în insomnia nesfîrsirii! Avea-voi lacrimi pentru tot ce n-am murit?
Dragostea e singurul mod fecund de a te însela în cadrul absolutului. De aceea, în iubire nu poti fi aproape de Dumnezeu decît prin toate iluziile vietii.
Cel ce s-a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decît prin vointa de autodistrugere. Caci, între semeni, nu esti creator decît pe propria ruina.
Omul e singura fiinta care s-a dezmortit din betia timpului. Si toata straduinta lui este sa reintre în el, sa redevina timp.
Privilegiul izolarii în natura deriva din ruptura constiintei de devenire. Doar mergînd alaturi de timp omul e om. De aceea, de cîte ori se plictiseste de conditia lui, clipele nu par destul de fluide si nici destul de adînci setei lui de scufundare.
Cînd mintea ti se-ndreapta înspre Dumnezeu, de lume te mai leaga doar dorinta de a nu mai fi în ea.
Senzatia de batrînete eterna: a purta timpul în spate de la întîia lui clipa... Omul sta drept numai pentru a-si ascunde lui însusi cît este de gîrbovit înlauntru.
Plictiseala: a nu mai avea cumpat în timp.
Inima e locul în care noaptea se-ntîlneste cu dorinta de-a muri, spre a se întrece-n nesfîrsire...
Nici marile, nici cerul, nici Dumnezeu si nici lumea toata nu sînt un univers. Numai irealitatea muzicii...
Uitarea tamaduieste pe toti, afara de acei ce au constiinta constiintei lor, fenomen de luciditate care te asaza paralel spiritului, într-o ultima dedublare.
In marea divina, arhipelagul uman nu mai asteapta decît fluxul fatal care sa-l înece.
Prin orgoliu esti legat peninsular de Dumnezeu; îi apartii si nu-i apartii. Ai vrea sa fugi din El, desi esti parte a Lui.
Elementele unei geografii ceresti...
Un singur lucru dureros exista în tristete: imposibilitatea de a fi superficial.
A fi mai „lenes“ ca un sfînt...
Patima muririi rasare din tot ce n-ai iubit si creste cu tot ce iubesti, încît se prelungeste cu aceeasi caldura în gîndurile vrajmase, ca si-n cele placute vietii. Ea te cuprinde-n plina strada, în zori, în dupa-amieze si-n nopti, treaz sau atipit, între oameni si departe de ei, în sperante si în absenta lor. Fiorurile ei - asemenea unei ascetice îmbratisari - te topesc launtric într-un extaz neîmplinit, ascultînd murmurul zadarnic al ondulatiilor sîngelui si soaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.
Si de mi-as stoarce din suflet o icoana a Raiului, ea ar destainui o lume în care florile se-nchid si se deschid în dorinta de-a muri. Si-n care-as fi smerit gradinar al agoniei lor.
Sînt fiinte pe care le traim atît de intens în noi, încît existenta lor exterioara devine superflua si reîntîlnirea lor o penibila surpriza. A vietui este o indecenta din partea celui adorat. El trebuie sa ispaseasca irevocabil greul pe care altul l-a luat, traindu-l. Asa se explica de ce nu exista ratati mai mari decît eroii virtuali si femeile adorate. Caci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei iubiti.
Faptul de a fi om este atît de important si atît de nul, încît nu poate fi suportat decît prin imensa nemîngîiere închisa în aceasta hotarîre. Sa respiri în sentimentul ca-i mai revelator a fi om decît Dumnezeu, ca-i dureros de semnificativ acest fiind si nefiind al soartei omenesti, si totusi sa te zdrobeasca marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!
De ce ratacirea umana e mai sfîsietoare decît cea divina? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele în regula si omul, nici unul? Nu fiindca acesta din urma, fiind un golan între pamînt si cer, risca si sufera mai mult decît Cel asezat în confortul Absolutului?
Ce sa mai cauti printre muritori, cînd tu cînti din orga si ei din fluier?
Flautul îmi poarta parerile de rau spre toate femeile pe care le-am nascocit în banuiala nostalgica a altor lumi. Si tot el îmi descopera o existenta ce se sfarma de toate clipele...
Are cineva dreptul sa-si asculte pîna la capat îngînarile soaptelor launtrice?
Cînd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere în cer..., o stare de sfintenie…
As vrea sa mor, dar de atîta moarte nu mai am loc.
Intr-un univers în flacari, întunericul ar recurge la adapostul sigur al inimii.
Cînd abuzezi de tinerete, din om te pomenesti poet. - Cum poti sa nu fii nici unul, nici altul? - Vorbind în proza despre moarte.
Surprins în plina zi de groaza delicioasa a ametelii, cui sa i-o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, asezata între ele, la mijlocul de drum al deficientelor?
Esti trist cînd nu mai ai distanta de sîngele tau; din lipsurile lui emana parfumul metafizic al Nimicului.
Greutatea unui adevar se masoara exclusiv dupa suferinta pe care o ascunde. Cît ai patimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalitatii ei.
„Valorile“ traiesc prin chinul din care s-au nascut; acesta odata epuizat, ele îsi pierd eficienta, transformîndu-se în forme goale, în obiecte de studiu, miscîndu-se în prezent ca trecut. Ce nu mai e suferinta devine iremediabil istorie. Astfel se dovedeste, înca o data, ca viata nu-si atinge actualitatea ei suprema decît în durere.
Orizontul funebru al culorilor, al sunetelor si al gîndurilor ne scalda într-un infinit zilnic. In lumina lui solemna, plina de un sfîrsit vast, orice am face la suprafata noastra se adînceste într-o gravitate incurabila, într-atît ca si clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Si nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide în privirile noastre.
Nostalgia mortii ridica întreg universul la rangul muzicii.
Isus a fost prea putin poet ca sa cunoasca voluptatea mortii. Exista însa preludii de orga care ne arata ca Dumnezeu nu-i asa de strain de ea precum eram înclinati a crede; si fugi care nu talmacesc decît graba acelei voluptati.
Sînt muzicieni - ca Chopin - care n-au legaturi cu moartea decît prin melancolie. Dar cînd te afli înlauntrul ei, mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni-l inspira moartea pentru a ne lega de viata prin regrete...
Prestigiul de mister delicat al Orientului deriva din adîncirea în doua lucruri la care noi participam doar literar: florile si renuntarea.
Europenii n-au importat numai seminte pentru aceasta lume, ci si pentru cealalta.
Nimic nu este mai putin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic si lucid si care nu-si permite sa confunde viata cu paradisul, nici atunci cînd o cere uzul legitim al amagirii.
Feeria e cea mai mîngîietoare solutie împotriva pacatului. Popoarele nordice n-au inventat-o oare pentru a scapa de gustul amar al acestuia? Si nu e feeria o forma de utopie cu elemente religioase, dar împotriva religiei? (- paradox definind orice utopie).
Traducînd în aproximatiile imanentei o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustata de cei ce nu cunosc aceasta nostalgie.
In clipele-n care ochii se atintesc subit si violent spre cer, toate stîncile muntilor nu i-ar putea zdrobi...
Este atîta onomatopee în Wagner! Natura fiind inima.
Marea rasfrînge mai repede lenevia noastra decît cerul. Ce placut ne lasam lingusiti de întinderile ei!
Nimic nu-i mai penibil unui om harnic decît infinitul. Unui lenes e singura mîngîiere.
Daca lumea ar avea margini, cum m-as consola ca n-am fost primar?
Introspectiile sînt exercitii provizorii la un necrolog.
„Inima“ devine simbol pentru univers în mistica si în nefericire. Frecventa ei în vocabularul cuiva indica pîna unde acea fiinta se poate dispensa de lume. Cînd totul te raneste, însîngerarile iau locul acelui tot. Si astfel, ranile inimii înlocuiesc cerul si pamîntul.
Singuratatea te transforma într-un Cristofor Columb navigînd spre continentul propriei inimi.
Cîte catarge nu-ti cresc în sînge, cînd de lume te leaga numai marile! Pe fiecare clipa m-as îmbarca spre apusurile Timpului.
Un zîmbet inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi...
Lenevia mi se urca pîna la cer. Si petrec o vacanta eterna în adapostul pleoapei divine...
Oare Dumnezeu face cît Marea? De ce, cînd sînt batut de valuri, teologia mi se pare o stiinta a aparentelor?
Marea - vasta enciclopedie a nimicirii - e mai cuprinzatoare decît cerul - biet manual de Absolut.
Gîndurile periculoase sînt precedate de o slabiciune fizica. Discretia corpului în fata a tot ce-i nelume.
Filozofia neavînd organ pentru frumusetile mortii, am luat-o cu totii înspre poezie...
Dumnezeu n-a avut nevoie sa ne trimita calai, sînt doar atîtea nopti fara lacrimi... In zorile vietii tremura umbrele mortii. Nu-i lumina o halucinatie a noptii?
Intre mine si oameni se interpun marile în care m-am scufundat prin gînd. Tot asa, între mine si Dumnezeu, cerurile sub care n-am murit.
Este atîta risipa de suflet în parfumuri, încît florile par nerabdatoare de a-si da duhul în Paradis. Si cînd oamenii vor pierde icoana acestuia, îl vor reconstitui atipind în inima unui parfum sau potolindu-si simturile într-o privire marita de melancolie.
Dupa ce Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s-a pitulat în ochii Evei.
Tot ce nu izvoraste din prospetimea mîhnirii e de mîna a doua. Cine stie daca nu ne gîndim la moarte ca sa salvam onoarea vietii!
In secolul al XVIII-lea francez nu s-a spus nici o banalitate. Franta a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o imoralitate. O tara în care nu poti crede în ceva decît nihilist... Saloanele au fost gradini de îndoieli. Si femeile, bolnave de desteptaciune, suspinînd în saruturi sceptice... Cine va întelege paradoxul acestui popor care, abuzînd de luciditate, nu s-a saturat de dragoste? Ce cai va fi descoperit el înspre erotica, din desertul amaraciunii si al logicii? Si ce l-o fi mînat, nativ, spre lipsa de naivitate? In Franta existat-a vreodata vreun copil?
In muzica, francezii n-au creat mare lucru, fiindca au iubit prea mult perfectiunea în lume. Si apoi, inteligenta e ruina infinitului si deci a muzicii...
Sînt priviri menite parca sa ne consoleze de toate melodiile pe care nu le-am auzit...
Cînd vrei sa te reîntorci în Dumnezeu, îngheata lumina dintre tine si el. Omul sufera de o primavara a întunericului.
In tristete, totul devine suflet.
Cerul, trecînd în înserari de la albastru la cenusiu, ilustreaza în mare doliul incomplet al mintii.
Nebunia-i un gust cenusiu al ratiunii.
Pentru a fi fericit de singuratate, îti trebuie preocuparea constanta a unei obsesii sau a unei boli. Dar în simturile marite-n vid de plictiseala si în spiritul golit de lume, izolarea devine apasatoare si searbada - si zilele par absurde ca un sicriu spînzurat de un cires înflorit.
Plictiseala e senzatia bolnavicios de clara a timpului ce te asteapta, în care trebuie sa traiesti si cu care n-ai ce sa faci.
Incerci zadarnic sa te înseli, dar soarele-l întinde, noaptea-l îngroasa, si creste, creste ca un untdelemn ce zgîrîie pe luciul temerii tale.
De unde au clipele atîta greutate? Cum de nu adorm ele în vecinatatea oboselii noastre? Si omului, cînd îi va rapi Dumnezeu timpul?
De-ai fost o singura data trist fara motiv, ai fost toata viata fara sa o stii.
Curios cum cautam sa uitam prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului si toate mitologiile sufletului. Dar doi sîni nu ne pot ascunde adevarul, desi ne tin mai cald decît luminile îndepartate ale lui Dumnezeu.
Nici o lume nu ne ofera din plin înselaciunile vietuirii; doar teama trezirii din ele se schimba în tarie de la una la alta.
Vazut-am toate lucrurile ce sînt - si m-am retras pe extremitatile inimii...
In plînsul ceasurilor tulburi parca aud fiintele ce le-am ucis în vis...
Nu mai gasesti odihna pe pamînt decît în ochii care nu l-au zarit. M-as vrea îmbalsamat în toate privirile fara lume.
Deasupra fiecarui gînd se bolteste un cer.
Dumnezeu e mostenitorul acelora ce au murit în El. Astfel te desparti usor de tine si de lume, lasîndu-L sa continue firul atîtor mîhniri si parasiri.
Se prea poate ca oamenii sa nu fi fost alungati din Rai, se prea poate sa fi fost totdeauna aici. Izvorînd din cunoastere, banuiala aceasta m-a facut sa-i fug. Cum sa mai respiri în umbra unei fiinte ce nu sufera de amintiri ceresti?
Asa ajungi sa-ti stîmperi întristarea în alta parte si sa uiti cu scîrba de unde pleaca omul.
Orice clipa îmi pare o repetitie la Judecata din Urma si orice loc în lume, o margine a lumii.
E ratat acel ce nu cunoaste ispita. Prin ea traiesti; prin ea te afli înlauntrul vietii.
Cînd ai ispravit cu lumea, ispitele ceresti te înlantuie ca o proba a unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu esuam ratarea înscrisa în excesul de mîhniri.
Si cînd acestea ne usuca simturile, o senzualitate a inimii înlocuieste cu vapai subtile agitatia oarba a sîngelui. Cerul e un ghimpe în instinct; absolutul, o paloare a carnii.
Viata-mi pare atît de stranie de cînd nu-i mai apartin
Trec ani de chinuri si gînduri legate de cer si de pamînt, fara sa te-ntrebi de rostul acestui gol numit aer si care se interpune atît de vag între cele doua aparente realitati. Deodata, într-o dupa-amiaza îngreuiata de plictiseala si vesnicie, impalpabila lui imensitate ti se descopera irezistibila si molesitoare. Si atunci te miri de ce-ai umblat pentru înec dupa întinderi, cînd el te cheama, vast spatiu diafan, spre destramare si pieire.
Cosmogonia mea adauga neantului initial o infinitate de puncte de suspensie...
Atîta vreme cît oamenii nu se vor lipsi de farmecele înselatoare ale viitorului, istoria va continua sa fie o hartuiala greu de priceput. Putem însa nadajdui ca ei îsi vor întoarce ochii înspre o vesnicie a neasteptarii, transformîndu-si fiecare soarta dupa exemplul unei fîntîni saritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticala? Si procesul universal din fluviu îsi va arunca stropii spre înaltimi, convertindu-si curgerea inutil orizontala într-o inutilitate spre cer?
Cînd va cadea umanitatea în ea însasi, asemenea acelor fîntîni? Cînd îsi va da alt curs înselaciunilor ei?
Daca viata s-ar prelungi ca si cum nimic n-ar mai fi! Dar oamenii - prasindu-se - se folosesc mai departe de scuza viitorului.
Daca-i vorba de ales între erori, Dumnezeu ramîne totusi cea mai mîngîietoare si care va supravietui tuturor adevarurilor. Caci ea s-a înfiripat la punctul unde amaraciunea devine vesnicie, precum viata - eroare trecatoare - la încrucisarea nostalgiei cu timpul.
De ce, cînd oboseala se adînceste pîna la vis, înteleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Si de ce nici un arbore nu creste în timp?
Voi fi trecut cu natura de partea vesniciei?
Melancolia este limita de poezie pe care o atingem în interiorul lumii. Ea nu e numai o înaltime a noastra, ci a existentei însesi. Aceasta se înnobileaza treptat înspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.
Irealitatea e un excedent ontologic al realitatii.
Nu recunosc existenta decît fiintelor ce nu mai apartin lumii. Acele femei ce n-au scapat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie... Este ca si cum n-ai fi iubit niciodata decît pe Lucile de Chateaubriand...
Mi se pare uneori c-as descoperi usor toate secretele lumii, afara de cel al dezradacinarii din ea.
Nobletile sufletului decurg din dezadaptarea la viata. Cum cresc afectiunile noastre în preajma inimilor ranite!
De unde sa plece senzatia de îngramadire infinita a vremii, de invazie a batrînetii în mijlocul tineretii si a iluziilor ei? Prin ce taina dureroasa devii un Atlas al timpului la vîrsta înselaciunilor?
Nimic din ce-ai trait inconstient nu te apasa; clipele au murit viu în tine si n-au ramas cadavre în calea nadejdilor si a erorilor.
Dar toate acelea pe care le-ai stiut, toata luciditatea asociata vremii, alcatuiesc o povara sub care se înabusa avînturile.
Batrînetea prematura, nesfîrsita oboseala pe obraji înca rumeni rezulta din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul constiintei.
Sînt batrîn prin tot ce nu-i uitare în trecutul meu, prin toate clipele pe care le-am scos din nestiinta perfecta a temporalitatii si le-am obligat sa fie singure si eu sa fiu singur cu ele.
In capul meu se sparg blestemele devenirii, a carei inconstienta nu mai îngaduie crunta siluire a luciditatii, si timpul se razbuna pentru a-l fi scos din fagasul sau.
Doamne! pe cînd un nou potop? Cît despre corabii, poti trimite cîte vrei, eu nu voi fi un stranepot al lasitatilor lui Noe!
Resimt intens dorinta de-a muri fiintele surmenate de propria lor prezenta. Plasîndu-te în centrul obsesiei tale, satietatea de eu creeaza nevoia de a te scapa de el. Astfel, avînturile coborîtoare ale muririi dizolva alcatuirile individualitatii.
Nenorocirea oamenilor este ca nu pot privi decît oblic spre cer.
Daca ochii aveau o relatie perpendiculara cu el, istoria ar fi luat alta înfatisare.
Boala? O calitate de transcendenta a corpului.
Cît priveste sufletul, el e bolnav prin simplul fapt ca este.
Patologia se ocupa cu napadirile psihice în tesuturi.
Nori care gîndesc si care par a fi tot atît de straini de pamînt ca si de cer... Ruisdael.
Totul e posibil din clipa în care ai pierdut frînele timpului.
Foloseste-te de ratiune pîna mai e vreme.
Este atîta ceata în inima omului, încît razele oricarui soare nu mai revin, odata intrate. Si este atîta gol în simturile lui, în simturile lui spulberate, ca ratacesc porumbei nebuni, cu aripi sfîsiate de vînturi, pe caile prin care îsi apropia lumea.
Din ce straturi de nefiinta purcede urîtul zilelor, ca sa ne dezmeticeasca pîna la groaza din atipirea fiintarii?
Vom ajunge vreodata pîna la izvoarele plictiselii? Vom descifra dementa molesitoare a carnii si pacostea unui sînge nedeslusit?
Cum se macina într-un mister tînguitor substanta vietii si cum secatuiesc fîntînile firii urîtul omniprezent, parodiind negativ principiul divin! Plictiseala-i vasta ca Dumnezeu si mai activa decît el!
Fara Dumnezeu, singuratatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrita. Dar cu El, nobletea tacerii ne domoleste aiureala nemîngîierilor. Dupa ce-am pierdut toate, ne recîstigam cumpatul învesnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite.
Numai gîndul la El ma mai tine vertical. Cînd îmi voi stîrpi mîndria, putea-voi sa ma culc în leaganul lui de o milostiva afunzime si sa-mi adorm veghile în consolarea insomniilor sale?
Dincoace de Dumnezeu, ne mai ramîne doar dorul de El.
Orice oboseala ascunde o nostalgie dupa Dumnezeu.
Cum pot vorbi împreuna doi oameni al caror chin nu e la egala distanta de Dumnezeu? Ce-si au de spus doua fiinte în care moartea nu s-a ridicat la acelasi nivel? Si ce-si citesc în priviri, cînd rasfrînge fiecare un alt c
Pe oameni nu-i cunoastem decît pentru a ramîne mai singuri cu Dumnezeu.
Un arhitect despamîntenit ar putea construi din mîhnirile noastre o mînastire în cer.
Lipsa de orgoliu face cît eternitat
Nenorocul oamenilor care s-au cautat toata viata pe ei însisi este de a se regasi pîna si în Dumnezeu. - Umilinta împacata si vasta e singurul fel de a transforma în virtute oboseala de a fiinta.
Cine vrea sa nu mai fie exprima negativ o aspiratie dupa tot. Dorinta neantului satisface decent un gust secret si tulbure de divinizare. Nu ne nimicim în Dumnezeu decît pentru a fi El însusi. - Caile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mîndriei creaturii.
De ce-n iluminarea incurabila a mortii ma simt mai putin singur decît în mijlocul vietii? Este ceva atît de dezastruos de sigur în constiinta ca vei muri, încît ea te mîngîie de absenta oamenilor si a adevarurilor.
Acordurile de orga si nostalgia mortii amesteca eternitatea cu timpul pîna la promiscuitate. Atît absolut ratacit în devenire si-un suflet firav care sa poarte atîta cer si atîta pamînt!
Mori de esential cînd te dezlegi de toate.
Dumnezeu? Neantul în ipostaza de consolator. - Un suflu pozitiv în Nimic, dar pentru care ai vrea sa sîngeri ca un martir... scutit de moarte.
Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane sa nu fie altul decît moartea în si pentru Dumnezeu. Toti ne stingem în bratele lui, în frunte cu ateii.
Senzatia stranie ca toate gîndurile mi-au fugit în Dumnezeu, ca el îmi tine mintea atunci cînd am pierdut-o...
Sau ca, ratacit înlauntrul Lui, o sete de aparente ma împiedica sa mai respir.
Nepotrivirea dintre Dumnezeu si viata alcatuieste cea mai crunta drama a singuratatii.
Doamne! numai tu mi-ai mai ramas! Tu - ramasita a lumii si eu a mea. Spuma a parasirilor mele, în tine as vrea sa-mi curm duhul si sa pun capat zvîrcolirii zadarnice. Tu esti mormîntul pe care l-au visat ceasurile neprielnice fiintei si leaganul suprem al vastelor oboseli.
Rasfira miresme de adormiri peste necugetatele mele razvratiri, soarbe-ma în tine, ucide-mi zvîcnirea spre zori si îmbieri, îneaca-mi înaltarea nebuna a gîndului si sfarma-mi piscurile luminate de vecinatatea ta! Intinde-ti umbrele, acopera-ma de întunecimi vrajmase, eu nu-ti cer harul clipelor miloase, ci vestejirea vesnica si aspra si marinimia noptii tale.
Secera-mi recolta de nadejdi ca, desert în tine, lipsit de mine însumi, sa nu mai am tinuturi prin întinderile tale!
Dupa ce-ai citit pe filozofi, te-ntorci spre copilariile absolute ale spiritului, îngînînd o rugaciune si adapostindu-te-n ea.
Ca si cum s-ar termina în tine un ultim rest din substanta pura a noptii cu care a dat Dumnezeu ochii întîia oara...
Exista cîte o noapte alba care dureaza atît de mult, ca dupa ea timpul nu mai e posibil...
Acel ce aduna în zbaterea lui alcatuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaste pentru nimic un început si un sfîrsit. Orice este etern. Neispravirea în suferinta a lucrurilor atinge calitatea vesniciei.
Cînd n-ai fost niciodata pe aceeasi treapta cu viata: cînd mai mult, napadindu-i marginile, cînd mai putin, tîrîndu-te sub ea. Asemenea acelor rîuri care n-au albie: caci inunda sau seaca.
Ancorat în plus sau în minus, esti predestinat nefericirii, ca orice fiinta smulsa din linia vietuirii. A fi e o stavila pentru infinitul inimii.
Este atît de misterios fenomenul prin care un om creste peste el însusi! Trezindu-se, nu mai vede pe nimeni în jurul lui. Astfel, îsi tinteste ochii spre cer, spre cea mai apropiata înaltime. In materie de singuratate, omul nu mai are ce-nvata decît de la Cel de Sus.
Spiritul înfloreste pe ruinele vietii.
Se spune: cutare cunoaste pe Spinoza, pe Kant etc. ... N-am auzit însa spunîndu-se despre nimeni: acela cunoaste pe Dumnezeu. Si doar numai atît ar interesa.
Cînd în nopti ti se deschide mintea spre cîte un adevar, întunericul devine usor ca spatiul diafan al unei evidente.
Boala acorda vietii, cu o putere de inevitabil si cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care îngreuiaza dureros si nobil ritmul fiintarii. Tot ce-i adînc rezulta din vecinatatea mortii.
Si cînd nu esti bolnav de boli, ci de prezenta altor lumi în principiul vietuirii tale... O oboseala divina pare a se fi lasat pe miezul fiintei..., maduva vietii e surmenata de cer...
Groaza este o memorie a viitorului.
Acele tresariri de rautate funebra în care ai vrea sa ucizi aerul... si-n care un zîmbet te cutremura ca mîinile de mort din cosmaruri.
A trai nu-i o noblete. Dar a te învalui în nimb de nimiciri...
In zadar umbli dupa existenta si adevar. Nimic e totul, o hora de închipuiri lipsita de ritm. Ceea ce face ca un lucru sa fie e starea noastra de febra, iar adevarurile se proiecteaza pe o lume de absente prin vioiciunea caldurilor noastre. Suflul de substanta care transforma nefiinta lumii în realitate emana din intensitatile noastre. De-am fi mai reci sau mai domoli, nimic n-ar fi. Focurile launtrice sustin soliditatea aparenta a firii, însufletesc peisajul de neant al vietuirii. Jaraticul interior e arhitectul vietii, lumea-i o prelungire exterioara a flacarii noastre.
Oare Dumnezeu va ierta omului de a-si fi dus atît de departe umanitatea? Va întelege El ca a nu mai fi om e fenomenul central al experientei umane?
A exista - adica a colora afectiv fiece clipa. Prin nuante de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fara cheltuielile sufletului, am trait într-un univers alb. Caci „obiectele“ nu sînt decît iluzii materiale ale unor excese launtrice.
Ultima treapta a desprimavararii noastre: Dumnezeu.
Spiritul fiind o lipsa pozitiva a vitalitatii, ideile ce rasar din el sînt, prin compensatie, gravide.
Cu cît dorintele sînt specializate mai putin, cu atît realizam mai repede infinitul prin simturi. Vagul în instincte îndreapta irevocabil spre absolut.
Din amintirea timpului în care n-am fost si din presimtirea timpului în care nu vom fi se înfiripa sugestia dezmarginirii melodice din orice melancolie.
Inima nu e turnata pe micimea lumii. Putea-o-voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecus spre moarte?
Odata primenit de timp, mai esti deschis doar adierilor divine.
Acel tainic si imens delir prin care sustii în viata universul înclinat destramarii, impulsul dureros si irezistibil insuflînd miscare si nadejde pamîntului si vietatilor, întarind slabiciunile carnii si abatînd duhul de la patimile nimicului, - ce prospetimi secrete îl împing, în mijlocul lumii si al dezolarii ei, sa refaca edificiul cosmic si faima gîndului?
Nu e creatia reactiunea ultima în fata ruinei si a iremediabilului? Nu reînvie spiritul în preajma deznodamîntului si a înfundaturilor sortii? - Altcum, de ce nu vine caderea, de ce ramînem verticali cînd toate au devenit una prin monotonia scîrbei si a nimicului?
Suferind cu tarie neîmplinirile vietii, te asemeni unui naufragiat care-ar fugi de tarm. Ajungi sa nu mai cauti decît valuri si înotul pe-un nesfîrsit de ondulatii.
Melancolia: timpul devenit afectivitate.
As vrea sa traiesc într-o lume de flori ranite de soare si care, întoarse cu fata spre pamînt, si-ar deschide petalele în directia contrara luminii.
Natura-i un mormînt si razele ne împiedica sa ne asezam în el. Abatîndu-ne de la substanta mortii, ele alcatuiesc o criza grava de inesential. In lumina, sîntem toti aparenta noastra; în întuneric, sîntem maximum de noi însine si de aceea nu mai sîntem.
Plictiseala: tautologie cosmica.
Cine n-a ascultat niciodata orga nu întelege cum eternitatea poate evolua.
Daca tot ce-am dat zadarnic oamenilor as fi cheltuit în Dumnezeu, ce departe eram acum!
Ca viata are o calitate de existenta doar prin intensitatile noastre, ce dovedeste mai sigur decît vidul lumii în absenta de iubire? Fara ispitele erotice, nimicul e piedica fiecarei clipe. Doar înfiriparile dragostei silesc lumea sa fie, iar pasiunile ei sînt o surdina pentru neant.
Un minus de iubire este o lipsa de existenta, iar vidul erotic, un univers purificat de fire. Nu-i plictiseala o vacanta a dragostei, o pauza în demiurgia indispensabilei înselaciuni? Si nu ne plictisim dintr-o insuficienta de delir? Acesta introduce o nota de fiinta în monotonia nimicului. Din vibratiile ultime ale sufletului irupe universul, zborul gîndurilor patimase îl recreeaza neîncetat.
In mijlocul plictiselii stim ca existenta n-a fost sa fie; în intermitentele ei, ne uitam de toate si sîntem.
Purtînd cu dureroasa straduinta povara propriei fiinte, semenii tai sînt mai obositi de tine decît tu însuti.
La un anumit grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai exista decît prin excesele memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.
In orice parte ai apuca, nu dai decît de Dumnezeu.
Oare cum pot privi cerul acei ce n-au regrete?
Pentru a iubi, trebuie sa uiti ca semenii sînt creaturi; luciditatea nu te apropie decît de Dumnezeu si de neant. Fericiti sînt doar acei carora dragostea le e un tot ce nu le dezvaluie nimic; care iubesc într-un freamat de nestiinta si perfectiune.
Din zarea lumii, Dumnezeu e tot atît de departe ca si neantul.
Acea napadire vasta si coplesitoare a anumitor dimineti, cînd pari a te trezi în stiinta ultimelor taine, într-o înfrigurare istovitoare de cunoastere si de vedenie finala - sau acele nopti subtiate într-un violet tremurator, care ni se ofera molesitoare si perfecte ca niste gradini ale spiritului...
Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu sti totul? Si cîte clipe numeri în viata de fericire sfîsietoare a cunostintei? Nici un val nu mai ascunde nici un lucru. - Dar sa ne întoarcem la taine ca sa putem respira...
De ce amiezele au mai multa obiectivitate decît înserarile? De ce amurgul e interior si belsugul de lumina ramîne în afara, în el însusi?
...Orice-i sugestie de sfîrsit reprezinta un plus de subiectivitate. Viata ca atare nu se petrece în inima. Numai moartea. De aceea-i ea fenomenul cel mai subiectiv - desi mai universal decît viata.
De-as avea mai multa statornicie în Dumnezeu! Ce resturi de vietuire ma retin în El ca eu? Dac-as putea lipsi în mijlocul Lui!
Norii albi si nemiscati ce împînzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuante sumbre, cenusiul deschis al înaltimilor, îti pare ca ai proiectat pe bolte umbrele statute ale creierului si decolorarile mute ale mintii.
Prapastiile omului n-au fund, fiindca razbat în Dumnezeu.
Prin orice lacrima ne priveste Dumnezeu.
Doamne! prin ce-am meritat fericirea supranaturala a acestei clipe de topire în ceruri? Arunca pe capul meu dureri si mai mari, daca au rasplata atît de înalta! Mi-am pierdut urma printre îngeri? Fa sa nu ma mai întîlnesc nicicînd cu mine. Ajuta-ma sa-mi înec duhul în raiul simturilor, smintite de cer!
Omul n-are drept sa se creada pierdut, atîta vreme cît deznadejdea îi ofera înca distrugerea voluptuoasa în Dumnezeu.
O data ce dorintele devin spumoase, ajungi sa traiesti prin consimtirea data fiecarei clipe. Silit sa-ti acorzi tie existenta, maresti spatiul dintre tine si lume în repetarea neîncetata a straduintei.
Timpului apucat de streche, veghea spiritului îi pune surdina hotarîrii de a fi. Nu ne-ar înghiti gama vremii de n-am domoli-o în efortul de consimtire la fire?
Celelalte fiinte traiesc; omul se cazneste sa traiasca. Este ca si cum te-ai uita în oglinda înaintea fiecarei actiuni. Omul e un animal care se vede traind.
Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.
Gîndirea proiecteaza neantul, ca o suprema consolare, sub presiunea unui infinit orgoliu ranit. Vrînd sa fii totul si totul opunîndu-se, ce-ai face fara dimensiunea absoluta a absentei?
Chinurile mîndriei nemasurate volatilizeaza firea si poleiesc nimicul cu prestigiile unei maretii în care se linisteste patima orgoliului. Nefiinta e o splendoare funebra, care ne stinge geloziile divine. Sugestia nimicului ne satura gustul de Absolut subiectiv, precum harul mortii de armonie în dezastru.
Cînd voi ajunge sa ma deprind cu mine însumi? Toate drumurile duc la aceasta Roma interioara si inaccesibila; - omul este o ruina invincibila. Cine i-o fi turnat atît entuziasm în deceptii?
A trai în sens ultim: a deveni un sfînt al propriei singuratati.
Vrajit în izolarea ta, ceasurile s-au oprit si Vesnicia a început sa bata. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tau...
Singuratatea e un afrodiziac al spiritului, precum conversatia al inteligentei.
Sînt atîtea posibilitati de a muri în muzica launtrica, încît nu-mi voi mai gasi sfîrsitul... Nu esti cadavru decît în lipsa de sonoritati interne. Dar cînd simturile gem de ele, imperiul inimii depaseste pe cel al fiintei si universul devine functia unui acord interior, iar Dumnezeu, prelungirea infinita a unei tonalitati.
Cînd, în mijlocul unei vechi sonate, cu greu îti stapînesti un „Doamne! de nu s-ar mai sfîrsi“, undele unei verticale nebunii te-avînta spre dumnezeire. - Acolo sa ma exilez, cu toata muzica...
Omul e asa de singur, ca deznadejdea-i pare un cuib si groaza un adapost.
In zadar îsi cauta o carare prin desisul firii, el ramîne mîhnit, cu fata spre înfundaturile propriului sau duh. Caci, în el, lumina nu s-a despartit de întuneric. Prin ceea ce încoroneaza Creatia, prin spirit, el apartine începuturilor ei.
Nimic nu-i va scutura din constiinta noptile timpului. Nu-i creste nobletea ursitei în aceasta ereditate nocturna?
Omul are de partea lui prea multe nopti...
De cîte ori ma cuprind vrajile plictiselii, de atîtea ori îmi întorc ochii spre cer. Si atunci stiu ca voi muri cîndva de urît, în plina zi, în vazul soarelui sau al norilor...
...„daca este cu putinta, departeaza de la Mine paharul acesta.“ Paharul plictiselilor...
As vrea sa strig si eu „Tata!“, dar spre cine, cînd Plictiseala este ea însasi o divinitate?
De ce a trebuit sa-mi deschid ochii asupra lumii ca s-o descopar un Ghetsimani al Urîtului?
Pamîntul e prea sterp ca sa gasesc în el otravurile nemiloase si molesitoare care sa ma sloboada din îndeletnicirea fiintarii... Doar destramari ceresti sa emane arome de îmbatare în nimic, din înaltimi sa cada fulgi adormitori pe rani ce nu se mai închid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase sa se strecoare printr-un azur dement pe întinderea bolnava a cugetului...
Doamne! eu nu spun ca tu nu esti; eu spun ca nu mai sînt.
Daca neantul ne-ar da numai un gust pervers de absolut, n-ar fi nimic; dar el - creîndu-ti un complex dureros de superioritate - te face sa privesti în jos spre fiinta si sa te mîngîi de o nostalgie prin dispret.
Despre „eu“ n-ar trebui sa vorbeasca decît Shakespeare sau Dumnezeu.
Intre doua fiinte ce se afla la acelasi grad de luciditate, iubirea nu e posibila. Ca întîlnirea sa fie „fericita“, trebuie ca una din ele sa cunoasca mai de aproape deliciile inconstientei. Indepartarea egala de natura le face egal de sensibile viclesugurilor ei; de aici, o jena de echivocurile erotice si mai cu seama rezerva în complicitatea inevitabila. Atunci cînd înselaciunile vietii nu mai au nimic impermeabil ochiului tau, e bine ca femeia sa fie aproape de starea de slujnica. Dragostea nu se poate consuma între doua absente de iluzii, unul macar trebuie sa nu stie. Celalalt, victima a nonerorilor spiritului, supravegheaza voluptatea vecinului identic si se uita pe sine însusi prin molipsire.
Rasturnarea haotica a simturilor, cu extazul implicit si periferic, seamana unei concesii penibile, în care barbatului si femeii secretele vietii le sînt diafane. Ei par a se fi învoit sa greseasca împotriva veghii duhului, dar nu reusesc decît sa-si priveasca uitarea si sa-si diminueze, prin gîndire, farmecul disparitiei orizontale. Astfel introduce luciditatea o nota de amurg în suspinele acelui ieftin absolut.
Nu dezamagirile, nici ura si nici orgoliul ne scutesc de oameni, cît tariile sufletului, care se înstapînesc în noi cu forta unei revelatii subite. Atunci ce-ai mai putea spune cuiva si de ce i-ai mai spune, cînd freamatul launtric e ca un fluviu ce-ar curge dintr-o data în sus?
Din sînul semenilor ne arunca valurile unor fericiri napraznice, care înmultindu-ne identitatea suspenda zîmbetul spre femei si surîsul spre prieteni. Eul se pierde în infinitatea lui, viata s-a exagerat în intensitati care o sovaie între lumi. Din tot ce-ai fost, nu mai ramîne decît o adiere patetica.
Nesfîrsitul noptii pare o margine din privelistea acestei dilatari si doresti stingerea ca o limita, agonia ca o încadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biata inima?
Cum oamenilor le lipseste poezia, în ce sa ancorezi, daca nu în moarte? Cît prestigiu nu arunca iminenta nefiintei peste peisajul sters si searbad al fiintei?
Dorinta de a te îneca, de a te înalta la ceruri prin spînzuratoare sau de a-ti curma viforos zilele pleaca dintr-un sublim al plictiselii - flaut în fund de iad.
A stoarce din clipe un cîntec de pieire, a nascoci veninuri transcendente în urîtul vremii, a-ti spulbera dracii în sînge si în devenire...
Rostul metafizic al timpului e sa ne descarce de povara individuatiei. A fi e o întreprindere atît de grea, fiindca urcam spre a nu fi; un vid avîntat spre o suprema degradare de existenta.
Timpul e un suis spre nefiinta.
Prin toate simturile rîvnesc dupa desfatarile sfîrsirii... Ce dor de tainice împliniri ma înclina spre ele? Imposibil sa nu descoperi maretia mortii, dupa ce-ai fost tradat de viata!...
Cine-a vazut prin oameni si prin sine însusi, de scîrba ar trebui sa-si zideasca o întaritura pe fundul marilor.
Nefericirea nu se întîlneste decît la un temperament esential contradictoriu.
Cel obosit de sine însusi oboseste pe semeni si este obosit de ei.
Deceptiile repetate presupun ambitii inumane. Oamenii cu adevarat tristi sînt acei care, neputînd rasturna totul, s-au acceptat ca ruina a idealului lor.
Timpul este crucea pe care ne rastigneste plictiseala.
In napadirea de farmece si-n suflul de extaz ce-mi risipeste rosturile pe latura nemarginirii, scîrba de mine e singurul meu stavilar.
Ce sa mai fac cu atît eu?
Bach e un decadent în sens ceresc. Numai asa se explica descompunerea solemna de care nu te poti feri de cîte ori te întîlnesti cu lumea creata de el.
Pe masura ce plictiseala îngroasa timpul, ea subtiaza lucrurile în calitati stravezii. Materia nu rezista desfigurarii ei necrutatoare.
A-ti fi urît înseamna a vedea prin obiecte, a volatiliza firea. Pîna si stîncile se dizolva în fum cînd raul lucid se deschide spre ele.
Nu-mi stiu vreo senzatie pe care sa n-o fi îngropat în gînd. (Spiritul e un mormînt al naturii.)
Sinuciderea - ca orice încercare de mîntuire - e un act religios.
Sinceritatea, fiind o expresie a inadaptabilitatii la echivocurile esentiale ale vietii, deriva dintr-o vitalitate sovaitoare. Acel ce o practica nu se expune primejdiei, cum se crede îndeobste, ci este deja primejduit, ca orice om ce desparte adevarul de minciuna.
Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelenta, o critica a vietii. Cine n-a omorît în el îngerul e menit pieirii. Fara erori, nu se poate respira nici macar o clipa.
Ochii stinsi nu se aprind decît de dorul mortii; sîngele nu se-nflacareaza decît într-un imn de agonie.
Scobor sau urc spre povîrnisurile firii?
Un animal care a vazut viata si care vrea înca sa traiasca: omul. Drama lui se epuizeaza în aceasta îndîrjire.
Intr-o inima în care s-a asezat nimicul, iruptia dragostei e atît de nespus de sfîsietoare fiindca ea nu gaseste nici un teren de înflorire. De ar fi sa cuceresti numai femeia, ce usor ar fi! Dar sa destelenesti propriul neant, sa te înstapînesti cu greu în vrajmasia sufletului tau, sa faci drum iubirii tale spre tine însuti! Razboirea aceasta - care te azvîrle cu dusmanie împotriva ta - explica de ce nicicînd n-ai vrea sa te omori mai crunt ca în fiorurile dragostei.
In Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destula oboseala...
Ultima subtilitate a diavolului e diferenta între iad si inima.
Numai în marile suferinte, în care esti prea aproape de Dumnezeu, îti dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului sau si ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci.
Spiritul datoreste aproape totul chinurilor fizice. Fara ele, viata n-ar fi mai mult de[cît] viata.
Doar boala aduce ceva nou. Nu-i ea al cincilea anotimp?
Nirvanizarea zilnica prin gînd si prin durere...
Cînd porti atîta muzica într-o lume fara melodie...
Omul nu e un animal facut pentru viata. De aceea cheltuieste el atîta vitalitate în dorinta de a muri.
Irealitatea vietii nicaieri nu e mai tulburatoare ca în deznadejdile fericirii. De aici, nespusul dureros al dragostei.
Intreaga poezie a vocilor launtrice se reduce la imposibilitatea de-a separa dorul de viata de dorul de moarte.
Sperantele sînt cuiburi fragede de sfîrsituri. A trai si a muri: doua semne pentru aceeasi închipuire.
Toate lacrimile neplînse mi s-au varsat în sînge. Si eu nu m-am nascut pentru atîtea mari si nici pentru atît amar.
Nu gasesc cheia la acest fapt; în bucuria inspirata repetam pe Dumnezeu, iar în tristete ramînem cu cenusa propriei substante.
O reflectie trebuie sa aiba ceva din schema interioara a unui sonet. Arta de a prescurta sfîsierile..., interventia de arhitectura în dezmembrarile noastre muzicale...
Tristetea - un infinit prin slabiciune, un cer de deficiente...
Viata omului se reduce la ochi. Nu putem astepta nimic de la el, fara o reforma a privirii.
Dragostea este sfintenie plus sexualitate. - Nimeni si nimic nu poate îmblînzi paradoxul acesta prapastios si sublim.
Hamlet n-a uitat sa însire iubirea printre „relele“ care fac sinuciderea preferabila vietuirii. Numai ca el vorbeste de „chinurile dragostei dispretuite“. - Ce mare ar fi celebrul monolog de-ar zice doar: iubire!
Pe tarmurile marii, seceta launtrica a zilelor pustii aduna - în aceeasi sete - dorinta de fericire si de durere. Tot pe tarmurile ei, te dispensezi religios de Dumnezeu...
Mediterana e marea cea mai calma, cea mai cinstita si mai putin mistica. Ea se interpune - cu absenta ei de valuri - între om si Absolut.
Intrucît e singura, femeia este.
Forta unui om deriva din neîmplinirile vietii sale. Prin ele înceteaza el sa fie natura.
Definitia Vrajii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie în muzica, interminabilul dizolvant... si recaderea surda a motivelor într-un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a... sîngelui, la artistul care si-a proiectat fastuos si maret nervii în mitologie.
Si de aceea, în încîntarea wagneriana, valuri îndepartate si pline de amurg talazuiesc în preajma tîmplelor obosite sau rastoarna peste vine adormite leacuri de vis si de pieire.
Rabufnirile mortii împestriteaza peisajul gramatical al existentei, asa cum ni-l prezinta excesul de sistem al plictiselii, si-n locul lipsei de surprize ne asaza la pînda, cu postul instalat în nelinistea noastra.
Din plictiseala, printr-un lung proces, putem ancora în Dumnezeu. In sine, ea nu e decît o lipsa de religie.
Gîndindu-ne la stil uitam viata; straduintele spre expresie acopera greutatile respiratiei; pasiunea formei înabusa înflacararea negativa a amaraciunii; farmecul cuvîntului ne scapa de povara clipei; formula micsoreaza sfîrselile.
Singura iesire pentru a nu cadea: a-ti sti toate sfîrsiturile - a-ti slei otravurile-n spirit.
De ti-ai fi lasat mîhnirile în starea de senzatie, de mult n-ai mai fi...
Spiritul nu serveste viata decît prin expresie. Este forma prin care ea se apara cu propriul ei dusman.
Oboselile dupa-amiezelor, cu patina vesniciei în suflet si adierile de ameteala în mijlocul unei gradini atinse de primavara...
Eternitatea e sera în care se ofileste Dumnezeu din începuturi si omul, din cînd în cînd, prin gînd.
Cînd vitalitatea nu e distincta de slabiciuni, ci se pierde în ele, rezultatul defineste compozitia launtrica a unui om contradictoriu. A face psihologie pe spatele cuiva înseamna chiar a dezvalui lipsa de puritate a fortelor ce îl agita, amestecul ciudat si neprevazut de elemente. Teoretic, greu ne închipuim combinatia de barbarie si de melancolie decadenta, de vitalitate si de vag, de instinct si de rafinament. De fapt însa, atîtia sînt chinuiti de un apus al vietii în reflexe înca sigure!
Doruri îndelungi, îmbratisînd desfasurarile cosmice si înflorindu-le de nesigurantele visului - de unde ar porni ele, daca imboldurile de la temeiul nostru n-ar scoborî si n-ar urca povîrnisul slabiciunilor noastre? Si dorintele, de ce n-au ele un curs necutremurat, cine introduce leganarea în pofte, daca nu nedespartirea afirmatiilor si negatiilor sîngelui? De-ar avea instinctele noastre o directie si slabiciunile alta, n-am fi de doua ori perfecti, n-am atinge desavîrsirea în doua feluri? Intîlnirea paradoxala de porniri, inseparabilul ireductibilelor creeaza o încordare ce alcatuieste si dezalcatuieste atît de straniu o fiinta. - Si nu-i usor sa porti iadurile dulci si îmbatatoare ale decadentei pe cerul monoton si proaspat al barbariei, sa te descurci în tinerete cu povara unor batrîneti vaste, sa tîrîi sfîrsituri de ev în fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudata au acei ce înmuguresc toamna, care au pierdut anotimpurile vietii într-o anapoda eterna a clipelor!
De ce-ti mai întorci ochii spre soare, cînd radacinile tale hranesc pulsul mortii? Cu cîta furie si-ndurerare o sa te azvîrli în abisul divin! Nici o margine de cuget si nici o zare a lumii nu vor mai opri tavalirea deznadejdii pe pustiul lui Dumnezeu si nici un rai nu va mai înflori pe napastuirea lor comuna. Creatorul îsi va da ultima suflare în creatura, în creatura fara de suflare.
Ce gust de cenusa emana de dincolo de lumi!
In patru ochi cu Diavolul. - De ce se arata el mai rar decît Dumnezeu? Sau îl traiesti pe acesta prea diabolic, de amestecul straniu face superflua revelatia esentei pure a Satanei?
Calea dorurilor zilnice urca de la pamînt la cer. Drumul invers e mai rar. De aceea, Diavolul e o grozavie mai putin frecventa decît marele lui Dusman.
In dezrobirea cugetului de fiinta, voluptatea nu mai are preferinte între durere si placere. Ea le încoroneaza pe amîndoua.
Perfectiunea stranie a senzatiilor suspenda deosebirile între ele. Durere si placere devin sinonime.
Oare de ce gîndind îti pierzi întîi inima si numai apoi mintea?
Farmecul nelinistii consta în oroarea de solutii, în a sti totul în întrebari... Orice raspuns e patat de o nuanta de vulgaritate. Superioritatea religiei deriva din a crede ca numai Dumnezeu poate raspunde.
As vrea sa ma îngrop în plînsurile oamenilor, sa-mi fac din fiecare lacrima un mormînt.
Tot ce creeaza omul se întoarce împotriva lui. Si nu numai tot ce creeaza, ci si tot ce face. In istorie, un pas înainte e un pas înapoi. Dar din tot ce a conceput si a trait el, nimic nu se întoarce mai mult împotriva lui ca singuratatea.
Oare de ce amintirile nu mai au legatura cu memoria? Si patimile, de ce si-or fi pierdut radacinile din sînge? Balcanism ceresc...
Razele rasfirate ce emana din Dumnezeu nu ti se-arata decît în amurgul mintii.
Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.
Experienta om a reusit doar pentru clipele în care acesta se crede Dumnezeu.
Timpul se destrama în ondulatii vagi, ca o spuma solemna, de cîte ori moartea împovareaza simturile cu ruina ei de farmece sau norii scoboara cu cer cu tot în gînduri.
Ispasesc lipsa de deceptii a stramosilor, îndur urmarile fericirii lor, platesc scump sperantele agoniei lor si putrezesc în viata prospetimile nestiintei strabune. - Iata sensul decadentei.
Iar pe planul culturii, cîteva secole de creatii si iluzii - ce se cer iremediabil rascumparate în luciditate si nemîngîiere. Alexandrinism...
Nu e usor sa platesti pe toti taranii altor veacuri, sa nu mai ai verdeata si pamînt în sînge... si nici sa te scalzi în asfintiturile spiritului...
Numai în muzica si în freamate extatice, pierzînd pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitara de murire vitala, de comuniune între vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce în devenirea muzicala este vraja de eternitate echivoca, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbita de unde...
A avea „adîncime“ înseamna a nu mai fi amagit de separatii, a nu mai fi rob „planurilor“, a nu mai dezarticula viata de moarte. Contopind toate într-o confuzie melodica de lumi, agitatia infinita, sumbra si cuprinzatoare de elemente se purifica într-un fior de neant si plinatate, într-un suspin crescut din strafundurile ultime ale firii si care ne lasa pe veci un gust de muzica si de fum...
Existenta oamenilor e justificata prin reflexiile amare ce ni le inspira. La un tribunal al amaraciunii, vor fi achitati cu totii si-n primul rînd femeia...
Nimic nu te satisface, nici macar Absolutul; - doar muzica, aceasta destramare a Absolutului.
Numai îmbatîndu-ne de propriile noastre pacate putem purta povara vietii. Fiecare lipsa trebuie convertita într-un deliciu; prin cult sa înaltam deficientele. Altcum ne înabusim.
Dupa ce-ai vrut sa rastorni lumi, ce greseli te mai leaga de raiul vid a doi ochi infiniti si nuli?
Dumnezeu, prevazînd caderea omului, i-a oferit compensatia iluzorie a femeii. Prin ea, putut-a el uita Paradisul? Nevoia religioasa e raspunsul negativ.
Intr-un simpozion care ar reuni pe Platon si pe romanticii germani, s-ar spune aproape totul despre iubire.
Esentialul ar trebui însa adaugat de Diavol.
Acel ce a refuzat sfintenia, dar nu lepadarea de lume, îsi face dintr-o divinitate dezabuzata tinta devenirii lui.
Cînd te adresezi lui Dumnezeu, fa-o cu pronumele, fii singur, - ca sa poti fi cu El. Altcum esti om - si nu vei sta niciodata fata-n fata cu singuratatea Lui.
Teologia n-a mai pastrat pentru Dumnezeu decît respectul majusculei.
E atîta noblete crunta si atîta arta în a-ti feri suferintele de vazul semenilor, în a juca rolul de cancer hazliu...
Cînd azurul echivoc se topeste în stropi de plictiseala si picura o imensitate de albastru si de dezolare, ma apar de mine si de cer cu Mediteranele spiritului.
De nefericire ne purificam în accesele de ura sarbatoreasca si vasta, în care, reducînd totul la nimic si-n primul rînd iubirea, curatam eul de toate impuritatile firii. Cine nu poate urî nu cunoaste nici unul din secretele terapeutice. Orice însanatosire începe printr-o opera de distrugere. Puritatea se cîstiga nimicind. Nu sîntem noi însine decît calcîndu-ne fara mila în picioare.
Un adevar care n-ar trebui spus nimanui, niciodata: nu exista decît suferinte fizice.
In ispitele dragostei, nu mai e spatiu între mine si moarte.
Absolutul se asaza la capatul unei erotici purificate de univers. Tot ce creste peste iubirea terestra zideste temeliile lui Dumnezeu. Imposibilitatea de-a împaca dragostea cu lumea...
Mai mult decît în orice, în iubire esti si nu esti. Nediferentierea mortii de viata e un fenomen al îndragostirii.
Fiind teolog sau cinic, poti suporta istoria. Dar cei ce cred în om si-n ratiune, cum de nu înnebunesc de dezamagire si cum îsi pastreaza cumpatul în dezmintirea continua a întîmplarilor? Apelînd însa la Dumnezeu sau la scîrba, te descurci cu usurinta în devenire... Oscilatia între teologie si cinism este singura solutie la-ndemîna sufletelor ranite.
Acele nopti crude, lungi, de o vitregie surda, cu furtuni înecate în apele moarte ale gîndurilor - pe care le înduri din setea curioasa de a sti cum vei raspunde întrebarii mute: „oare ma voi omorî pîna în zori?“
Materia s-a îmbibat de durere.
Cînd cugetul ti-a crescut peste crestele lumii, strîmtoarea vietii îti da fioruri de elefant în sera.
Ce valuri nebune de mari necunoscute îmi izbesc pleoapele si-mi cotropesc mintea? - Cîta maretie nu ascunde oboseala de a fi om!
Amintirea marii în noptile albe ne da, mai mult decît orga sau deznadejdea, imaginea imensitatii. - Ideea de infinit nu e decît spatiul creat în spirit prin absenta somnului.
Cadranul solar din Ibiza purta inscriptia: Ultima multis.
...Despre moarte nu se poate vorbi decît latineste.
Cine are vreo parere sigura despre vreun lucru oarecare dovedeste a nu se fi apropiat de nici una din tainele fiintei.
Spiritul e prin esenta pro-contra firii.
In trupul stors de veghi descoperi doi ochi rataciti într-un schelet. Si-n farmecul rasturnator al tresaririi, te cauti în ce n-ai fost si-n ce nu vei fi...
In mod cinstit, un om nu poate vorbi decît despre el si despre Dumnezeu.
In sînul vietii te afli, de cîte ori spui - din tot sufletul - o banalitate...
Prin ce taina ne trezim în anumite dimineti cu toate erorile Paradisului în ochi? Din ce zacaminte ale memoriei se adapa lacrimi launtrice de fericire si ce lumini stravechi sustin extazul divin peste pustiul materiei?
...In astfel de dimineti, înteleg nonrezistenta la Dumnezeu.
Viitorul: dorinta de a muri tradusa-n dimensiune de timp.
Nobletea de a nu pacatui niciodata împotriva mortii...
Universul si-a aprins glasurile-n tine si tu treci pe bulevard...
Cerul si-a incendiat umbrele în sîngele tau si tu surîzi cu semeni... Cînd îti vei rasturna mînastirile inimii pe ei?
E atît neasteptat si-atîta indecenta în infinitul sufletului - cum de-l îngaduie desertul oaselor si surmenajul carnii?
Vraja tristetii seamana undelor invizibile ale apelor moarte.
Nevoia de-a-nsemna toate reflexiile amare, din teama stranie c-ai putea ajunge vreodata sa nu mai fii trist...
Neavînd extazul la-ndemîna, ca misticii, regiunile cele mai adînci ale firii le descoperi în recaderile grave ale oboselii... Ideile se reîntorc spre izvorul lor, se scufunda în confuzia originara si spiritul pluteste pe fundurile vietii.
Sfredelirea lumii în oboselile halucinante despoaie lucrurile de stralucire si înselaciune si nimic nu ne împiedica de la accesul la zona de bastina a începutului, pura ca o aurora finala. Asa dispare tot ce timpul a adaugat virtualitatii initiale. Existenta ni se dezvaluie ca atare: la remorca neantului - si nu nimicul este la marginea lumii, ci lumea la marginea nimicului.
Oboseala ca instrument de cunoastere.
Cugetul scaldat în lumina nocturna a disperarii.
Spiritul are prea putine leacuri. Caci de el însusi trebuie sa ne vindecam în primul rînd. De natura si femeie te apropii, fugi si revii din nou, cu toata teama de insuportabilul fericirii. Sînt peisaje si îmbratisari care îti lasa un gust de exil - ca tot ce amesteca absolutul cu timpul.
Esti incurabil pierdut amagirii si vietii cînd, privind cerul în ochi de femeie, nu poti uita originalul.
A putea suferi cu nebunie, curaj, zîmbet si deznadejde.
Eroismul nu e decît rezistenta la sfintenie.
Primejdia în suferinta e de a fi blînd; de a îndura cu îngaduinta. Te pomenesti astfel lunecînd într-o icoana, din omul ce erai, plamadit dintr-o carne infinit muritoare.
Sa nu devii pentru nimeni exemplu de pefectiune; distruge-n tine tot ce-i chip si dîra de urmat.
Oamenii sa-nvete de la tine sa se înspaimînte de caile omului. Acesta-i rostul suferintei tale.
Mintea - smulsa din radacini - a ramas singura cu ea însasi.
Toate întrebarile se reduc la atît: cum poti sa nu fii cel mai nefericit?
Ce nu atinge boala e vulgar si ce nu adie moartea e lipsit de taina.
Cîntec surd în strafunduri: se roaga boala în oase.
Viata nu merita sa fie traita decît pentru deliciile înflorite pe ruinele ei.
Cînd gasesti o anumita noblete în tînguire, paradoxul e forma prin care inteligenta înabusa plînsul.
Ce zori îmi vor trezi cugetul îmbatat de ireparabil?
Oare cînd voi înceta sa mor?
Sînt rani care cer interventia Paradisului.
Cu toate pacatele si cu nici unul, mintea s-a asezat pe fundul iadului si ochii privesc nemarmuriti spre lume.
Cînd iubesti viata cu patima si scîrba, doar diavolul se mai milostiveste de tine si-ti ofera salasul fatal îndurerarii tale aiurite.
Acele sfîsieri ale carnii si demente ale gîndului, în care am cadea în plina sfintenie daca Dumnezeu ne-ar sari într-ajutor. Sovairile lui ne mai tin în rînd cu lumea.
De ce nu m-ai facut, Doamne, un prost etern sub boltile tale natîngi?
Spiritul e carne lovita de streche transcendenta.
Lupta nu se da între om si om, ci între om si Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale si nici istoria nu pot rezolva nimic.
Gîndul la Dumnezeu nu serveste decît spre a muri. - Nu de bunavoie te-ndrepti spre el, ci fiindca n-ai încotro.
Nimeni nu poate sti daca e credincios sau nu.
Privind pe atîti si pe atîti care se îngroapa într-o idee, într-o menire, într-un viciu sau într-o virtute, te miri de ce infima distanta de lucruri dispun oamenii. Sa fi vazut ei asa de putin? Sa nu fi fost ei atinsi de cunostinta care nu îngaduie nici un act? A sti nu mai rabda firea decît prin vointa noastra de a fi înca în ea. Te framînti atunci printre obiecte si idealuri, aderînd cu farîme de pasiuni, acordînd din mila si din amareala o adiere de existenta umbrelor în cautare de fiinta.
Universul nu e serios. El trebuie luat tragic în gluma.
A face este antipodul lui a sti.
Nehotarîrile între cer si pamînt te sortesc unui destin de Ianus, ale carui fete ar deveni una în durere.
Cu inima spînzurata între freamat si îndoiala: un sceptic deschis extazului.
In dupa-amiezele de duminica - mai mult decît în celelalte dupa-amieze ale timpului - ratiunea se dezvaluie ca o absenta de cer, si ideile - stele negre pe fondul de vid al vesniciei. - Plictiseala se naste dintr-o împînzire ultima a simtirii, dezlipita de fire.
In cuprinderea cosmica a urîtului - cascat al universului -, padurile par a se înclina ca sa-ti ridice cu triumf de frunze inima pierduta printre vreascuri.
Din fosnirea vremii se-nfiripa muzica plictiselii - din accentele surde ale stingerii timpului.
Inima mea - prin care a trecut cerul - e punctul cel mai îndepartat de Dumnezeu.
Nimic nu ma poate face sa uit viata, desi totul ma înstraineaza de ea. La o egala distanta de sfintenie si de viata.
Eu n-am taria ca sa-ndur splendorile lumii; în mijlocul lor mi-am pierdut suflarea si nu mi-a ramas glas decît pentru disperarea frumusetii.
Oamenii fug atît de moarte, cît si de gîndul ei. De acesta m-am legat pe vecie. Incolo, am fugit în rînd cu ceilalti - daca nu chiar mai repede ca ei.
Plictiseala bîntuie un suflet erotic ce nu gaseste absolutul în dragoste.
Pentru a acoperi cu fast drama vietuirii, arunca prin spirit un foc de artificii; întretine-l din zori în noapte; creeaza în preajma ta stralucirea efemera si eterna a inteligentei înnebunite în propriul ei joc; fa din viata o scînteiere pe un cimitir. Caci nu-i sufletul omului un mormînt în flacari?
Da un curs genial senzatiilor; impune trupului vecinatatea astrilor; carnea, ridic-o prin gratie sau crima pîna la cer; - simbolul tau sa fie: un trandafir pe-o barda.
Invata voluptatea de-a acorda ideilor spatiul unei clipe, de-a iubi fiinta fara a-i îngadui un rost, de-a fi tu însuti fara tine.
Din asteptarile visatoare în mijlocul naturii, privind cum aripile unui vultur ating broderia destramata a norilor.
...Si închipuindu-ti c-ai zburat - cu inversa altitudine - spre adîncurile vietii, c-ai mîngîiat cu aripi de nemîngîieri un cer de drojdie, neîndestulator setei tale de strafunduri.
Cîti pot sa spuna: „eu sînt un om pentru care Diavolul exista?“ - Cum n-am simti o atractie de soarta fata de cei porniti spre o asemenea marturisire?
O icoana completa a lumii ar putea-o da gîndurile crescute în insomniile unui asasin, îndulcite de-un parfum emanat din rataciri de îngeri.
Orice-ai face, dupa ce ti-ai pierdut sprijinul în tine, nu mai poti gasi altul decît în Dumnezeu. Si daca fara El se mai poate înca respira, fara ideea lui te-ai pierde în parasirile mintii.
Ceea ce-i fascinant în disperare este ca ne arunca dintr-o data în fata Absolutului; un salt organic, irezistibil, la picioarele Ultimului. Dupa aceea, începi sa gîndesti si sa limpezesti sau sa întuneci prin reflexie situatia creata de furia metafizica a deznadejdii.
Despartit de semeni prin soarta insulara a inimii, te agati de Dumnezeu ca marile nebuniei sa nu-si înalte valurile mai sus de singuratatea ta.
In poezie, necrezînd în nimic, adaugi un plus de farmec inspiratiei, caci nihilismul e un supliment de muzica; - pe cînd în proza trebuie sa aderi la ceva, ca sa nu ramîi gol în fata vidului cuvintelor. A fi gînditor nu-i un noroc cînd cugetul nu mai e întors spre adevarurile „înaltatoare“, produse ale orbirii.
Singurul rost al pamîntului e sa înghita lacrimile muritorilor.
Muzica ne arata cam ce ar fi timpul în cer.
Exista un fel de cîntec în fiece boala.
Punti nu se mai pot întinde între omul urmarit de moarte si semenii lui. Si orice ar face el - încercarile de apropiere adîncesc doar o prapastie si accentueaza o fatalitate.
Cu de-aproapel |
|
|
|
|
|
Date
despre autor |
|
|
Data nasterii:
|
|
|
Locul nasterii:
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text pentru ca nu sunteti logat |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|