din tristețile anotimpului roșu(1)
în noaptea asta am visat un munte de căldură
o pasăre deschisă înspre târziul căderii
roșiatic
hieratic
într-o bucurie nepământeană
în noaptea asta îmi permit să fiu mireasa fără alb
să-mi înfășor gâtul cu salba anotimplului rânced
să mă privești cum nimeni nu privește
să ne-aruncăm peste umăr
indecențe
cineva alungă vise pe ferestre de toamnă
îmi miroase a brad umed
a mușchi îndoit cu iarbă
ce verde-i iarba când n-o vezi
uneori fericirea are o strălucire aproape terestră
suntem atât de vulnerabili
se înmulțesc inelele în copaci
ani îngurgitează ani
oceanul din mine urcând brusc, în semn de neputință
suntem atât de vulnerabili!
pasențele atârnă greu, fatidic
și nu mai contenesc a tăinui fericirea
când ea e imperfectă ca un măr
mușcat
așteptarea părea mai senină
altădată
cu brațe larg deschise pironind fereastra
primind sincopele iubirilor cu soț
ori dimineți în vălul frunților discrete
amurguri de chitară
lauri
și mai câte..
se înmulțesc inelele în copaci
adorm
oceanul respiră
cuprins între degetele tale nicicând mai pricepute
poezie din febra unui iulie
gândesc la mâine ca la o fantomă cu perucă albă
fluturând un trecut îndoielnic în loc de plete
și știu că-ți voi fi alta
și-o altă vară aprinzându-se din pieptul
altul
mai bine te aruncă
articulează-n mine versul și aripi îmblonzite de soare coboară,
aruncă-te
ce contează că marea ne trimite vederi în loc să ne vadă
că ne scăldăm într-un anotimp roșu ca o roșie nu tocmai roșie
ce contează cine-a mușcat primul din măr
Adam sau Eva
ce contează ce contează
oricum corăbiile se întorc tot corăbii pe cerneală neagră
și-am renunțat să mai fiu Julieta
oricum!
corăbii și zori abia răzbesc în porturi reci
iar eu gândesc la astăzi ca la o fantomă cu perucă albă
la fântâna dorințelor
să-mi mai doresc ceva
nu cred
în noaptea asta cu împrejurimi de var
cu părul căscând pe după urechi
și palmele încolăcite-n fundă
cu luna părându-mi rotundă
rotundă.
hai să
ne predăm unui trecut nemaiavut
să te încercuiesc cu gene
și sprâncene
iar ochii tăi să-mi povestească despre un căprui în aval;
nu știi..dragostea e făcuta pentru bezmetici ca noi
așa fără pături
așa cu extremitățile reci
și nelipsitul inel din generația străbunicii;
așa că
uită-i killer, zi-le nu!
transformă decorul, fii vesel
fii blue..!
auzi
ne cânta curentul sub uși
în jur doar eter
perna e puf
tavanul e cer;
cu tine viata-și face felul
dar lasă
mai lasă-mi
inelul
!
autoportret
a nimerit atunci,
pe vremea când caisele abia pândeau prin copaci
o zburătoare-nălucă, un sâmbure de jad
un val-vârtej cu mâini și picioare
împărțind dimineți și flori la necunoscuți
astăzi nu știu ce încearcă a se defini
pesemne că e un arbore ce se încoronează în fiecare zi cu frunzulițe
într-un fel de reproducere asexuată
un magnet
o colecționară de ploi în culori calde,
mereu plecând
dar niciodată de tot..
însetată
desenează cât mai multe dungi albastre pe hartă.
pledoarie finală
visele vin întotdeauna pe pipăite, îmi spunea,
unele moi dar cele mai multe colțuroase
ca o pată de foame, absorbind stomacul;
vei fi atunci precum omul cu pantofi triunghiulari, schimonosind surâsul
în linie dreaptă,
cu degete-cârlig mestecând cojile de nucă,
așa-zisele tale fantezii adică.
nu, el nu știa să viseze, atâta tot
în realitate numai muzica subția corzile vocale
numai geamul crea front cu dimineața
numai părul mă împiedica să-mi unesc emisfera stângă cu perna
restul ținea de fabulosul profunzimii
de veacurile măsurate în timpi de castaniete
de o iubire mânz, de colacii pufoși de pe vatră, de dorul de duca știu eu..
..și clapele pianului prindeau amprenta sonoră a degetelor
iar eu ma prefăceam că zbor
iar înaltul se prefăcea că are un metru cinzeci și șapte..
inconștiențe
sub pelerina mea de ploaie
cred că semănam puțin cu liniștea ascunsă în gălăgia de nuferi
și se făcea că era noapte de tot
și se făcea că râul învăța pietrele să susure
când el n-o să mai fie
se pare că mă aștepta cu o mângâiere atunci
când se scotoceau și anotimpurile unele-ntr-altele
dar mai ales atunci
când pe fondul umbrit al săpăturilor
cineva
își astupa cu bucăți de sare
popasul
ceva în părul lui era defect
el nu mai
nu mai mirosea a ploaie...
ei, nu-i nimic, ne spuneam eu cu râul
să vezi ce bine-o să ne fie de-acum !
o să ne tăiem diminețile felii felii, până la coajă
și-o să ne punem pietre-n loc de inimi
și pietre-n loc de perne
sub pretextul că pământul e ud
întarzieri
și semnul nu veni
se întorsese pe partea ei stângă
lumea
și-ncontinuare
hornurile încruntau același fum
îmbâcsit de aceeași ploaie rămasă în urmă
cu anotimpurile
și-un decembrie încercând un alb neîntinat,
a naște într-o lamentabilă eșuare
mezina rămase îndelung în pastelul ei
ca un timp fără noțiune
mângaindu-și șiragul de frunze
plecate din jurul gâtului
și frunzele expiră?
și ele..
nu mai știa unde se pierduse de formele cuvântătoare de viață.
aluneca și ea așa
ca o părere pe stratul nevăzut al suprafețelor
observând că-i plăceau convulsiile ierbii
sufocate sub nerăsuflarea gurii ei
într-o nevropatie evoluata până la amorțeală
nu,
nu mai avea secunde să-și răscumpere întârzierile!
împăcată, dispăru
ca o neîntâmplare..
poem scurt
te ascunzi.
te-ascunzi
și-ți adulmec finul pal
mirosind a ceară;
și iară
minute oarbe se frâng
topite
sub ochiul tău stâng;
te-ascunzi,
teatral.
Balada cântărețului de jazz
Bătrân,
cântărețul de jazz
îsi muta apăsat tălpile osoase
de pe o piatră pe alta.
Uneori se oprea
și-și număra mucurile de țigară
adunate într-o pălărie petecită;
alteori se rezema de garduri
ori de pereți,
căutându-și refrenele astupate
de ridurile anilor.
Se mai intampla să le găsească
și-atunci îngenunchea,
acoperindu-și cu palmele obrajii uscați
și ochii orbi,
în care-i zăceau înnăbușite
toate bocetele.
Ziua era senil
și-aproape mort.
Doar noaptea îi mai pâlpâia prin minte
câte-o licărire de luciditate,
un contur abia schițat de copil
sau poate de femeie-copil,
simulând o strângere de mână.
Și-așa rătăcea
bătrânul cântăreț de jazz
prin el,
printre oamenii neoameni,
mutându-și tălpile osoase
de pe o piatră pe alta
|