singurãtatea absurdã e dusã uneori pânã la dorinþã chiar desfãtare unde râurile seacã ºi râmîne doar iubirea din pustiuri dorul îºi pune amprentele acolo unde nimeni nu-ºi mai aduce aminte cã eu ascultam ce tu nu-mi spuneai clipe spânzurate de genele rãsãritului cãzute în respiraþia adâncã a lacrimei preludiul unei cãutãri atunci când cerul îþi este la picioare zbor fãrã aripi între douã clipe mãrturisite gata sã cadã... e ca atunci când lucrurile nu mai pot fi simplificate de simplitatea lor iar dinãuntrul nu se mai poate exterioriza... doar ruga palmelor împreunate trimit spre pãmânt sensuri rãtãcite ale cuvintelor revoltate spre prãpastia dintre cer ºi mine tu un semn heraldic pe harta inimii mele îmi aduci aminte cã a fost o datã... ºi cã încã nu trãisem destul iar cântecul înmugurea la începutul unui nou anotimp