PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Miercuri - joi Text postat de Victor Angelescu Povestea-ncepe miercuri, pe-nserat la ceas târziu, de îmbăiat. De pe un plastic alb, comun, visa o bulă de săpun să se ridice in văzduh ușoară, fină, ca un duh. Dintr-un dulap ascuns, umbrit, umplând un vas cât un chibrit, trăia cu gândul la pământ un strop de apă de descânt. Păianjenul, un acrobat al circului de mult uitat, își tricota fir de oțel, având în minte-un singur țel: să-i întâlnească pe cei doi în drumul lor, în zi de joi. Artista- bula de săpun spune: Acu-i momentul bun! și îndreptând privirea-i zen spre ceru’-albastru metilen se ridică ușor-ușor cuprinsă de înaltul dor. De gestu’-acesta, subjugat, stropul de apă a plonjat (direct spre bula de săpun) către pământ, ca un taifun. Dar vai! În drumul mult visat s-au întâlnit! și bula fină de săpun s-a speriat de moarte și-a plesnit! Pe firul de oțel lăsat în jos de la fereastra mică-a băii-albastre, păianjenul pufos a-ncremenit stropit-cumplit-sfârșit. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Exercițiu de lectură Gravitatea din bula de săpun La prima vedere, poemul „Miercuri – joi” al lui Victor Angelescu pare construit din materia fragilă a jocului: o bulă de săpun, un strop de apă, un păianjen-acrobat, o baie, un dulap, o fereastră și două zile obișnuite ale săptămânii. Totul pare ușor, aproape copilăresc, ca și cum textul ar refuza programatic gravitatea. Și tocmai aici începe capcana lecturii. Pentru că poemul nu este lipsit de gravitate; dimpotrivă, el o ascunde. O conține. Gravitatea nu apasă din afară asupra textului, ci se află înăuntrul bulei de săpun. Universul textual vizibil este redus la câteva obiecte și ființe minuscule. Bula de săpun visează să se ridice „în văzduh”, stropul de apă, ascuns într-un vas, „trăia cu gândul la pământ”, iar păianjenul își tricotează firul, având un singur țel: să-i întâlnească pe cei doi. Avem, așadar, trei existențe și trei funcții. Bula aspiră spre înalt. Stropul aspiră spre jos. Păianjenul creează legătura. Se constituie astfel o geometrie textuală elementară și, tocmai de aceea, surprinzător de puternică: bula este vectorul ascensiunii, stropul — vectorul coborârii, păianjenul — vectorul conexiunii. Două mișcări contrare tind către întâlnire, iar cea de-a treia existență construiește posibilitatea acesteia. În spațiul minuscul al unei băi se configurează astfel, schematic aproape, o dramă a contrariilor care se caută. Această distribuție aparent ingenuă alcătuiește ceea ce am putea denumi ”geometrie existențială”. Bula și stropul aparțin aceleiași materii originare — apa — dar sunt prinse în forme diferite și tind în direcții opuse. Una vrea să se desprindă de pământ; celălalt dorește tocmai pământul. Una este expansiune, volatilitate, ascensiune; celălalt este cădere, condensare, revenire. Între ele se așază păianjenul, constructor al traseului, făptură a medierii, cel care „tricotează” firul prin care două destine ar trebui să ajungă unul la celălalt. Lectura liniară ar putea vedea aici o mică povestire cu personaje antropomorfizate. Lectura cuantică observă însă că universul vizibil al textului constituie numai una dintre stările sale posibile. În momentul în care lectorul îl pune în relație cu propriul său univers cultural, afectiv și existențial, bula încetează să mai fie numai bulă, stropul încetează să mai fie numai strop, iar păianjenul devine mai mult decât un păianjen. Textul intră în rezonanță cu alte structuri ale noosferei și își actualizează stări care nu sunt explicit formulate, dar sunt provocate de organizarea sa. De aici începe arcul de cerc cuantic. Prima rezonanță puternică este Cartea cu Apolodor a lui Gellu Naum. Nu pentru că Victor Angelescu ar reproduce vreun episod al cărții, ci pentru că între cele două texte apare o afinitate de structură și de ton. Și Apolodor intră în literatură printr-o lume ludică, aparent destinată copilului: un pinguin „voios și zâmbitor”, tenor la circ, care descoperă însă în el o forță capabilă să-i dezorganizeze întreaga existență — dorul. El spune simplu: „Mi-e dor, mi-e dor / De frații mei din Labrador…”, iar această tensiune interioară pune în mișcare întreaga călătorie. Și în „Miercuri – joi” motorul mișcării este dorul. Bula este „cuprinsă de înaltul dor”. Stropul trăiește cu gândul la pământ. Ființele nu mai pot rămâne acolo unde sunt. Locul prezent devine insuficient; existența se proiectează către un altundeva. În aceasta constă una dintre cele mai profunde apropieri dintre cele două texte: dorul transformă spațiul în drum. La Gellu Naum, circul și Bucureștiul nu-l mai pot reține pe Apolodor; Labradorul devine centrul imaginar care reorganizează lumea. La Victor Angelescu, baia și dulapul nu mai pot reține bula și stropul. În ambele cazuri, dorința creează geografie. Dar există și o diferență fundamentală. Călătoria lui Apolodor este restaurativă. Plecarea este provocată de lipsă, iar drumul caută refacerea unei apartenențe. „Miercuri – joi” construiește, dimpotrivă, o călătorie tragică. Dorințele se împlinesc, dar împlinirea nu salvează. Bula ajunge să coboare. Stropul ajunge să pornească. Cei doi se întâlnesc. Și tocmai atunci totul se sfârșește. Versul „s-au întâlnit!” are, în această perspectivă, o forță ironică enormă. Exclamația pare să anunțe reușita planului, fericirea întâlnirii, triumful mediatorului. Dar imediat după împlinirea dorinței, bula se sparge. Întâlnirea este totodată dispariție. Aceasta este una dintre cele mai puternice subiacențe ale poemului. Uneori, obiectul dorinței ne menține în existență tocmai cât timp rămâne la distanță. Drumul către el dă sens mișcării. Odată atins, se poate produce nu confirmarea eului, ci anularea lui. Din acest punct, bula de săpun devine o extraordinară figură existențială. Este frumoasă numai atât timp cât este fragilă. Există printr-o peliculă aproape imposibilă care separă interiorul de exterior. Se ridică tocmai pentru că este ușoară, dar aceeași ușurătate o condamnă la dispariție. Nu poate deveni grea fără să înceteze să fie ceea ce este. De aici paradoxul din titlul exercițiului nostru: gravitatea se află în bula de săpun. Nu gravitatea fizică, ci aceea a condiției finite. Tocmai obiectul care pare cel mai lipsit de greutate poartă una dintre cele mai grele întrebări ale existenței: ce se întâmplă cu noi atunci când ajungem acolo unde am dorit să ajungem? În această perspectivă, păianjenul capătă o importanță aparte. El nu este numai al treilea personaj. El este făuritorul conexiunii. „Își tricota fir / de oțel”, spune poemul. Verbul ales este remarcabil. Păianjenul nu întinde pur și simplu firul; îl „tricotează”. În jurul lui apare astfel imaginea țeserii. Or, textul însuși este o țesătură. Păianjenul poate fi citit, așadar, ca figură a autorului. El construiește traseul pe care două realități separate urmează să se întâlnească. Le pregătește coincidența. El face posibil evenimentul. Dar nu-l poate controla. După ce a întins firul și a creat condițiile întâlnirii, rămâne „pufos – a-ncremenit”. Constructorul privește ceea ce propria construcție a făcut posibil și descoperă că rezultatul depășește intenția. Este aici o posibilă imagine a actului literar însuși. Autorul țese textul, leagă cuvintele, creează relații, pregătește întâlniri, dar sensul definitiv nu-i mai aparține. Odată intrat în universul lectorial, textul produce evenimente pe care autorul nu le poate prevedea în totalitate. În această privință, apropierea de Gellu Naum devine și mai fertilă. Ioana Pârvulescu observa în prefața volumului că rimele din Apolodor funcționează aproape ca un fir călăuzitor al călătoriei, iar terminația „-dor” îl conduce pe erou prin lume și îl ajută să se întoarcă. La Naum, firul este rimă. La Angelescu, firul devine obiect. În ambele cazuri însă textul construiește drumul. Există apoi o altă rezonanță între cele două universuri: circul. Apolodor este artist de circ, chiar dacă „nu era nici scamator, / nici acrobat, nici dansator”; el cântă la cor, tenor în frac strălucitor. La Angelescu, păianjenul este explicit „un acrobat”. În ambele texte, circul introduce o convenție privilegiată: spațiul în care imposibilul poate fi acceptat fără explicații. La circ, pinguinul poate fi tenor. La circ, păianjenul poate deveni acrobat. În poem, imposibilitatea nu trebuie demonstrată; trebuie trăită. Această stare a textului apropie ambele creații de sensibilitatea suprarealistă. Prefața Cărții cu Apolodor îl definește pe Gellu Naum prin capacitatea de a „zbura”, de a visa cu ochii deschiși, de a produce întâlniri improbabile și de a coborî spre zone pe care rațiunea nu le poate controla. În „Miercuri – joi”, această libertate asociativă este concentrată într-un microcosmos domestic. Baia devine cosmos. Dulapul devine punct de plecare. Firul păianjenului devine drum. Bula devine ființă aspirând către transcendență. Se produce astfel o disproporție fundamentală între dimensiunea obiectelor și dimensiunea sensului. Și tocmai această disproporție este unul dintre mecanismele cele mai interesante ale poemului. Totul este mic. Dar nimic nu este și neînsemnat. O bulă de săpun poate purta problema aspirației. Un strop poate purta nostalgia originii. Un păianjen poate purta condiția creatorului. O fereastră poate deveni frontieră între lumi. Două zile banale — miercuri și joi — pot cuprinde un ciclu complet al existenței. Noosfera literară românească poate actualiza, pornind de la poem, o pereche și mai tulburătoare: Riga Crypto și lapona Enigel a lui Ion Barbu. Și acolo două existențe aparținând unor regnuri ontologice diferite ajung una în apropierea celeilalte, iar atracția nu poate suprima incompatibilitatea lor fundamentală. Crypto aparține umezelii, răcorii și umbrei; Enigel aspiră către lumină și se închină „la soarele-nțelept”. Ea îl avertizează chiar asupra fragilității sale: „ești umed și plăpând: / Teamă mi-e, te frângi curând”. Întâlnirea nu poate produce contopirea celor două lumi. Lumina către care tinde Enigel devine pentru Crypto insuportabilă, iar soarele, oglindindu-se în el, îi provoacă destrămarea: „Și sucul dulce înăcrește! / Ascunsa-i inimă plesnește”. Similitudinea cu finalul din „Miercuri – joi” este frapantă, fără ca aceasta să presupună neapărat o relație genetică între texte. În ambele cazuri, apropierea unor existențe orientate diferit produce catastrofa. La Angelescu, bula aspiră către înalt, stropul către pământ; la Barbu, Enigel aparține aspirației solare, în timp ce Crypto rămâne făptură a umbrei și umezelii. În ambele poeme, întâlnirea scoate la iveală o incompatibilitate care exista latent înaintea ei. Cât timp termenii sunt separați, posibilitatea rămâne deschisă. Când distanța se anulează, posibilul este supus probei realului — și se destramă. În cheia de lectura cuantică, Ion Barbu nu trebuie să fi fost „pus” de Victor Angelescu în poem pentru ca Riga Crypto și lapona Enigel să devină prezentă în starea lectorială a textului. Este suficient ca universul lectorial să identifice izomorfismul și să extragă din noosferă perechea cognitivă adecvată. Aceasta nu schimbă universul textual al poemului, ci îi modifică starea actualizată prin lectură. Acesta este unul dintre exemplele cele mai curate ale conceptului pe care îl construim: filiația lectorială nu trebuie confundată cu influența auctorială. Titlul poemului este, de aceea, mult mai important decât pare. „Miercuri – joi”. Nu ni se spune „Bula de săpun”, nici „Întâlnirea”, nici „Păianjenul”. Ni se dau două repere banale ale calendarului. Între ele se desfășoară însă totul: dorință, pregătire, drum, întâlnire, dispariție. Între miercuri și joi încape o viață. Timpul cronologic este aproape nul; timpul existențial este enorm. În acest punct lectura poate activa o altă pereche cuantică: efemerul și absolutul. Bula trăiește poate câteva clipe, dar dorința ei este fără măsură. Stropul este microscopic, dar nostalgia lui este integrală. Păianjenul pregătește o întâlnire minusculă, dar asistă la o catastrofă definitivă. Prin actul lecturii, ceea ce era minor devine major. Aceasta este una dintre cele mai clare demonstrații ale diferenței dintre universul textual și universul lectorial. Universul textual oferă numai datele: obiecte, mișcări, replici, întâlnire, dispariție. Universul lectorial produce configurația. În funcție de experiența celui care citește, poemul poate deveni fabulă, joc, alegorie a iubirii, meditație asupra morții, parabolă a creației, reflecție asupra dorinței sau imagine a fragilității existențiale. Niciuna dintre aceste stări nu le anulează pe celelalte. Ele coexistă ca posibilități. Lectura actualizează una dintre ele sau, uneori, mai multe simultan. Aici intervine noosfera. Un lector care îl poartă deja în memorie pe Apolodor poate fi proiectat instantaneu, încă din primele versuri, către Gellu Naum. Alt lector poate ajunge la Icar și la aspirația înălțării, devenită prin exces cauză a prăbușirii; altul, la Narcis și la distrugerea provocată de apropierea fatală de obiectul fascinației; altul, la Romeo și Julieta, unde întâlnirea absolută și moartea devin inseparabile; altul, la condiția artistului ori la fragilitatea fericirii; altul, pur și simplu, la paradoxul existențial potrivit căruia uneori supraviețuim tocmai cât timp ceea ce dorim nu s-a împlinit. Un lector familiarizat cu Urmuz poate recunoaște mecanismul prin care obiecte și făpturi minuscule sunt smulse funcției lor obișnuite, antropomorfizate și introduse într-o cauzalitate coerentă în aparență, dar stranie ontologic: bula devine artistă, păianjenul acrobat, stropul purtător al unui proiect existențial. Un altul poate intra în rezonanță cu suprarealismul, prin întâlnirea unor realități incompatibile și abolirea distanței dintre banalitatea obiectului și gravitatea întrebării existențiale; altul poate ajunge la Micul Prinț, unde lucrurile elementare — floarea, vulpea, apa, planeta — dobândesc o densitate ontologică enormă în raport cu simplitatea lor materială. Iar memoria ancestrală a fabulei poate activa încă o stare a textului: animarea non-umanului și narațiunea exemplară se păstrează, dar morala explicită dispare. Cititorului nu i se mai spune ce trebuie să înțeleagă; el este obligat să producă sensul. Textul rămâne același; configurația lectorială se schimbă. Noosfera nu furnizează, așadar, o singură „cheie” a poemului, ci un câmp de posibilități din care fiecare univers lectorial actualizează, prin rezonanță, propria secvență cognitiv-existențială. Aceasta este, poate, adevărata „cuantică” a poemului: starea lui de sens nu există independent de întâlnirea cu lectorul. Iar ascultarea unei transpuneri muzicale a lui Apolodor poate adăuga încă un strat. Ritmul, oralitatea și jocul rimelor lui Naum fac ca poemul să-și depășească suportul tipărit și să intre firesc în voce, în cântec, în spectacol. În felul acesta, noosfera nu este numai bibliotecă de texte; este și memorie sonoră. O melodie ascultată în timp ce citești un alt poem poate deveni element activ al lecturii și poate provoca o punte între opere care nu se ating material nicăieri. Atunci arcul de cerc cuantic se închide pentru o clipă. La un capăt: o bulă de săpun, într-o baie, între miercuri și joi. La celălalt: un pinguin plecat spre Labrador, un poem al lui Gellu Naum, o voce care îl cântă, o memorie culturală și un lector. Între ele nu există o legătură materială necesară. Există însă rezonanța. Și tocmai aceasta transformă lectura din simplă recepție în creație. Bula de săpun nu mai este numai obiectul fragil care se sparge. Devine locul în care, pentru câteva clipe, încape întreaga greutate a dorului, a întâlnirii și a dispariției. De aceea, poate că paradoxul ultim al poemului este acesta: ceea ce pare mai ușor decât aerul ajunge să poarte ceea ce este mai greu de purtat. Gravitatea se află în bula de săpun. De aceea, calificarea poemului drept „superficial” nu ar descrie în mod necesar textul, ci poate descrie o anumită stare lectorială a lui. Superficialitatea însăși devine una dintre stările posibile ale textului, actualizată de lectorul care rămâne la nivelul universului vizibil. Un alt lector, punând în funcțiune propriul univers cultural și experiențial, actualizează o stare cu totul diferită. Din aceeași bulă de săpun poate extrage jocul copilăresc sau problema ontologică a dorinței și dispariției. Distanța dintre cele două actualizări măsoară, într-un fel, tocmai amplitudinea lectorială a textului. Ideea apare explicit în prima analiză, unde superficialitatea este definită drept „o stare posibilă a textului”, dependentă de lector. Prin urmare, judecata axiologică — „poem bun/slab, profund/superficial” — care constituie o problemă centrală în Cuantici textuale devine: ce stare a textului produce întâlnirea cu un anumit lector? Arcul de cerc cuantic unește astfel puncte care, în planul material al textului, nu au nicio obligație să se întâlnească. La un capăt se află universul textual vizibil: bula, stropul, păianjenul, baia, fereastra, miercuri și joi. La celălalt se pot afla Apolodor, Icar, Narcis, Romeo și Julieta, Urmuz, Micul Prinț, vechea fabulă sau, neașteptat și tulburător, Crypto și Enigel. Arcul nu este înscris în întregime în text și nici nu există independent în mintea lectorului. El se constituie în evenimentul lecturii, când stimulul textual întâlnește memoria noosferică a lectorului. Notă Acest exercițiu de lectură se înscrie în seria Exercițiilor de lectură, inițiată în anul 2003, odată cu lansarea revistei de cultură Europeea. Practicate de-a lungul anilor ca modalitate de explorare a pluralității sensurilor generate în întâlnirea dintre text și lector, aceste exerciții au contribuit treptat la configurarea cadrului conceptual dezvoltat în volumul Cuantici textuale (inițial Cuantica lecturii), în curs de apariție. „Gravitatea din bula de săpun” continuă această serie și constituie, totodată, o aplicație a perspectivei lectoriale dezvoltate în volum.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2026-09-13 10:18:47 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Glumiți, glumiți, desigur. Și eu am zâmbit la prima lectură. Numai că, recitind, mi s-a părut că bula asta de săpun e ceva mai grea decât pare. Iar păianjenul, „ucigaș, nepăsător pe fericitul țesător, nevinovat, neștiutor”, s-ar putea să aibă și el o mică problemă: a țesut doar firul; de restul s-au ocupat dorul, întâlnirea și incompatibilitatea celor doi. Uneori, lucrurile mici care se sparg fac un zgomot mai mare în mintea lectorului decât în baie. :) Voi reveni cu un exercițiu de lectură la care lucrez. Și este foarte elaborat.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2026-09-10 08:04:14               ...povestea lucrurilor mici care se sparg , care fac "plici", ba miercuri-joi, mai colo-aici, e delicat, ce poti sa zici. Dar cu paianjenul, ce ai, de ce-l ucizi, nepasator pe fericitul tesator, nevinovat, nestiutor? Iti foloseste-acest omor? Glumesc, nu-mi pasa nici un pic, nu-mi-s amici si nu le sunt amic...   Postat de catre sters sters la data de 2026-08-11 08:25:31	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23988 Comentarii: 119990 Useri: 1426
ADMINISTRARE