|
|
|
|
|
|
|
|
|
Exerciții de lectură |
|
|
Text
postat de
Elena Stefan |
|
|
Exerciții de lectură*
Poemul „Pasărea de nailon” (1), creează o atmosferă tensionată, aproape apocaliptică, în care se împletesc imagini de destrămare, frică și înstrăinare.
Metafora „pasărea din nailon” sugerează fragilitatea și artificialitatea unei existențe marcate de lipsă de autenticitate. Pasărea, simbol tradițional al libertății, este în acest caz un simulacru, o ființă flămândă și vulnerabilă, prinsă într-un ciclu al prăbușirii și al disperării.
Repetițiile („cum se mai prăbușea ea, flămânzita! / cum mai flămânzea ea, prăbușita!”) amplifică această senzație de cădere continuă, de epuizare fără sfârșit. Lumea descrisă este una haotică, în care oamenii se îmbulzesc cu „buzele înainte” și cu „unghiile roșii, date peste cap” – o imagine puternică a unei umanități, artificializate, consumate de propriile angoase și dorințe necontrolate.
Finalul („Și am tras atunci ultimul zăvor, / mai mult de-atâta, poarta nu putea.”) pare să închidă un cerc de suferință și de imposibilitate. Există un sentiment de fatalitate, ca și cum orice încercare de salvare este inutilă.
Poemul transmite astfel o viziune a unei lumi aflate în declin, a unei societăți alienate și a unui individ prins într-un univers sufocant. Puterea sa rezidă în imaginile plastice și în ritmul sacadat, care accentuează starea de criză și disperare.
1) ”Pasărea de nailon Și am văzut cum inima s-a deschis/ ca porțile cimitirului din flori uscate,/ și am văzut cum oamenii se îmbulzeau cu buzele înainte,/ cu unghiile roșii, date peste cap,/ și am văzut pasărea din nailon ciugulindu-și trupul,/ cum se mai prăbușea ea, flămânzita!/ cum mai flămânzea ea, prăbușita!/ cum mai înnodau îmbulziții aerul roșu!/ Și vântul scârțâia prin florile uscate,/ și nu ploua, nu se însera cerul, doar tristețe oarbă,/ oamenii încă fugeau cu unghiile-n unghii, cu buzele în buze,/ cum se mai răsucea în ei frica de nailon!/ cum se mai temea în pasăre răsucirea mea!/ Și am tras atunci ultimul zăvor,/ mai mult de-atâta, poarta nu putea./”?
Despre fericire (2) Acest poem explorează fericirea printr-o perspectivă paradoxală și ușor cinică, subliniind imposibilitatea definirii ei concrete și inaccesibilitatea sa.
Prima strofă introduce o atmosferă melancolică – poetul nu-și amintește ultima dimineață fericită, dar își amintește toate celelalte pline de suferință și imagini stranii, precum oamenii care „se îneacă cu păsări de apă”. Această imagine simbolică poate sugera o luptă cu iluziile sau dorințele care, în loc să salveze, sufocă.
Următoarele versuri ironizează rețeta convențională a fericirii („plantezi un pom, ridici o casă, faci un copil”), arătând că împlinirea acestor obiective sociale nu garantează fericirea, ba chiar poate duce la eșec. Fluieratul „din toate încheieturile” sugerează o detașare resemnată, o așteptare pasivă a unui răspuns care nu vine.
Ultima parte a poemului redefinește fericirea: ea nu poate fi descrisă, amintită, plânsă sau visată. Singura interacțiune reală cu fericirea este renunțarea la ea – iar „abia atunci” pare să indice că adevărata fericire vine în momentul în care încetăm să o căutăm.
Poemul construiește o meditație profundă asupra fericirii, văzută nu ca un scop, ci ca o condiție imposibilă de controlat, accesibilă doar prin abandonarea ei.
2) Despre fericire Nu-mi amintesc ultima dimineață în care m-am trezit fericit,/ dar mi le amintesc pe toate celelalte în care,/ de sub geamul meu,/ oamenii începeau să se înece cu păsări de apă/ și soarele era o cană aurită oferită înecatului./ Pentru fericire nu-ți trebuie multe:/ plantezi un pom, ridici o casă, faci un copil,/ apoi aștepți fluierând din toate încheieturile/ până vine fericirea să-ți spună că le-ai făcut pe toate/ pe dos./ Despre fericire n-ar trebui să vorbească oricine, oricum,/ despre fericire poate vorbi doar zborul pe loc,/ despre fericire nu se tace, nu se amintește,/ nu se plânge, nu se râde,/ la fericire nu se visează,/ la fericire se poate numai și numai renunța./ Și abia atunci./
„Biografie clasată”, (3) este o meditație asupra existenței, a fragilității vieții și a identității.
Prima strofă introduce un ton ironic și resemnat: „era să mă nasc” sugerează o lipsă de control asupra propriei existențe, iar ideea că „n-am putut lepăda celulele” arată imposibilitatea de a refuza viața. Totodată, imposibilitatea de a „rata de unul singur” indică o predestinare, un parcurs deja stabilit.
Metafora peștelui prins și eliberat de pescar ilustrează o supraviețuire condiționată, un joc între viață și moarte în care subiectul nu are nicio putere. Creșterea „între și între”, „între nicicum și niciunde” subliniază un sentiment de alienare, de apartenență incertă.
Ultima parte a poemului creează o imagine a unei lumi pustii și confuze. „Câmpul cu pustietăți înzăpezite” evocă un peisaj sterp, un simbol al sfârșitului, iar privirea către capăt, fără a-l înțelege, exprimă neputința de a da un sens existenței. Vulturii care trec pe sub vale sugerează prezența morții, a unei forțe inevitabile.
Versul final, în care eul poetic se sprijină „în limbă” și ține „inimi” în palme fără a ști ale cui sunt, indică o pierdere a identității. Limba poate simboliza cuvântul, singurul punct de sprijin rămas, în timp ce inimile anonime sugerează o confuzie între sine și ceilalți.
Poemul oferă astfel o viziune sumbră, dar profundă asupra vieții, subliniind lipsa de control, fragilitatea existenței și imposibilitatea de a înțelege pe deplin destinul propriu.
3) Biografie clasată A venit o zi când era să mă nasc;/ n-am putut lepăda celulele și n-am putut nici măcar/ să ratez de unul singur./ De multe ori,/ era cât pe ce să mor,/ dar n-am fost lăsat,/ întocmai ca un pește prins/ și eliberat din mila pescarului./ Am crescut și eu aici, cu voi,/ între și între,/ m-ați crescut și voi cu voi,/ între nicicum și niciunde./ Acum, pe câmpul cu pustietăți înzăpezite,/ privesc capătul, dar nu-l pricep./ Peste deal trec umbre,/ nu mai trece nimeni peste câmpie,/ pe sub vale trec vulturi-vulturi./ Eu mă sprijin în limbă, în palme țin inimi/ și nu mai știu care a cui este./
Poemul „Basm cu strâmbi” (4) este o meditație asupra identității, a relațiilor de familie și a moștenirii interioare, într-un registru care oscilează între ironie, tragism și introspecție.
Titlul introduce deja un univers al „strâmbilor”, ceea ce poate fi interpretat fie ca o referință la imperfecțiunile fizice sau sufletești, fie ca o metaforă pentru condiția umană în general. Prin expresia „un strâmb s-a luat c-o strâmbă”, poetul sugerează o pereche predestinată, o continuitate a imperfecțiunii care definește și succesorul lor – „din strâmbi am ieșit eu”. Am putea afirma că avem de-a face cu o dualitate a deformării.
Eul poetic pare să se definească printr-o nevoie obsesivă de control („cel care nu poate respira fără să numere totul”) și printr-o incapacitate de a crea fără a distruge („care nu poate face nici măcar / o pasăre din degete fără s-o gâtuie”). Această imagine brutală subliniază dificultatea de a gestiona propria existență și raportarea la lume. Practic, o încercare de a înțelege lumea.
Versurile despre „dreptatea dintre doi strâmbi” ridică o întrebare existențială: ce echilibru poate exista între doi oameni afectați în mod diferit – unul la trup, altul la suflet? Întrebarea retorică și răspunsul ironic („Nici unul, s-avem pardon!”) indică o viziune sceptică asupra armoniei familiale și a posibilității unei împăcări interioare. Un posibil conflict între moștenire și identitate.
Ultimele versuri accentuează o absență dureroasă – tatăl și mama sunt figurați prin lipsurile lor: cu tatăl nu a împărțit momente esențiale ale copilăriei, iar mama nu l-a învățat cum să gestioneze suferința. Moartea tatălui este ilustrată printr-o imagine puternică („a venit ziua când te-a încuiat veșnicia”), iar despărțirea de mamă capătă un sens simbolic prin gestul dezlegării „cheii de la gât” – poate o metaforă a maturizării, a eliberării de trecut, dar și a singurătății. Un fel de surprindere a relației cu părinții și timpul ireversibil.
Poemul construiește o poveste a destinului personal, marcat de imperfecțiuni transmise din generație în generație, dar și de nevoia de a înțelege și accepta această moștenire. Imaginile puternice, ironia subtilă și tonul confesiv creează o atmosferă de basm întunecat, în care realitatea și simbolismul se împletesc pentru a reflecta o experiență umană profundă.
4) ”Basm cu strâmbi /Un strâmb s-a luat c-o strâmbă./ și totul a fost bine și binele a fost lumină,/ și lumina n-am fost eu./ Și viermii văruiau oasele tatălui ce va urma să vie./ Din strâmbi am ieșit eu,/ cel care nu poate respira fără să numere totul,/ care nu poate face nici măcar/ o pasăre din degete fără s-o gâtuie./ Dar la o adică, ce dreptate ar fi aceea dintre doi strâmbi,/ unul la trup și altul la suflet –/ ce echilibru există între zbor și umbră?/ Nici unul, s-avem pardon!/ Tată, n-am băut niciodată prima bere împreună,/ niciodată n-am încâlcit primul zmeu peste dealuri;/ mamă, nu mi-ai spus niciodată cum se plânge pe-ascuns,/ cum cuvântul spală înțelesul./ Și, tată, a venit ziua când te-a încuiat veșnicia,/ și a venit vremea când au crescut păianjeni din părul tău/ lung și negru./ Și, mamă, a venit ziua când ai plâns uitându-te la mine,/ a venit vremea când mi-ai dezlegat cheia de la gât.”/
*Adrian A. Agheorghesei, Cu mine, cu voi, cu nimeni, Editura Junimea, 2024
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|