|
|
|
|
|
|
|
|
|
Grig sau răbdarea țipând (2) |
|
|
Text
postat de
Victoria Bujoreanu |
|
|
În vara lui 1941, dupã o ploaie torenţialã cu numeroase fulgere la care el se uita fascinat, a venit taicã-su acasã şi a anunţat cã România a intrat în rãzboi de partea Germaniei şi armata o sã treacã Prutul în Basarabia. Dupã care a adãugat:
- Vezi sã ai grijã de bãiat! Dacã e cazul, vã duceţi la mademoiselle Olga la Sinaia! Şi sã ţii copilul la şcoalã, cã de nu, mã-ntorc din mormânt sã te bântui!
- Cum sã mori?! Trebuie sã te întorci ! … Îşi frângea maicã-sa mâinile, înspãimântatã.
- Pãi mã duc la rãzboi, madam ! …Nu la defilare pe şoseaua Kiseleff !
- Lasã cã din cel de la 1918 ai scãpat! Încerca ea sã se încurajeze, cã taicã-su nu pãrea prea afectat.
- Atunci am fost în spatele frontului nu în linia întâi! Mi-a spus mie Dada cã o sã mor de armã de foc, dupã patruzeci de ani ! Aşa cã nu te mai smiorcãi !… Eşti fatã descurcãreaţã, şi sã ai grijã sã facã bãiatul şcoalã ! … Ai auzit ?
Grig se uita mirat la tatãl lui şi se gândea, cum sã ştie Dada aşa ceva. Dar mai mirat şi foarte speriat a fost când, dupã câteva luni, a aflat cã taicã-su a murit în bãtãlia de la Odessa. Atunci începu sã rememoreze toate plimbãrile, meciurile, cursele automobilistice sau de cai la care fusese împreunã cu el. Doar la paradele de 10 Mai mergea împreunã cu maicã-sa, atunci taicã-su era protagonistul la care priveau cu mândrie.
(…)
De când ajunsese în Bucureşti, maicã-sa, îl învãţase, sã le spunã tuturor cunoştinţelor ei domnul sau dupã caz, doamna; tanti sau nenea le spunea doar rudelor. Din ultima categorie avea foarte puţine: tanti Olga, mãtuşa mamei şi unchiul Aurel, fratele vitreg al mamei, care era proaspãt student la medicinã. De aceia maicã-sa îi inoculase şi lui ideea cã trebuie sã ajungã doctor, cum va ajunge fratele ei şi îl asculta temeinic la toate materiile. Lucru pe care l-a fãcut chiar şi în timpul facultãţii. Grig muncea din greu pentru fiecare notã şi avea note bune. Doar la limbi strãine stãtea prost pentru cã nici maicã-sa nu ştia şi nu avea cum sã-l asculte. Vlad, care memora mult mai uşor, trecea uneori sã-l invite la joacã dar maica-sa nu-i dãdea voie pânã nu termina de învãţat.
Niciodatã nu avea liber, în timpul anului şcolar. Pentru a-l încuraja sã înveţe, îl dãdea exemplu pe tatãl lui Vlad, care era medic şi avea un venit destul de mare, dar îi amintea şi de cele douã case ale mãtuşii Olga din care una sigur îi va reveni lui, dacã va fi elev sârguincios. Riguroasã cum era, îl supraveghea chiar şi în pauza de 10 minute, pe care îl punea sã o facã dupã fiecare orã de studiu, şi în care trebuia sã priveascã în zare pe geam, pentru a-şi relaxa ochii. Nu era prea largã zarea de la etajul doi al blocului lor, vedea doar bulevardul şi clãdirile, dar putea privi cerul. Îl admirase prin spãrturile coviltirului, pe când era foarte mic dar îl fascina şi acum. Îl iniţiase Dada, puţin, în tainele constelaţiilor ce se succedau periodic pe boltã. Acum studia despre ele la ştiinţe şi astronomie Vlad, care locuia la ultimul etaj avea o panoramã mai bunã, vedea o parte din Cişmigiu.
Douã zile pe sãptãmânã avea ore de vioarã, nu-l pasiona dar maicã-sa îl obliga sã meargã. Îi plãceau însã cursurile de înot dar acolo îl lãsa o datã la douã sãptãmâni.
Relaţia maicã-si cu Domnul, cãruia nu-i ştia numele, şi despre care a aflat foarte târziu cã era judecãtor, i-a ajutat probabil sã trãiascã mai mult decât convenabil, în timpul rãzboiului, dupã moartea tatãlui. Ajunsese sã aştepte cu nerãbdare venirea Domnului respectiv, pentru cã doar atunci mai scãpa de învãţat şi îl lãsa maicã-sa afarã singur, sã se joace cu copiii. Vorba vine sã se joace, cã de fapt privea la ei, cã pe el nu-l prea bãgau în seamã şi nici el nu era prea îndrãzneţ. Odatã, Magda îi fãcu semn sã se apropie, dar când ajunsese lângã grupul de copii un bãiat îl împinsese iar alt copil îi spusese cã-i ţigan. Vlãduţ - aşa îi spunea pe atunci lui Vlad – încercase sã îi ia apãrarea:
- Nu-i ţigan, aşa e el, se bronzeazã mai repede!
(…)
Nu se împãcase încã cu ideea cã are pielea mai închisã la culoare, dar suferea în tãcere. La început o admirase pe maicã-sa pentru frumuseţe dar şi pentru tenul deschis. Dupã moartea tatãlui, când le auzi pe vecine spunând cã-i mai tuciuriu decât taicã-su, apãru un sentiment ciudat de repulsie ce uneori se amesteca cu urã şi delãsare. Îşi detesta culoarea pielii, simţea o neputinţã imensã cã nu poate schimba asta. I se pãrea cã locul lui nu e acolo, se gândea la şatra lui, îşi spunea cã mãcar acolo toţi sunt ca el sau poate mai coloraţi. Chiar şi de balta în care-l pãcãlise Tache sã intre, îşi amintea cu drag.
(…)
Tot pe atunci si-a corectat şi accentul şi a început sã uite o parte din cuvintele dialectului. Era orfan de doi ani şi nu mai avea cu cine sã exerseze sau cine sã-l încurajeze sã o facã. Îşi închipuia cã e degradant sã vorbeascã ţigãneşte cu toate cã Vlad care învãţase câteva cuvinte de la el încã de la începutul prieteniei lor îl mai provoca din când în când sã o facã.
I se întâmplase de câteva ori sã rãmânã în loc pentru a asculta discuţiile co-etnicilor când fãrã sã vrea se întâlnise cu unii prin oraş. Dar îşi revenise în câteva secunde şi îşi continuase drumul pentru a nu atrage atenţia. La câte dialecte erau, ar fi fost o minune sã se întâlneascã chiar cu unii dintre ai lui.
Când s-a întors la scoalã, dupã anul în care studiase acasã, a schimbat clasa. Ajunsese într-un an superior, faţã de foştii lui colegi, şi au început micile rãutãţi din partea noilor colegi. Odatã, la ora de ştiinţe, când profesoara a spus, cã maimuţele au membrele superioare mai lungi decât cele inferioare, un coleg a adãugat, interogativ:
- Precum cioara de Stãncescu, doamna profesoarã? Atunci toatã clasa a început sã râdã iar Grig şi-a ieşit din fire.
(…)
În ziua de 31 martie 1944, şcoala a fost închisã. Armata sovieticã pãtrunsese în nordul ţãrii. Se anunţa cã Bucureştiul va fi bombardat. A doua zi dimineaţa maicã-sa i-a urcat, pe el, pe Vlad şi ce bagaje au mai încãput pe lângã ei, într-un automobil negru cu perdeluţe la geamurile laterale şi i-a trimis la Sinaia. A venit şi ea a doua zi cu acelaşi automobil dar însoţit şi de o camionetã în care a adus cele mai valoroase obiecte pe care le aveau la Bucureşti.
Au avut atunci, cea mai lunga vacanţã, pânã în octombrie. Iniţial le pãruse rãu cã au pãrãsit capitala dar când pe 4 aprilie au auzit despre distrugerile fãcute de raidurile avioanelor americane asupra Gãrii de nord şi a cartierului Griviţa au început sã-i compãtimeascã pe cei loviţi de bombe. Dupã Bucureşti a urmat Ploieştiul cu rafinãriile şi rezervoarele de petrol ce alimentau armata germanã. Nemţii se aflau în România încã de la preluarea conducerii de cãtre generalul Ion Antonescu.
Mãtuşa Olga calmã, ca şi când nimic nu se întâmpla, îi asculta zilnic la materiile de şcoalã. Dar de la o vreme, pe lângã acestea, începu sã le predea şi lecţii de limba rusã.
- Ţara arde şi…ţie îţi arde de limbi strãine! Spuse iritatã Niculina Stãncescu.
Era prima datã când o auzea pe maicã-sa ridicând tonul la tanti Olga. Dar aceastã remarcã nu a descurajat-o pe mãtuşã care a continuat:
- Trebuie sã ştie limba viitorilor ocupanţi!
- Or sã ne ocupe ruşii? Nu auzi cã aviaţia americanã ne bombardeazã!
Mãtuşa, surâzând ironic, îi dãdu replica:
- Şi crezi cã ne vor ocupa americanii?!
(…)
În ziua de 23 august 1944 Regelui Mihai, a dat comunicatul prin care a anunţat întoarcerea armelor împotriva Germaniei. A doua zi, la postul naţional de radio, nici o ştire, doar muzicã popularã, în schimb pe postul german Else2, Horia Sima a dat o înştiinţare cã a format un nou guvern.
- Faci pe naiba cu tot cu Hitler! A spus mãtuşa Olga, iritatã.
Abia a treia zi Radio România a lãmurit situaţia, germanii se retrãgeau dar nu fãrã repercusiuni. Clãdirea Radiodifuziunii din Bucureşti fusese distrusã de aviaţia germanã. Erau nevoiţi sã transmitã din alte locaţii. Cinci zile au bombardat nemţii Bucureştiul. De la Sinaia doar prin Târgovişte se putea ajunge în capitalã, valea Prahovei era distrusã.
(…)
Avea 16 ani când generalul Antonescu a fost condamnat la moarte. A oscilat între a-i ţine partea, în amintirea tatãlui sãu care fusese militar, şi a-l blama pentru modul în care sfârşiserã unii ţigani la Bug. Cum nici el nu-i suferea pe hoţi şi pe cerşetori dãdea uneori dreptate generalului.
Încerca sã-şi explice înclinaţia spre milogealã, a unora dintre ţigani, prin lunga perioadã de robie, ce i-a determinat sã adopte aceastã tacticã pentru a supravieţui. Dar şi Vlad avea un talent deosebit de a peria pe cineva pentru a-şi atinge scopurile şi nu era ţigan! Mai cunoştea şi alţi oameni cu pielea albã şi sufletul negru.
(…)
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23972 |
|
|
Comentarii:
120095 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|