|
|
|
|
|
|
|
|
|
Te rog să mă anunți dacă vrei/ să discutăm despre asta |
|
|
Text
postat de
Florentin Sorescu |
|
|
A trecut o lună de atunci
și încă nu ți-am răspuns la mesaj.
Și ce oare ți-aș fi putut răspunde?
În ultimul timp am vorbit din ce în ce
mai rar.
În plus, părea genul ăla de anunțuri prefabricate
pe care fb-ul ți le servește
din când în când:
"Salut, Florentin!
Facebook le permite utilizatorilor să decidă să li se șteargă contul dacă li se întâmplă ceva.
Am selectat această setare. Asta înseamnă că atunci când un prieten informează Facebook că am decedat, toate mesajele, postările, comentariile, reacțiile și informațiile vor fi șterse definitiv. Te rugăm să mă anunți dacă dorești să discutăm despre asta.".
Nevastă-ta a fost cea care m-a anunțat.
Un mesaj simplu, laconic
mai ascuțit decât un tăiș de sabie:
"M-au sunat de la Viena, a murit Antonius. Vorbeste tu cu mama ta".
Vorbește tu cu mama ta.
Vorbește tu cu mama ta.
Vorbește tu cu mama.
Dar până atunci s-a mai întâmplat ceva:
stăteam la o cafea ca și acum
întrebându-mă dacă tu ai trimis mesajul acela sau nenorocitul ăsta de fb. Și te-am întrebat:
"Tu mi-ai trimis chestia aia, frati-meu? Este
adevărat?"
"Da, mi-ai răspuns, este adevărat. Eu ți-am trimis-o".
Și din nou liniște, din nou senzația aia
de gol pe care ți-o dă aerul
uneori în stomac. Privești ceașca din fața ta
și ți se pare că stă altcineva în locul tău
pe scaun.
"Ce te-a apucat, mă?" am reușit să-ți
răspund. Apoi am dat să-ti mai scriu ceva
dar m-am oprit la timp. Cât să mă ridic
ca să mă așez la o altă masă
lăsându-mă pe mine
în urma mea.
Apoi
m-am apucat să scriu
ceva despre moarte. Am văzut-o
cum vine la mine în casă
și se așază în balansoar. Doamna cu coasa
în casa mea. Doamna cu coasa
la mine în cameră.
Dar înainte aș fi vrut să-ți mai scriu ceva. Ție.
Și-abia apoi am înțeles
ce m-a făcut să mă opresc.
Eram la țară cu mulți ani în urmă,
Mica agoniza la ea în pat. Eu stăteam
undeva afară. Îmi era teamă să intru
în singurătatea aceea pe care o au oamenii
înainte de a. Căci acolo
indiferent ce am face
rămânem tot singuri.
La întâlnirea cu ea.
Dar ceva mai puternic decât mine
m-a împins într-acolo. Și am intrat.
Și mi s-a făcut milă de ea
când am văzut-o cum stă
acolo puțină. Ca și cum
ar vrea să plece și să rămână
în același timp. Se zbuciuma.
Atunci
mi-am luat inima în dinți
și i-am vorbit astfel:
"Mică, vreau să știi
că noi te iubim
Dacă vrei să pleci de-aici, pleacă.
Nu trebuie să te chinui din pricina noastră.
Poate tocmai de-aceea ți-e greu
că noi suntem aici. Uite
vom ieși cu toții afară. Du-te să te odihnești
dacă asta simți. C-oi fi și tu ostenită
după atâta drum. Dar asta am vrut să știi
că noi te iubim"
Asta am vrut să-ți spun și ție
atunci. Dar n-am avut curajul.
Mai târziu am aflat
și mi-a părut rău că nu ți-am scris.
M-am dus la mama
și i-am spus
ce m-a rugat Luanita. Iar mama a plâns
ca o mamă
căreia i se duce puiul. Mama a plâns
ca o mamă.
Și nu mai știu nimic.
Doar mi se perindă imagini
în fața ochilor. Bunăoară
când te-au adus aici
și întreaga capelă
s-a umplut de flori.
Cred că nu am văzut niciodată
atâtea laolaltă. Părea că acolo
nu mai este o cameră mortuară,
ci o seră. Cu florile agățându-se peste tot, asaltându-ți sicriul
ca niște liane. Aproape ți se făcea teamă
că-l vor sparge și vor intra acolo
înăuntru la tine și se vor înfășura
în jurul tău ca de trunchiul unui copac.
Apoi
prietenii tăi venind la priveghi.
Mai ales foștii colegi
de liceu. De parcă sunase clopoțelul
și ieșiseră cu toții în recreație
la o țigară. Iar colegele tale
întineriseră de-odată. Erau din nou
codane. Zâmbind ștrengărește.
Ca niște codane.
La căpătâiul tău
ardea o lumânare
umplând întunericul de lumină
asemenea unei ninsori
care acoperă totul:
pământ și mare.
Ca și cum începuse să se scămoșeze
întunericul:
pământ și mare.
Iar tu în sicriu
ca într-o corabie
care caută țărmul.
Pământ și mare.
Când am ajuns la mormânt
florile au început să se reverse din mașină
ca o cocă pusă la dospit. La un moment dat
am avut senzația că nu se vor mai termina
niciodată. Asta e o altă imagine
care mi-a plăcut mult: Ne-am așezat cu toții
la rând și-am început să le dăm
din mână în mână. Floare cu floare.
Ca niște zidari
care construiesc o casă.
floare cu
floare.
Câte una mai cădea răslețită
și intra adânc în pământ. Aolo
prind ele cel mai bine rădăcini: la morți.
De aceea
cimitirele aduc atât de mult
cu niște grădini plutitoare. Este felul
de a ieși la suprafață
al celor care se duc în adânc. Floare cu
floare.
Cam asta, frate-miu, deocamdată.
Acum trebuie să mă ridic
de la masă. Mă așteaptă mama
ca să venim pe la tine.
Din nou mă așteaptă
așa cum a făcut-o și-atunci când tata.
Din nou mă așteaptă.
Și Mica. Din nou mă așteaptă.
Ca să plecăm niciunde.
Din nou mă așteaptă.
Cât să privim
cum crește iarba.
Cu contul tău de fb
chiar nu știu ce să fac. Pentru că
nu mi-ai răspuns încă.
Te rog să mă anunți dacă dorești
să discutăm despre asta |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|