|
|
|
|
|
|
|
|
|
Teoriile relativității ale lui Einstein anticipate în poezia eminesciană |
|
|
Text
postat de
Mihail Buricea |
|
|
În memoria nașterii celui mai mare poet al neamului românesc
Autor Prof. Doctor Ing. Mihail Buricea
In teoria relativității restrânse a lui Einstein, timpii și distanțele, legate de un anumit eveniment, măsurate de doi observatori aflați în referențiale inerțiale diferite, nu mai sunt constante, așa cum postula mecanica clasică a lui Newton, ci variază în funcție de viteza relativă a celor două sisteme de referință. Valorile timpilor și distanțelor de mișcare sunt date de formulele matematice, cunoscute sub numele de transformările Einstein-Lorentz. Conform acestor relații, obiectele aflate în miscare relativistă își măresc masele de repaus și densitățile, iar timpii măsurați de un ceasornic, solidar cu obiectul în mișcare, sunt mai mici, adică timpul se scurge mai încet, se dilată.
În poezia Luceafărul, surprinzător pentru momentul în care a fost compusă, drumul parcurs de Luceafăr până la Creator, este ca o mișcare relativistă. Modificarea masei și timpului de deplasare ale luceafărului sunt consecința transformărilor Einstein-Lorentz la viteze mari, apropiate de viteza luminii:
Porni luceafărul
Creșteau în cer a lui aripe - marirea masei de repaus la viteze relativiste
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe - dilatarea timpului, scurgerea sa lenta la viteze relativiste
Întrucât, de la marea explozie, Big Bang, universul a fost într-o continuă expansiune, cucerind spre marginile sale, noi spații si timpuri, starea acestuia, la frontiera cu "nimicul", păstrează imaginea primei sutimi de secundă dupa creație, dupa Big-Bang. În primele minute ale universului timpuriu, acesta era un ocean de lumină (electroni, pozitroni, neutroni, fotoni, etc). Acestea sunt ilustrate de geniul pustiu in versurile:
Si din a chaosului vai
Jur împrejur de sine
Vedea ca-n ziua cea dintâi
Când izvorau lumine - generarea explozivă a particulelor elementare
Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor - deplasarea cu viteza gândului, a luminii
Pân' piere, totul, totul - atingerea si depășirea frontierei spațiale și temporale.
Intuitiv, are loc trecerea în zona "nimicului", în locuri fără clipe și-n clipe fără locuri:
Căci unde-ajunge nu-i hotar, - intuirea infinității spațiului
Nici ochi sprea a cunoaște - lipsa oricăror evenimente cognoscibile
Și vremea-ncearcă în zadar – absența totală a timpului
Din goluri a se naște - absenta totala a materiei
Din câte se cunoaște, luceafărul este o poezie inspirată dintr-o legendă, dintr-un basm, a carui origine se pierde în negura vremii. Ideea creației universului timpuriu și perceptele relativității să fi fost induse, din afara pământului, de ființe superinteligente, de extratereștrii, și păstrate în memoria omenirii sub forma basmelor si legendelor?
Acest raționament ne duce și la contextul basmului "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Ne amintim de cutremurătoarea întoarcere a fiului de împărat, după ce călătorise, se pare, într-un sistem relativist, în care timpul s-a scurs incet, în sistemul de referință inițial, unde trecuseră mii de ani și nimeni nu-și mai amintea de fosta împărăție a tatălui său. Coborârea, din neatenție, în valea plângerii, înseamnă de fapt trecerea fiului de împărat din sistemul referențial relativist în sistemul referențial nerelativist. Basmele sunt pline te treceri dintr-un sistem de referință inerțial în altul ca: trecerea pe tărâmul celălalt sau calătorii în timpuri trecute sau viitoare. Ce enigme miraculoase se mai ascund în această stranie materie?
Poezia lui Eminescu "La steaua" nu conține referiri relativiste, ci mai de grabă elemente cosmogonice compatibile cu teoria mecanicii clasice. La frontierele universului actual se găsesc, practic memorate, evenimentele din perioada universului timpuriu, petrecute în primele minute de la marea explozie, Big Bang. Ca atare, metagalaxiile, galaxiile și sistemele stelare de la "marginea" universului, emit continuu lumină. Plecând de la natura corpusculară a luminii, aceasta, ca orice obiect aflat în mișcare, se mișcă în toate direcțiile, cu viteza constantă de 300.000 km/s, indiferent prin ce sistem referențial și inerțial trece. Parcurgera distanțelor cosmogonice, de mii de ani lumină, chiar cu viteza cea mai mare din univers, necesită scurgere mare de vreme. De aceea, cu siguranță, că lumina pe care o recepționăm de la surse luminoase aflate la frontierea dintre real și ireal, ajunge la noi sub forma imaginilor acestor surse. Ca atare, noi recepționăm imaginile unor surse de lumină (metagalaxii, galaxii, stele), fără ca acestea să mai existe, consumându-se sau distrugându-se între timp.
La steaua care-a răsărit - imaginea unei stele în câmpul nostru vizual
E o cale atât de lungă - sursa luminoasă aflată la marginile universului
Că mii de ani i-au trebuit - timpul = distanța / viteza luminii
Luminii să ne-ajungă - parcurgerea distanței de la sursă la receptor (ochi)
Poate demult s-a stins în drum - consumarea sau distrugerea sursei
În depărtări albastre - la distanțe de mii de ani lumină
Și raza ei abia acum - sosirea cuantelor de lumină pe retina ochilor
Luci vederii noastre – recepționarea imaginii în creierele noastre
Sunt convins, că tema acestei poezii, cu referiri cosmogonice, vine din perioada când studia filozofia care, pentru credibilitate, făcea dese trimiteri la cunoștiințele de fizică, de care Eminescu nu era deloc străin. |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
http://dimline.blogspot.com/2016/01/lucruri-pe-care-poate-nu-le-stiti.html |
|
|
|
Postat
de catre
Euro peea la data de
2020-03-15 23:24:24 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|