|
|
|
|
|
|
|
|
|
Fetița care fura zâmbete |
|
|
Text
postat de
Florentin Sorescu |
|
|
Într-o zi, în timp ce mergea spre școală, o fetiță și-a dat seama de un lucru pe care nu îl observase până atunci: toți copiii, dar absolut toți, zâmbeau.
Când se întoarse acasă o întrebă pe mama ei:
- Mami, de ce toți copiii zâmbesc, iar eu nu pot să fac acest lucru? Aș vrea și eu să zâmbesc așa cum fac ceilalți copiii.
Atunci mama ei o măsură din cap până în picioare, își scoase toate bigudiurile din păr și îi spuse:
- Pentru că n-ai învățat să zâmbești. Tu te-ai născut puțin mai timidă.
- Și de ce, continuă fetița pe același ton, de ce sunt atât de timidă? Nu pot deloc să mă apropii de ceilalți copii. Îmi este puțin frică.
- Nu știu nici eu ce să-ți răspund, îi spuse mama ei în timp și începu să-și pună bigudiurile la loc în păr. Așa ești tu: puțin mai diferită.
-Poate pentru că tatăl meu a devenit o stea bătrână? strigă atunci fetița cu lacrimi în ochi. De ce a plecat de lângă mine când eram atât de mică?
-Tatăl tău n-a vrut să plece de lângă tine, i-a spus atunci mama ei mângâind-o ușor pe păr. Tatăl tău s-a urcat pe trotinetă ca să facă un număr de acrobație suspendată și a rămas prins sus, în cer. Ce să fac eu dacă n-a mai știut să se dea înapoi jos de pe sârmă?
- Mereu îmi spui asta, îi răspunse fetița, dar eu nu te mai cred. Dacă m-ar fi iubit cu adevărat sigur nu s-ar mai fi suit pe trotinetă ca să devină o stea bătrână.
Apoi îi păru rău că a vorbit așa. Se ridică pe vârful picioarelor să o sărute, după care se duse în camera ei. Acolo se așeză la fereastră și privi multă vreme la stelele care licăreau pe cer. Era o noapte senină, luna îi acoperea jumătate din geam.
Chiar în acel moment trecea prin dreptul ei un om aducând cu un clown.
- Dumneavoastră, zise atunci fetița deschizând repede fereastra, dumneavoastră cum de puteți merge la o așa mare înălțime? Noi stăm la etajul patru și n-am mai văzut până acum pe nimeni trecând pe la fereastra mea. Și chiar ar trebui să vă cereți scuze pentru că m-ați fi putut speria.
- Ba tu, răspunse domnul aducând a clown, tu ar trebui să-ți ceri scuze, întrucât chiar m-ai speriat. Uf, cât pe ce să cad și atunci să vezi julitură. M-am săturat de atâtea ferestre trântite în nas.
- Iertați-mă, îi răspunse atunci fetița invitându-l politicos în camera ei. Nu știam că sunteți atât de sperios. Eu îmi imaginam că oamenii care merg la înălțime sunt foarte curajoși.
- Asta să o crezi tu! Îi răspunse el. Ca să mergi la înălțime trebuie să fii cu capul în nori, iar oamenii cu capul în nori sunt foarte sperioși pentru că nu-și prea dau seama de ce se petrece în jurul lor. Pentru ei tot ce se întâmplă este absolut surprinzător și de aceea zici că sunt picați din lună.
- Păi chiar păreți picat din lună! Sunteți sigur că nu de acolo veniți?
- Nu sunt de nimic sigur, ca să fiu cinstit. De fapt sunt puțin cam nesigur. De aceea îmi și place să mă plimb prin văzduh, aici nu te deranjează nimeni.
- Dar ce ați pățit la ochi? întrebă fetița mirată. V-ați lovit?
- A, nimic deosebit, îi răspunse el. Am o bubă. A trecut trenul peste mine când eram mic.
- Vai, domnule! Îmi pare rău să aud. V-a durut rău?
- Pe mine? Nicidecum! Dar trenul a început să țipe și să plângă. Cică l-am bușit rău. Ba chiar și-a pierdut și câteva vagoane.
- Și mami meu îmi spune să fiu mai atentă la mașini. Că, dacă o să dea peste mine, le îndoiesc tabla și se strică.
- Păi ar fi bine să o asculți! După ce a dat peste mine, trenul ăla nu a mai fost bun de nimic. Și nu era orice fel de tren, ci trenuleț de copii. Din acela de care vezi la mare, și încă unul foarte de treabă. Îți dai seama câți copii au rămas neplimbați din cauza mea?
- Domnule, aproape că mă faceți să râd, dar eu nu știu nici măcar să zâmbesc
- Aoleu! Tu mă minciunești.
- Nu vă minciunesc niciun pic, domnule! Eu nu știu să mint. Poate doar pe mami uneori.
- Dar să furi știi?
- Nu știu nici să fur.
- Atunci trebuie să înveți. O meserie nu se învață, ci se fură. Și cu zâmbetele trebuie să fie la fel.
- La asta chiar că nu m-am gândit, spuse fetița. Și de unde, mă rog, să le fur?
- Cum de unde? Desigur, de la ceilalți copii. Mai ales de la cei care râd prea mult. Dar mai întâi și mai întâi ai putea începe cu mine. Uite, îți place zâmbetul ăsta?
- Așa și-așa! Altul nu mai aveți?
- Păi arată-mi cum e! Altfel nu-mi dau seama. Arată-mi tu cum am zâmbit.
- Uite-așa ați zâmbit!
- Sigur-sigur?
- Nu știu sigur dacă l-am nimerit.
- Stai să încerc un altul. Ăsta e mai reușit?
- Da, este mai reușit.
- Ia arată-mi-l și mie.
- Uite-așa ați zâmbit.
- Mamă, ce zâmbet acru! Astăzi nu sunt deloc în formă. Ai putea tu să mă ajuți puțin?
- Cum, domnule? Cum să vă ajut?
- Fă-mă să râd.
- Aoleu!
- Și nu te mai uita așa la mine, că mă intimidezi. Eu sunt un timid de felul meu.
- Și eu, domnule! De aceea nu am niciun prprieten.
- Mamă, ce mincinoasă ești!
- Dar nu mint deloc. Chiar nu am niciun prieten!
- Și eu ce sunt?
- Dumneavoastră sunteți imaginația mea. Nici măcar nu existați.
- Acum chiar m-ai făcut să râd! Păi, dacă eram imaginația ta, cum de m-ai invitat să intru pe fereastră? Ai fi privit în continuare pe geam la stele și la lună.
- Poate doar am visat. Nu se poate ca cineva să se plimbe prin văzduh și să-ți intre așa, tam-nisam, pe fereastră. De fapt, ce căutați dumneavoastră în camera mea?
- Ce caut? Cum ce caut???!!! Asta chiar este prea de tot.... Să fur un zâmbet. Dar uite că pân' la urmă eu am fost cel furat🙂
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|