|
|
|
|
|
|
|
|
|
In vino veritas |
|
|
Text
postat de
Florentin Sorescu |
|
|
Te-am sunat la telefon
căci băusem mult. Tu nu știu de ce dracu
mi-ai și răspuns.
Articulam greu cuvintele
ca să mă fac înţeles.
Nici măcar nu îmi dădeam seama
dacă înţelegi ce spun.
Aici este o problemă
de care pare că tu te-ai prins.
Când sunt treaz nu pot să spun
ce am pe suflet, iar când sunt beat
spun absolut totul, dar nu se înţelege
nimic.
M-ai ascultat o noapte întreagă
apoi ai închis.
Iar eu am continuat să-ţi vorbesc
fără să bag de seamă
că nu mă mai asculţi
tocmai când începuse
să se lumineze de ziuă,
iar aerul răcoros al dimineţii
mă făcuse să-mi găsesc în sfârșit
cuvintele
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
CUM SE SCRIE POEZIE AZI
Leo Butnaru
La început, la geneza semanticii originare și originale, cuvântul are ca și cum o destinație singulară, precisă. Mai apoi, în îndelungata istorie a uzanței sale, în raporturi și interacțiuni cu alte cuvinte, cuvântul își revede/ revizuiește sensul dat ca unicat, inițial, deviind de la „precizie”, univocitate. Astfel, destinația devine destin (al cuvântului). Și zice Baudrillard că destinul semnelor (deci și al cuvintelor, l.b.) „este de a fi smulse destinației lor, dezmințite, deplasate, recuperate, seduse”, chiar dislocate, uneori, din matricea lor originară, modificate, amplificate, extinse ca sens/ sensuri, cuprindere a semnificației. Prin astfel de remanieri de limbaj scriitorul scoate din sine „noi vederi asupra umanității înfrânte” (Raymond Perrot). Prin rostire/ scriere și rostuire.
Probabil, cuvintele supuse unor astfel de metamorfoze, de amplificări nu prea ajung la arhaisme. (În ce privește neologismele, însă, pentru ele Hlebnikov propusese expresia cainii tăcerii, deoarece grație neologismele dispar „straturile surdomute ale limbajului”.)
În literatură limbajul/ cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală prin ceea ce Spaier numea surori de imagini.
După Pitagora, atestăm: cuvântul simplu, cuvântul hieroglific și cuvântul simbolic (care exprimă, care ascunde și care semnifică). Apoi s-a spus: cuvântul poetic jinduiește a se manifesta ca întreagă această trinitate dimpreună. Jinduiește abilitatea inteligentă a formulelor și formulărilor stilistice în ecuație/ raport/ angrenări cu alte cuvinte.
Formulările stilistice, într-un cuvânt – stilul înseamnă rafinament. Precum spunea cineva, sintagma „dreptul la stil” poate fi utilizată doar în cazul dacă este evitat tamponul de consoane dreptu` la stil. Ei bine, scrisul beletristic contemporan nu mai cunoaște asemenea rafinamente. Tampoanele, cacofoniile sunt trecute cu vederea. Rafinamentul conta pe când se mai considera că dragostea de frumos ar fi autoritate supremă în viața omului.
Dialectica formativității și a construirii stilistice este mult mai fină decât poate depista atenția noastră cercetătoare. Ne-depistarea rămâne ceva de dincolo de experiență, de înregistrarea, înmagazinarea acesteia de către memoria și afectivitatea noastră.
Tangențial-contextual deducând, ar exista și o „lingvisticitate” a experienței: experiența și ca fapt de limbaj, nu doar ca structură specială, să zicem, a facultății de cunoaștere. Este cazul când inițiativele de înaintare în semantica/ semnificațiile realității „vin” din partea limbajului, fiind sugerate de el ca disponibilitate asociativă, ludică de evaluare, creare și concomitentă fixare/ formulare a noilor descoperiri, reale sau virtuale. E vorba aici de ceea ce s-ar numi fapte de limbaj sub incidența cărora Gadamer pune întreaga istorie (conștientizată, să concretizăm) ca proces de transmitere a mesajelor, a informațiilor, lingvistice și prin intermediul lingvistic, constituite și reconstituite în orizonturi de comunicare.
Astăzi, în multe cazuri, ceea ce ar fi însemnat stil elevat sau, fie și ceva mai puțin stil, se află în tensionată discrepanță cu, să zicem, versificările ca reportaj brut din piață-stradă în lungi rechizitorii ale searbădului în texte-amalgam. Versificatorul cotidianului/ cotidianismului poate fi asemănat unui aspirator de oralitate în stare brută de semifabricat semantic, oralitate ce poate fi un fel de praf. Este travaliul superficial care duce la aluviuni de textualitate/ vorbărie brută. Ceea ce e dat drept poezie de atare factură și făcătură nu sunt decât niște audiograme rudimentare, apărute din contactul direct/ bio-mecanic al timpanului urechii omului cu viermuiala sonoră a străzii, când memoria instantanee, percepția relaxată adună și asamblează orice, ajungându-se laversificațiile prea puțin îndemânatice (ca să nu mai vorbim de măiestrie!) ale unui ego-obiectivism de frondă, nu și a unui existențialism, deoarece de frondiști/ frondeuri nu se prea agață serioasa experiență de viață (și de artă) și nici nu se așteaptă așa ceva.Asta înseamnă a umbla la mecanisme verbale vidate de sensibilitate și coerență. E simpla derulare linear-acânească a sporovăielilor fruste. Numai că fixarea cu fidelitate zeloasă în scris a argoului străzii încă nu înseamnă a fixa și un stil, o formulă personală. Aceasta e o metodă de a te menține în colectiva postmoderniștilor apăruți pe lume rătăciți gata.
Din păcate, pare a fi tot mai răspândită frigiditatea estetică și sterilitatea lirică a unor astfel de strădanii de a compune literatură. E vorba de niște dibuitori și dibuitoare care își strigă cu-cu-ri-gu-ul în vid, unde, se știe, nu răzbate vocea, nepropagată din cauza lipsei atomilor și, deci, nici nu se aude. Și dacă cineva spusese că poezia ar fi un antrenament de îngeri, de mai mult timp veleitarii încurajați de liber la toate fac din ceea ce ar trebui să fie poezie un tămbălău de... diavolași. Această scriitură-tămbălău, în doi peri, dar care se vrea crezută literatură, nu are (zare de) justificare ontologică, deoarece nu corespunde intenționalității naturii de la care a pornit poezia lumii, căreia totdeauna îi vor fi specifice unele constante (elemente, trăsături) de gen.
Ce mă supără pe mine unul (dar știu, și pe alții) în textele oralității brute (așa cum sunt și nimic mai mult) e lipsa intelectului, a fineței, a stilului. Sunt un fel de texte-paragină. Impotența, neajutorarea ca blestem. E sfidarea unei literaturi universale care nu poate suporta bâiguiala și neșcolarizarea. E o nerușinare a neaveniților care nicidecum nu pot ști că există și o savoare a stilului, a metaforei. E o îndărătnicie de a persevera în mediocritate și abjecție textuală (la unii).
Cei dedați scriiturii-tămbălău nu sunt în stare de o stilistică specifică artei, artistismului. Aceasta bineînțeles că ține și ea de har, dar și de achiziții prin studiu.
Scriitura-tămbălău e, de fapt, bluful obraznic al trâmbițării așa-zisului anti-limbaj metafizic care exclude lirismul. Nu e obligatoriu să te forțezi să(-ți) demonstrezi anti-intelectualismul în artă. Un intelectual preocupat de artă nu are de ce să se prefacă… anti-intelectual. Iar arta, în mare, ține (și) de intelect.
Bluf e și fluxul asociativ, mai mult presupus, decât existent în înșiruirile de fraze fade, care nu depășesc… „artistismul” și… „poeticitatea” unui catalog de prețuri, a unei facturi de la piața angro. Același lucru e și cu argumentul că atare texte narativ-seci se desfășoară pe principii cinematografice. Ei da!
Se vorbește, cu gravitate, de minimalism, de parcă scăpătarea, căderea în derizoriu e o izbândă, e culmea artei! De regulă, minimaliștii nu sunt decât niște mizerabiliști, care acordă importanță tocmai la ce e lipsit de importanță.
Dacă e rezonabil ceea ce spusese Fukuyama, că deja ne-am afla în post-istorie, și mai evident ar fi că deja ne aflăm în post-poezie.
Ceea ce dau mulți drept poezie nu e decât, strâmb, cu totul altceva, care nu are legătură cu poezia.
Dar, repet, aceasta e părerea mea personală, iar dacă alții o împărtășesc, înseamnă că fenomenul, sau anti-fenomenul post-poeziei cuprinde/ afectează tot mai multă lume... Din păcate, și una și cealaltă – post-poezia și lumea, modernitatea acestora, sunt tot mai mult cuprinse de nemernicie, tot mai desfigurate de agresiunea veleitarilor, grotești în atitudini anti-tot față de arta, poezia de până la ei, veleitarii care, cu neasemuit tupeu, nu-și dau seama că nu au dreptul de a nega, deoarece, deocamdată, nu au dat nimic, nu au construit nimic valoros. Nici nu vor construi. Nu sunt în stare, acești minimaliști, acești amatori, care ar dori să-și mascheze neputință în arta poeziei prin scoaterea acesteia dintr-o arie a ei, cât de cât sesizabilă, „verificabilă”, dând diverse înșiruiri de inepții drept originalitate, „doumiisme și jumătate”, poate chiar „treimiisme” etc. Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie creatoare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism, de parcă dacă ești „autentic” dai obligatoriu artă (poezie), ai automat, de la sine, valoare și ce mai trebuie la aceasta. Justă este diagnosticarea lui Adrian Popescu: „...invocatul magic «autenticism» (…) nu e «iarba fiarelor» pentru un poet. «Autentic» poate fi 1. actul provocator-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo Bogza, 2. autentică poate fi și o sudalmă fantezist-spontană auzită la piață, înglobată în textul liric, 3. autentic poate fi gestul celui care trage brusc fața de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanță au, dacă au, toate acestea în poezie? Răspuns – o relevanță mare sau mică, după talent, coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingeniozitate, vezi Malraux, poți fi autentic în viața imediată, dar artificial în scris…” (Steaua, Nr. 8, 2016).
Pe scurt, sunt, crescendo, mai acute perturbările de tot soiul în arta prozodiei, pe care mediocritățile, șarlatanii o împing, pur și simplu, în meserie, ba chiar și mai „adânc” – chiar în mizerie, în derizoriul minimalismului, în oralitate ce stă chiar mai jos decât jurnalismul steril. Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie înseamnă a rămânea absolut în oralitate, fără a ajunge la poezie, în poezie.
A scăzut drastic potențialitatea și influența autorității canonice. Iar a-canonicul cuvânt de ordine e: dezordinea! Disoluția. Dereglarea.
Extinderea, multiplicarea posibilităților comunicative ale cuvântului, ce se dorește poetic sau este dat, declarat astfel, comunică absolut altceva decât poezie. Orice, numai nu poezie. Extinderile mass-media, inclusiv internautice, sunt, de cele mai multe ori, doar comunicative, însă nu și stimulatoare de sugestie artistică, de poezie.
Textele unor conștiințe care încă nu s-au format, nu s-au maturizat, sau a unor conștiințe în disoluție, în rătăcire, în bludnicie și tot mai mult în scăpătare valorică și intelectuală. În loc de inteligență – o evidentă corigență.
|
|
|
|
Postat
de catre
Vasile Hurmuzache la data de
2019-06-12 15:42:43 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|