PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Ipostazele insulei Text postat de Gheorghe Rechesan 1. Prin reţeaua de crengi învălmăşite, braţul, lat de vreo trei-patru metri, se vede clar: umflat, vijelios cu unda tulbure şi cafenie. Nuanţa cafelei cu lapte, de fapt cicoare prăjită amestecată, în cana cu buline verzi, cu lapte proaspăt muls. Aroma junincii cu ochi languroşi de Hera. Homer pe vîrful limbii. Fînul proaspăt cosit. Podul pudrat cu colb auriu în miscelaneea de amintiri felurite. În cufărul din nuiele, exemplarul cu file răscoapte de căldura verii, din „Atlantida” lui Pierre Benoît, un apaş din plastic roșu, încremenit într-o pîndă continuă şi o fiolă de medicamente, în care pluteşte mumia unui fluture coadă-de-rîndunică. Briceagul de plăsele în formă de peşte e în buzunarul meu. Cuiburile de rîndunică de sub streaşină sunt intacte, dar părăsite, fără culcușul moale din iarbă uscată și puf. Îmi suflec pantalonii şi trec repede minusculul Amazon înspumat, care-mi ajunge pînă la genunchi. O pîlnie în nisipul de pe fund mă face să alunec pînă la brîu. Ies pe mal ud, dar cu entuziasmul uscat de fierbinţeala reîntoarcerii. Insula e acolo, unde am lăsat-o în urmă cu exact patrusprezece ani. Conturul i s-a schimbat, pare mai înaltă şi alungită spre aval, iar burta golfului dinspre malul stîng s-a rotunjit, gravidă cu ultimele aluviuni. Arinii şi sălcile şi-au îngroşat trunchiurile, hăţişurile s-au îndesit ca o junglă, dar poiana cu iarbă răcoroasă e la locul ei. Mîlul fin şi cald îmi mîngîie tălpile în timp ce păşesc nerăbdător spre inima ei. Găsesc repede lespedea de calcar şi săgeata dăltuită cu grijă în obrazul aspru al pietrei. Nord-nord-est îmi arată busola, dar chiar şi fără ea aş găsi imediat salcia înclinată ca o provă de goeletă, scorbura şi cutia de tablă în care erau înainte dropsuri. Vopseaua în culori vesele s-a scorojit, sub petele de rugină, doar puţin roşu decolorat şi fondul bleu decorat cu steluţe de tinichea. 2. Ori de cîte ori ating o bucată neşlefuită de lemn, îmi amintesc filă cu filă, capitolele dintr-o carte pierdută. Dacă aş afla titlul şi autorul farmecul misterului s-ar pierde. Aşezat la masă, recitesc atent rîndurile scrise cu cerneală decolorată din caietul gros, cu file îngălbenite: „ Securea se înălţă şi reteză primul trunchi de stejar care îi ieşi în cale. Apoi al doilea, al treilea, al zecelea şi tot aşa fără să obosească, pînă cînd tot stejărişul fu culcat tot la pămînt. Cu mişcări mai lente, ciopli cu atenţie prima siluetă: din trunchiul solid, acoperit cu scoarţă cenuşie şi licheni deşi, un tors de soldat, Crengile deveniră membre. Reuşind fără greş, trecu la al doilea, la al treilea, la al zecelea, pînă cînd toată pădurea culcată se reînălţă pe picioare bine strunjite de războinici.Din buturugile diforme securea ciopli capete tari, cu trăsături aspre şi priviri verzi. Ar fi fost nevoie de cherestea de nuc pentru trupurile ofiţerilor şi de lemn roşcat de palisandru pentru general, dar minunea se înfăptui şi fără esenţe scumpe: o armată de lemn, vie, ameninţătoare, mirosind a talaş mărşăluia spre vale...” Securea, cu care despica moşu-meu butucii, e încă înfiptă în buturuga pe care-i rezema. O scot cu greu, în postura desuetă a unui Arthur deghizat. Ce mult îmi doream pe-atunci un excalibur adevărat, o lamă tăioasă de oţel albăstrui în locul săbiei de lemn care reteza capetele-inflorescenţe ale scaieţilor înalţi, metamorfozaţi în saxoni, nibelungi sau războinici sarazini. Coasa rugineşte într-un cui, în grajd, lîngă grebla deadunat fînul. Lemnul ieslei, şlefuit ca o mobilă scumpă, are printre crăpături fire roşcate de păr. Mirosul s-a distilat subtil şi-n locul izului tare de amoniac şi uger cald, stăruie o boare discretă ca aripa unui ochi-de-păun căzută în cana cu ceai de mentă. Mosc zburător şi verde peren. 3. Am făcut încă o traversare, cărînd bagajele. De data asta am păşit cu precauţie, sondînd mîllul înşelător, sprijinindu-mă într-o creangă dreaptă de plop desfrunzit, evitînd anaforele şi pîlniile ascunse de pe fund. Soarele apunea între văluri de galben-aprins moarat cu vermillon şi garanţa. Am desfăşurat de pe mosor firul de nylon şi l-am legat trainic de o joardă de alun. O pană de gîscă în loc de plută şi aidoma ca pe vremuri după ce am aruncat cîrligul, am avut un neaşteptat noroc. Trei mrene de-o palmă şi un somotei lung cît antebraţul se zvîrcoleau încă vii, sclipind spinări de argint în iarba moale. Adunînd vreascuri şi cioate uscate pentru foc, mi-am reamintit vechile reflexe de la adăpostirea în căuşul palmei a chibritului aprins pînă la clăditul rugului domestic şi pîrpălirea cărnii albe şi fragede de peşte. Am îngropat capetele şi şirele descărnate, de parcă prin hăţişuri ar rătăci firoşii grizzly holiwoodieni. Rîul pe înserat devenea un Orinoco de piele umedă, aruncată peste unde, din mal în mal. Cînd din jar n-au rămas decît sticliri palide, am aruncat în cenuşa caldă un morman de crengi verzi de salcie . Palele acre de fum au rotit escadroanele de ţînţari spre vîrfurile foşnitoare ale arinilor. Insula mea respira uşor în noapte ca o femeie fumurie. Sunetele nopţii, estompate în boarea umedă, întunericul catifelat, foşnetul continuu al frunzelor, mirosul de verde intens, ţîrîitul greierilor de sub podeaua cortului, toate se depănau pe rînd din ghem, redevenind clipe renăscute. 4. Refac insula din vorbe. Conturul unei hărţi imaginare, desenate cu migala unui cartograf medieval. Întîi măduva poveştii. Apoi din coloana ei vertebrală, munţi, coline, rîpe şi albii de rîuri. Inima, polul interior al pămîntului, poarta spre continentul piedut. A patra dimensiune a imaginaţiei. Fiecare are o insulă a lui, pe care o poate regăsi în senzaţii, mirosuri, sclipiri fugitive pe retină. În vara aceea merele aveau gust de mango, iar perele de papaya. Pepenii erau chiar ananaşi fără coajă. Insula era presimţită, tropicală, misterioasă, trebuia doar s-o descopăr înaintea altora. Pînă atunci scrutam orizontul din vîrful catargului. Goeleta mea era un castan gros de treizeci şi nouă de ani, văruit pînă la înălţimea unui stat de om, cu o chilă solidă de crengi groase, ramificate, la intersecţia cărora stăteam ca Ahab pe duneta lui Pequod”, într-un picior. Comoara era pregătită: ceasornicul de argint cu lanţ şi limbile înţepenite, un fragment de os, un cartuş nou-nouţ, o piele translucidă, marmorată de şarpe, şi pumnalul ruginit descoperit în carnea rîpei. O altă aventură care completează puzzle-ul povestirii. Scrisoarea am redactat-o mai tîrziu, după ce insula a răsărit virgină din ape. 5. Am reflectat îndelung, înainte de a-mi desluşi, mie însumi, cele patru dimensiuni ale insulei. Prima e cea a cărţii. Accesibilă oricui poate trece dincolo de sensul paginilor. Al doilea reper este imaginaţia, fără de care insula nu se putea întrupa. O inundaţie, prăbuşirea unor trunchiuri în albia rîului, aluviunile clădite an după an în jurul acelui accident nu-s îndeajuns. Febra explorării te înfundă în neant, şi exploratorul eşuează dezamăgit înainte de a găsi limanul, nu-şi visează ostrovul predestinat. Al şaselea simţ îmi spunea că insula trebuie să apară, iar pînă atunci o ajutam să se nască, fragment cu fragment, contur peste contur, din reflexia cărţilor suprapusă peste evenimentele unui timp nedefinit. Ciopleam nava care să mă poarte spre ea. Lemnul e încă intact, deşi castanul doborît de trăznet s-a metamorfozat în scîndurile unei mobile stranii, nici şifonier, nici ladă. Pînă astăzi acolo s-au păstrat, ca şi cearşafurile din olandină fină, înmiresmate între flori de levenţică uscată, amintirile. A treia dimensiune a fost revelaţia că expediţia spre insulă ar putea fi reală. Mi-a dat-o magicianul literelor, Nemo, Prospero, căpitanul Cook, toţi într-unul. El mi-a indicat direcţia, mi-a înmînat instrumentele de navigaţie, fără să-mi spună coordonatele precise. De la astrolab la strigătul înfrigurat din vîrful catargului: „terra ferma”! De la abecedar la atlasele din biblioteci, pas cu pas. Am aflat că a patra dimensiune a insulei este memoria şi am plecat să-mi redescopăr visul şi comoara. Fireşte pe hartă am pictat în urmă cu patrusprezece ani avertizarea „hic sunt leones” , primejdioasele clişee augmentate de banalul realităţii şi hiatusurile memoriei care pîndesc din neant, redutabilii monştri ai reveriilor. 6. Ploile s-au succedat în acea toamnă aproape două săptămîni neîntrupte. Rîul s-a umflat neprevăzut, depăşind cotele de inundaţii normale din martie. Fenomenul e rar şi se repetă cu asemenea amploare la intervale de patrusprezece ani, cînd apele smulg bucăţi întregi din mal, inundă ostroave şi modifică limanul croind noi braţe şi arhipeleaguri. Cînd norii s-a risipit, cadavrul insulei zăcea sub sub mii de metri cubi de apă. Nici cînd puhoaiele s-au retras n-am găsit sub unda limpezită vreo palmă de glie înverzită, sau măcar umbra plajei cu nisip imaculat. Rîul a cărat totul la vale: poiana, arinii, malurile ondulate ca nişte şolduri de ondină, salcia scorburoasă. chiar şi ultimul gram de pămînt din trupul ei. Peste alţi patrusprezece ani, pe o plajă izolată sau într-o metropolă riverană, un puşti ar putea găsi aruncată de valuri pe mal, o cutie veche, ruginită, din tablă, în care pe vremuri se ambalau bomboanele. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE