|
|
|
|
|
|
|
|
|
Pe vremea când era spurcată de alcooluri |
|
|
Text
postat de
Florentin Sorescu |
|
|
pe vremea când era spurcată de alcooluri,
înfășată în haine sărace și umilită de neajunsuri,
carnea mea era religioasă.
poate nu arăta atât de tânără ca acum,
când pielea s-a întins pe ea atât de bine,
dar am cunoscut cu ea spaime pe care
alții nu le vor cunoaște și fericiri nepermise
la care alții nici nu pot visa.
ar trebui să mai pornesc o dată cu putere
împotrivă-mi, să renunț încă o dată
la tot și la toate, să decad din nou
ca pe vremuri, măcar pentru dramul de oroare
cu care mi-am răscumpărat de fiecare dată darul.
pentru că eu de fapt nu vreau să am deloc ceva,
nici să înaintez dacă pornesc,
ci doar să aud cum îmi clănțăne dinții
și cum îmi zborșește sângele pe nas,
cum dârdâi vlăguit și mă ascund.
dar asta nu pentru că nu vă seamăn,
ci doar pentru că eu numai așa mă pot ruga.
*
dumnezeu știe că-s un om pierdut, dar nu mă plâng
că-s pierdut, ci că într-o bună zi
am avut noroc. și n-a fost un noroc atât de mare
încât să-mi ia mințile, dar după aceea am încheiat-o
cu răul gras si gros care-mi dădea putere.
iar micul nenoroc în care mă scald de atunci
nu mai e nenorocirea grea și adevărată
care m-a făcut odată om.
mă descompun încet, la foc mic,
fără cutremurări și revelații.
de când trăiesc asa, între nefericiri domestice,
nici moartea nu mă zguduie ca pe vremuri,
iar gâtlejul meu, exersat pentru urlet,
picioarele butucănoase pregătite pentru o călătorie
pe care numai astfel de picioare o pot duce la bun sfârșit
nu mai fac doi bani. nu anii, nu respirația
mă împiedică de la drum,
ci mâzga măruntă în care mă împotmolesc
cu oarecare plăcere, amăgirea că am ajuns
cât de cât undeva
și trufia prostească de a râde de parcă
aș fi scăpat de cel mai rău dintre rele,
când adevărul și viața tocmai acolo se aflau.
*
viața mea a mers prost, dar nu mă cred
un om pedepsit, ci mai degrabă
doar nepedepsit îndeajuns.
și cred că n-am râvnit prea mult când am visat
ca voi îmbrăca o sutană și voi face sub ea
tot răul din lume,
un soi de popă în pântecele căruia
dospesc alcooluri vrăjmașe,
popă cu un ochi de bou, mare și alunecos,
care se scurge după femeia altuia,
și în timp ce predică suduie de mama focului,
iar apoi se întoarce acasă sub pod,
își îmbracă zdrențele de toată săptămâna,
cade în genunchi și hohotește,
știind că nimeni nu poate fi iertat.
- unul și același Ioan Es Pop -
din volumul Pantelimon 113 Bis |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|