FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Elena Lupu
„Aceastã Vienã,
unde trãiesc atâtea amintiri
ale celor mai de seamã maeºtrii,
ce sol fertil oferã inspiraþie muzicienilor!”
Deºi am fãcut personal rezervarea cu zece zile înainte de plecare, mare ne-a fost mirarea când, în uºa compartimentului am fost nevoiþi sã ne oprim fãrã drept de apel, întrucât, toate locurile erau deja ocupate. Degeaba am încercat sã le explic celor ce ne-au deposedat de locuri cã eu am dreptate, nu s-a urnit nimeni. Ba mai mult, ne-au atenþionat cã ei sunt navetiºti ºi cunosc problemele mai bine decât mine aºa cã pânã la Ploieºti n-avem decât sã facem ce vrem, cã ei acolo vor sta pânã coboarã ºi pace. Am pus ºi noi stãpânire pe fereastra de pe culoar, care a rãmas din întâmplare liberã, cu bagajele alãturi, astfel cã nu mai putea miºca nimeni ºi timp de aproape o orã, am numãrat stâlpii care se urmãreau unul pe altul.
Un nor peticit astupase soarele, lãsându-ºi umbra sã se plimbe peste pãmânt. Trenul îºi vedea de drum. Ce altceva ar fi putut sã facã. Salcâmii din liziere îºi rãriserã frunza proape de tot, iar iarba puþinã de prin ºanþurile adânci ce însoþeau linia feratã îºi pierduse culoarea, îngãlbenindu-se. Toamna se grãbea. De câteva nopþi cãzuse brumã groasã ºi viile dãduserã în ruginã. Soarele se rostogolea mai repede, scurtând ziua ºi lãsând velinþa întunericului sã fie mai încãpãtoare.
În sfârºit, amabilii navetiºti au coborât, iar noi, stãpâni de acum pe dreptul nostru ne-am ocupat fericiþi locurile în compartiment; Monia ºi Dorin aºa cum au dorit, la fereastrã.
* *
Înserarea se lãsa peste câmpia austriacã ºi trenul lasã în urmã micile gãri, apoi luminile becurilor ce strãjuiesc o autostradã. Nu departe de aici ºtiu cã se aflã Eisenstadt, castelul unde, Joseph Haydn, compozitorul austriac, cel mai vârstnic reprezentant al clasicismului vienez, spre amurgul vieþii, a compus „Anotimpurile”, oratoriu celebru încã de la prima audiþie din anul 1801, plin de poezie proaspãtã, melancolie, bucurie ºi grandoare ce culmineazã în copleºitorul final al acestuia. Creaþia lui Haydn a depãºit cadrul îngust al artei de curte a timpului sãu. Ea îºi trage seva din creaþia popularã austriacã, slovacã ºi maghiarã, prelucrând ºi diferite cântece irlandeze ºi scoþiene. În timpul celor douã cãlãtorii fãcute la Londra el a creat „simfoniile londoneze”. Generalizând experienþa predecesorilor ºi contemporanilor sãi, Haydn a cristalizat formele clasice ale simfoniei, a fixat componenþa stabilã a orchestrei simfonice, fapt pentru care este onsiderat întemeietorul stilului clasic al muzicii instrumentale ºi este numit „pãrintele simfoniei”.
Trenul strãbate periferiile Vienei, iar micºorarea vitezei ne aratã cã punctul terminus al cãlãtoriei noastre nu poate fi departe, fapt confirmat de tren, care opreºte în moderna garã, ridicatã pe locul celei vechi, prefãcutã în ruine în timpul celui de al doilea rãzboi mondial. Forfota de pe lungile peroane nu-i alarmantã, nu-i obositoare, iar cãlãtori întârziaþi ºi grãbiþi sunt rari. Luminatã, ca în plinã zi, gara þi se prezintã ca un imens bazar armonios ºi cu gust asamblat, în care cãlãtorul gãseºte tot ce-i este de folos.
Dar, adevãrata noastrã întâlnire cu Viena, a început în piaþa din faþa gãrii, unde sunt parcate sute de maºini, la ora nouã seara, iar nesfârºita stradã Maria Hilfestrasse, cu magazine pe ambele pãrþi, cu reclamele înlãnþuite ca adevãrate ghirlande în culori diferite, începe a ne prezenta oraºul de care istoria artelor este atât de intim legatã.
Dupã prima noaptea petrecutã la o fostã colegã, foarte drãguþã, care ne-a invitat sã petrecem la ea câteva zile înainte de a ne continua drumul spre Germania, am ieºit dimineaþa sã vizitãm capitala Austriei. Istoria milenarã a Vienei, poate începe cu catedrala St. Etienne, dar un tur al oraºului te face sã cunoºti cele mai importante locuri istorice. De-a lungul bulevardului Ringstrasse þi se prezintã somptuoase monumente: opera, Muzeul de Arte Frumoase, Muzeul de ªtiinþe Naturale, Parlamentul, Teatrul Naþional, l’Hotel de Ville, Hofburg, ca apoi sã ajungi în piaþa St. Etienne unde pote fi admiratã reºedinþa prinþului Eugene de Savoie, Belvedere ºi fântâna cu jet de apã multicolorã, Musikverein - Filarmonica.
* *
Cunoaºteþi Viena ºi istoria ei, dacã începeþi cu o vizitã la castelul Schonbrunn. Aºadar, din centrul oraºului am plecat sã vizitãm palatul imperial Schonbrunn, a cãrui construcþie s-a încheiat sub domnia Mariei Tereza, împãrãteasã a imperiului romano-german ºi reginã a Ungariei ºi a Cehiei. Carol al VI-lea, tatãl ei, i-a asigurat dreptul la succesiune prin „pragmatica sancþiune”. Urcarea Mariei Tereza pe tron a provocat rãzboiul de succesiune la tronul Austriei, dupã care aceasta a pierdut Silezia ºi câteva posesiuni din Italia. A participat la rãzboiul de ºapte ani împotriva Prusiei ºi la prima împãrþire a Poloniei, a ocupat în anul 1775 Bucovina, iar în urma rãzboiului de succesiune la tronul Bavariei, a anexat o parte din aceasta. Împreunã cu fiul sãu Iosif al II-lea, asociat la tron ºi cu ajutorul cancelarului Kaunitz, a iniþiat, în scopul întãririi regimului feudal-absolutist, o serie de reforme în spiritul absolutismului luminat. Urmãrind întãrirea alianþei franco-austriece, înainte de rãzboiul de ºapte ani, Maria Tereza a cãsãtorit-o pe fiica ei ºi a împãratului Austriei Francisc I, pe Maria Antoaneta, cu regele Franþei Ludovic al XVI-lea. Aceasta a fost ghilotinatã în timpul revoluþiei franceze împreunã cu soþul ei.
Vizita acestui imens palat, reºedinþa de varã a familiei Habsburg, cu apartamentele în care au trãit membrii familiei imperiale, cu somptuoasele lui încãperi, cu podoabele sale masive, cu imensele sãli împodobite cu lãmpi de Murano, îmbrãcate cu lemn poleit cu aur de douãzeci ºi patru de carate, cu mobile de palisandru, rãsfrânte în apele strãlimpezi ale unor oglinzi enorme, impresioneazã mai puþin decât casele modeste dela marginea Vienei, acolo unde, Beethoven ºi-a purtat visurile ºi neliniºtile.
Sã nu vã închipuiþi cã noi am vizitat toate cele 1200 de camere, nici mai mult, nici mai puþin, cît numãrã palatul. Nu. Am vizitat câteva zeci care erau deschise publicului în ziua aceea.
-Priveºte, Monia ce interioare în stil roccoco.
-E prea simplu pentru garsoniera noastrã, i-a rãspuns Monia lui Dorin. ªtii ce mi-ar place?
-Spune dragã ºi-þi voi îndeplini orice dorinþã.
-O sobã, ca acasta încãrcatã cu ornamente. N-ai idee ce cãldurã vom avea la iarnã, cã, din partea caloriferului nostru...
Fiecare cu ce-l doare. Peste tot fresce ºi tapiserii de Bruxelles, însã abia când ajungi în sala oglinzilor popasul se prelungeºte.
-De aceastã salã a oglinzilor se leagã începutul carierei prodigioase a copilului-minune, Wolfgang Amadeus Mozart, le spun copiilor.
-Da, mamã. Îmi amintesc, ºtiu cã mi-ai povestit multe despre Mozart. Am reþinut cã avea doar ºase ani când a fãcut primul sãu turneu, care a durat parcã cinci luni, prin Europa...
-Aºa este. Circulã multe legende pe seama lui. Tatãl sãu care-i era impresar, a acreditat câteva dintre ele, i-am spus.
-Una se referã la prima lui vizitã la curtea imperialã?
-Da, este o întâmplare hazlie: micuþul a sãrit pe genunchii împãrãtesei ºi a îmbrãþiºat-o alunecând apoi pe parchetul lustruit, de unde a fost ridicat chiar de Maria Antoaneta.
-ªtiu, mi-am amintit. I-a spus: „Aþi fost foarte drãguþã cu mine, de aceea, când am sã fiu mare, am sã vã iau de nevastã”, a râs Monia imitându-l.
Amintindu-mi anecdotele spuse pe seama copilului-minune, mi-am spus cã dacã de aici numele lui Wolfgang Amadeus Mozart a început sã fie cunoscut, de aici înseamnã cã a pornit ºi destinul sãu de artist rãtãcitor prin turnee, care i-au mãcinat ºi i-au irosit anii pânã în preatimpuriul sãu amurg.
Marele compozitor ºi interpret austriac, reprezentant al clasicismului vienez alãturi de Haydn ºi Beethoven, a vãzut lumina zilei la Salzburg ºi a fost fiul unui compozitor, violonist ºi pedagog. Mozart ºi-a arãtat, însuºirile muzicale din fragedã copilãrie ºi s-a impus de timpuriu ca un talentat compozitor, clavecinist ºi violonist, în peregrinãrile sale prin: Italia unde la Bologna l-a îndrumat în adâncirea studiului contrapunctului P. Martini, în Anglia unde la Londra a luat lecþii de la Johan Christian Bach, în Franþa, Olanda ºi Germania. Mozart a compus lucrãri în toate genurile: opera „ La finta semplice”, scrisã la numai 12 ani, simfonii, concerte instrumentale, sonate, astfel cã, precocele muzician a fost primit de Academiile din Bologna ºi Verona în rândul membrilor lor. Stabilit la Viena, marea listã a lucrãrilor sale se întregeºte cu operele: „Rãpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Juan, Cosi fan tutte, Flautul fermecat”, cu ultimele simfonii 39, 40 ºi 41, care alcãtuiesc o trilogie orchestralã, cu „Recviemul” pentru soliºti, cor ºi orchestrã, terminat de un discipol al sãu, Sussmayer, zeci de concerte pentru pian, vioarã, flaut, clarinet, simfonii concertante, lucrãri vocal-simfonice, lieduri, piese instrumentale, sonate, serenade. Geniul artistic al lui Mozart, ºi-a pus pecetea originalitãþii pe vasta ºi multilaterala sa operã muzicalã. Creaþia sa îºi pãstreazã ºi azi, neºtirbitã, ingenua puritate, forþa, graþia, eleganþa, adâncimea ºi varietatea emoþionalã. Verva optimistã reprezintã o trãsãturã esenþialã a creaþiei sale, care, este uneori umbritã de melancolie, de presentimentul sfârºitului apropiat, iar alteori clocoteºte de revoltã împotriva vicisitudinilor ºi silniciilor vieþii. Ea rãsunã însã totdeauna ca un imn închinat dragostei ºi tinereþii veºnice, ca un mesaj umanist al nãzuinþei cãtre o viaþã armonioasã ºi fericitã.
Înainte de a pãrãsi Schonbrunnul, monument al barocului târziu, am admirat teatrul din curtea palatului, construit la jumãtatea secolului 18, unde a dirijat Cerubini, apoi am traversat imensul parc al castelului ºi ne-am întors la Operã, de unde a urmat un nou traseu pentru a vizita casele în care au locuit marii compozitori ai Vienei ºi casa Figaro a fost prima pe care am admirat-o, acolo unde Amadeus Mozart, a scris celebra sa operã „Nunta lui Figaro”. În apropierea acesteia se aflã cimitirul St. Marx, unde el a fãcut ultimul popas. Ne-am oprit apoi în faþa monumentului care îl reprezintã în apropierea palatului Hofburg ºi a vestitelor sãli de concerte Muzikverein ºi Konzerthaus. Seara s-a încheiat cu un minunat concert, prezentat de orchestra ai cãrei interpreþi purtau originale costume de epocã ºi care a interpretat cele mai cunoscute opere din creaþia lui Mozart.
* *
Capitala Austriei, Viena, unul dintre principalele centre ale culturii europene, cu o bogatã viaþã muzicalã, este situatã pe Dunãre la poalele munþilor Wienerwald, într-o câmpie mãrginitã de coline. Viena este cel mai mare centru industrial, comercial, financiar, cultural, nod feroviar, rutier ºi port fluvial al þãrii. Aici se aflã Academia de ºtiinþe; universitatea datând din a doua jumãtate a secolului 14; monumente istorice ºi arhitectonice: Palatul Belvedere, care adãposteºte Muzeul barocului-Barockmuseum - consacrat picturii ºi sculpturii secolului 18, din Austria, palatul Hofburg o altã reºedinþã a familiei Habsburg, fostã reºedinþã imperialã, construitã în etape în secolele 16-19, unde se aflã ºi Biblioteca naþionalã, Burgtheater, Opera de Stat ºi Muzeul Academiei de Arte Frumoase unde se aflã expuse opere ale renumiþilor pictori: Murillo, Jordaens, Rembrandt, Rubens.
Pe locul oraºului de azi a existat un castru roman, -Vindobona- , întemeiat pe locul unei aºezãri celtice, iar Viena a fost atestatã documentar în anul 881 ºi dupã mai bine de trei sute de ani a primit statutul de oraº ºi apoi de oraº imperial. Sub stãpânirea Habsburgilor a fost capitala imperiului ºi pânã în 1918 capitala Austro-Ungariei. Aici, la Congresul de la Viena, Rusia þaristã a obþinut încorporarea Basarabiei.
Nu puteam trece fãrã sã intrãm în Catedrala Sf. ªtefan, caracterizatã prin fineþea coloanelor elansate ºi în Biserica Maria Stiegen cu vestitele vitralii, monumente istorice ºi arhitectonice, datând din sec.14.
Pe lângã catedralã, coborând o stradã din ce în ce mai îngustã cãtre canalul Dunãrii, ne-am îndreptat spre locurile unde au trãit câþiva dintre marii compozitori ai lumii. Dupã ce am trecut marele pod, Rheinbruke, am urcat prin Doblingen, unde, în apropiere se aflã ºi sanatoriul anilor înneguraþi ai lui Eminescu, iar pe strãzile în pantã, cu case mici ºi viu colorate, înconjurate cu grãdini, am ajuns pe Probusgasse, unde la numãrul ºase, a locuit Beethoven. Aici, în toamna anului 1802 a scris el „Testamentul de la Heiligenustadt”, mesaj peste veacuri al unei inimi generoase, paginã de o miºcãtoare nobleþe spiritualã, al unui suflet ce a înfrânt într-o luptã titanicã suferinþele stârnite de infirmitatea fizicã: „Inima ºi sufletul meu au fost înclinate, încã din copilãrie, cãtre sentimente gingaºe de bunãtate. Sã împlinesc mari acþiuni a fost totdeauna þinta mea”. ªi apoi finalul înãlþãtor, magnific, ce ne aduce aminte de ultimele acorduri ale „Sinfoniei a noua”: „Adio, sã nu mã uitaþi atunci când voi fi mort: merit sã vã gândiþi la mine, deoarece de-a lungul vieþii adeseori m-am gândit la voi pentru a vã face fericiþi. ªi vã doresc sã fiþi!”
La limita unei penibile sãrãcii, în cãsuþa modestã ºi simplã, unde intrãm pe o poartã de lemn, cu o curte pardositã cu piatrã ºi cãrãmidã, cu o grãdinã micã spre care dau douã ferestre ale celor douã camere în care a locuit Beethoven, aici, a fost scris „Testamentul”. De aici, din locuinþa sãrmanã, au rãsunat primele acorduri ale celui de-al treilea „Concert pentru pian” ºi ale „Sinfoniei a doua”, iar privirile lui cuprindeau pânã departe Viena.
Foarte aproape, înãlþimea pe care ne-am aflat ne-a aºternut în faþã împrejurimile oraºului ºi într-o micã piaþã am descoperit strada Eroicei, unde în anul 1803, într-o casã, aºezatã în fundul curþii, lângã grãdinã, unde ajungi pe scara de piatrã, cu balustradã ºi balcon de lemn, spre odãile la fel de modeste, Beethoven, a scris, „Sinfonia a treia, Eroica”.
Am coborât spre inima Vienei. Am ajuns pe o stradã arãtoasã dintr-un cartier comercial. ªi chiar dacã aici casele au o înfâþiºare severã, sunt oricum mai primitoare decât cele în care a locuit Beethoven. Am citit în biografia lui, scrisã de Alfred Einstein, cã Franz Schubert s-a nãscut la 31 ianuarie 1797, la ora unu ºi jumãtate, la Viena, în casa cu numele „Crevetele roºu”, situatã atunci pe Himmelpfortgrund, nr. 72, astãzi Nussdorferstrasse, nr 54. Printr-o poartã de lemn, am pãtruns în curtea casei cu douã laturi lungi unite printr-o verandã, în faþa cãreia se aflã bine pãstrat felinarul de pe vremea compozitorului, iar bustul lui Schubert, se poate vedea dupã ce cobori câteva trepte, în grãdinã. Compozitorul Franz Schubert, ca ºi Bethowen ºi Liszt, a luat lecþii la Viena, cu Antonio Salieri, compozitorul austriac de origine italianã. Acesta era reprezentant al operei italiene, apreciat de Gluck, compozitorul de origine cehã sau dupã alte versiuni germanã, autor a peste 100 de opere. Salieri a compus 39 de opere, numeroase cantate, simfonii, concerte instrumentale, s-a manifestat ca dirijor ºi a desfãºurat o bogatã activitate pedagogicã.
Dar Schubert s-a format mai mult ca autodidact. A scris numeroase opere, muzicã de scenã, - mai cunoscutã a rãmas „Rosamunde”- religioasã, mise, sing-spiel-uri, coralã, a capella, cu pian sau orchestrã, cvintete, cvartete, triouri, piese orchestrale ºi nouã simfonii. Scrise pe versuri de Goethe, Schiller, Klopstock, Korner, Schlegel, Heine ºi alþi poeþi contemporani lui sau din trecut, cele peste 600 de lieduri l-au consacrat drept creatorul ºi reprezentantul cel mai de seamã al acestui gen. Prin sensibilitatea sa delicatã, înclinatã spre visare ºi meditaþie, Schubert a fost unul dintre primii romantici ai muzicii de la începutul secolul19.
Din centrul Vienei spre Dunãre, am traversat ºi am ajuns pe Praterstrasse. În colþul strãzii, a fost Karltheater, unde, în anul 1891, Grigore Manolescu ºi Aristizza Romanescu au prezentat, cu o trupã româneascã, „Hamlet” ºi „Romeo ºi Julieta”. În cei peste o sutã de ani care au trecut de atunci ºi pânã acum, Austria, „þara muzicii ºi a teatrului”, a aplaudat nenumãraþi artiºti români. Astfel, George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor, bun desenator ºi pedagog, unul dintre cei mai proeminenþi muzicieni, a ridicat muzica profesionalã româneascã la nivelul valorilor muzicii universale. Nãscut la Liveni, lângã Dorohoi, el a cunoscut din copilãrie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele îndrumãri muzicale le-a primit de la pãrinþii sãi ºi de la un vestit lãutar Niculae Chioru. Student, la Coonservatorul din Viena, avându-i profesori pe Hellmesberger-junior la vioarã ºi pe Robert Fuchs la compoziþie, Enescu a prezentat aici primele sale concerte publice ºi a început drumul lui spre glorie.
Pentru cinstirea memoriei lui Enescu, a fost instituit Festivalul Internaþional „George Enescu”, începând din anul 1958, care are loc la Bucureºti, casa în care a locuit a devenit casã memorialã, iar satul natal ºi Filarmonica de stat din Bucureºti îi poartã numele. Enescu a fost membru al Academiei Române ºi membru corespondent al Academiei Franceze.
Poate cã nu aº fi evocat personalitatea lui George Enescu de la a cãrui naºtere se împlinesc, la 19 august 123 de ani, cifrã lipsitã de ecouri aniversare, - nu n-am uitat de festivalul ce-i poartã numele, dar cred cã e prea puþin - dacã nu aº fi recepþionat în ultima vreme ecouri tot mai contradictorii asupra personalitãþilor româneºti reprezentative pe plan mondial în cultura contemporanã din pragul veacului 21 ºi finalul celui de al doilea mileniu. Cine consultã, de pildã, un CD englezesc al culturii universale, descoperã cã România este patria vampirilor medievali - aluzie la Dracula - iar cele mai pomenite figuri ale poporului carpato-danubian sunt Nicolae Ceauºescu, Ion Iliescu ºi... Nadia Comãneci. Bine cã scriitorul german Michael Hart a permis Editurii Lider sã renunþe la 10 oameni de seamã înscriºi în volumul „100 de personalitãþi din toate tompurile care au influenþat evoluþia omenirii”, spre a face loc ºi unor români de marcã - ªtefan cel Mare ºi Mihai Viteazul – ocolind-o pe marea gimnastã de la Oneºti, cãci altfel am fi asistat la încã o stupefiantã ierarhie a valorilor istoriei poporului nostru. Fiindcã la o anchetã, întreprinsã la sfârºitul anului 2000 asupra celor mai reprezentativi cinci muzicieni români ai secolului 20, am constatat – cu stupoare – cã genialul George Enescu nu ºi-a aflat un loc printre primii nemuritori. Iatã de ce, la ziua de naºtere ºi moarte a lui Eminescu, Enescu ºi Brâncuºi, trebuie sã ne închinãm, cu pioºenie, ºi sã nu uitãm de aceste zile sfinte din calendarul spiritual al artei autohtone.
Fãrã moºtenirea lui George Enescu, neamul românesc nu numai cã ar fi fost mai necunoscut ºi mai sãrac în peisajul muzicii universale, dar ar fi riscat sã ajungã la periferia culturilor extraeuropene, lipsit de identitate naþionalã. Expresie vie a unui talent de staturã enciclopedicã, opera lui Enescu nu numai cã se impune spectaculos în ultimele decenii, dar în „secolul religiilor” de astãzi a devenit o „biblie” a procesului de înnoire a mijloacelor de expresie a artei sunetelor zilelor noastre. Aºa se explicã faptul cã fiecare partiturã enescianã imprimatã pe compact disc, cã fiecare montare a capodoperei lirico-dramatice „Oedip” echivaleazã cu o „redescoperire” senzaþionalã de arhivã renascentistã, ca o ineditã „recuperare de patrimoniu sonor” internaþional. Ceea ce nu se vede – deocamdatã – în peisajul componistic actual este, însã, efectul miraculoasei moºteniri enesciene în cadrul ºcolii muzicale româneºti care dispune de un fond de lucrãri de primã mãrime ale unor creatori de superioarã þinuã profesionalã. Enescu a fãcut „ºcoalã” dupã moarte, fiindcã abia dupã 1955, generaþia muzicienilor celei de a doua jumãtãþi a secolului 20, a intrat în posesia unei comori ascunse de un genial interpret ce ºi-a pãstrat – din modestie – partiturile mai mult în sertare ºi în servietã decât pe podiumurile de concerte. Puþine naþiuni de tradiþie muzicalã secularã dispun în prezent de un mãnunchi de personalitãþi atât de valoroase ca ºcoala noastrã componisticã actualã, rod al valorificãrii sintezelor enesciene lãsate posteritãþii. Greu de încadrat sau de clasificat într-un curent sau stil muzical al frãmântatului secol 20, George Enescu s-a dovedit un vulcan-creator ascuns, care a izbucnit dupã „cutremurele” devastatoarelor avangarde, transformându-ºi lava în pãmânturi roditoare ale cãror fructe abia încep sã fie culese. Soluþiile creatoare enesciene pornesc de la sursele pure ale folclorului ºi melosului bizantin tradiþional ce nu îºi vor epuiza niciodatã substanþa originarã, arhaicã, fiindcã autorul „Rapsodiilor Române” a lãsat moºtenire o operã deschisã, spre deosebire de numeroºi ºefi moderni de ºcoalã ce s-au lãsat doar copiaþi, imitaþi, de urmaºi, printr-o moºtenire închisã. Asemeni lui Brâncuºi în arta plasticã, genialul muzician român va continua sã surprindã pe cei ce vor sonda în interiorul mirific al moºtenirii sale spirituale. De aceea, ziua de naºtere a oamenilor de geniu trebuie sã fie mereu un prilej de reflecþie, de reîntoarcere la izvoare, nu doar pentru specialiºti, ci pentru toþi aceia care preþuiesc valorile autentice ale spiritului uman. În semn de omagiu adus marelui muzician român, are loc la Bucureºti, în fiecare an, în luna septembrie, Festivalul ºi Concursul Internaþional „George Enescu”.
Numele româneºti au fost frecvente, în viaþa muzicalã a Vienei. Astfel: bucovineanul Eusebie Mandicevski, arhivar ºi bibliotecar al asociaþiei „Amicii muzicii” din Viena, din anul 1906 a fost profesor de istoria muzicii, contrapunct ºi armonie la Conservatorul din Viena; figuri ilustre ale culturii româneºti: Petre Andrei, Traian Bratu ºi Paul Costantinescu reprezentant proeminent al artei componistice moderne. Dirijorul de reputaþie internaþionalã Ionel Perlea, - faima acestui reprezentant de seamã al geniului nostru interpretativ - ale cãrui interpretãri cu orchestra Filarmonicii din Viena, au fost cunoscute în toate colþurile lumii, a studiat în þarã ºi în Germania, unde a activat un timp la operele din Leipzig ºi Rostok. A fost mulþi ani ºef al Orchestrei simfonice radio ºi profesor la Conservatorul din Bucureºti. Dintr-un lagãr german în care fusese internat, pleacã dupã rãzboi în Italia, iar apoi se stabileºte în Statele Unite. Paralel cu turneele internaþionale întreprinse, a lucrat pentru Metropolitan Opera ºi Manhattan School of Music. Repertoriul sãu vast cuprinde, alãturi de creaþia muzicalã româneascã, marele repertoriu universal. Ca profesor, Perlea a contribuit la formarea temeinicã a unor compozitori ºi dirijori. A scris lieduri, muzicã simfonicã ºi a fost distins cu Premiul „George Enescu”. ªi nu în cele din urmã, au fost frecvenþi în viaþa muzicalã a Vienei, prestigioºi interpreþi cum a fost Viorica Ursuleac, creatoarea unor roluri principale din operele lui Richard Strauss pânã la Nicolae Herlea ºi cei mulþi ºi valoroºi din zilele noastre.
* *
Pe o frumoasã terasã din centrul capitalei austriece am fãcut un scurt popas înainte de culcare ºi am servit o delicioasã Cafe Glace.
Deºi era târziu în noapte ºi nici un pieton nu mai traversa piaþa din faþa operei, am rãmas cu privirea aþintitã asupra acestui edificiu pe care-l puteam admira nestingheritã, din fereastra camerei mele. Priveam Opera de Stat din Viena, unde director este timiºoreanul nostru, Ioan Holender. Gândul mã duce la unul din numeroasele evenimente care s-au desfãºurat în Capitalã în ultima vreme. Astfel, în viaþa secularã a bãtrânului Ataneu Român au existat câteva momente memorabile pe care mã simt obligatã sã le evoc. În 1898, tânãrul George Enescu, în tripla ipostazã de violonist, compozitor ºi dirijor, a uluit publicul bucureºtean, fãcând sã tremure coloanele de marmurã de aplauzele furtunoase. În septembrie 1958, sub aceeaºi cupolã, cu ocazia primului festival internaþional „George Enescu”, marele dirijor George Georgescu reuºea sã urce pe acelaºi podium un violonist american, Yehudi Menuhin, alãturi de un alt maestru al epocii, rusul David Oistrah, spre a oficia împreunã „Dublul” de Johann Sebastian Bach. Al treilea moment de neuitat s-a petrecut în ziua când Sergiu Celibidache a revenit în patrie, în fruntea Filarmonicii din Bucureºti, reuºind sã semneze acea memorabilã „Rapsodie Românã” a lui Enescu. ªi, nu demult, am asistat la un dublu eveniment artistic, semnat de directorul Operei de Stat din Viena, Ioan Holender, care ºi-a lansat un volum memorialistic de emoþionantã efuziune sentimentalã, urmat de un concert extraordinar al primei orchestre simfonice a þãrii sub faimoasa baghetã a japonezului Seiji Ozawa. Nu ºtiu cum a reuºit ardeleanul ºi „concetãþeanul” meu de pe Bega sã-ºi „trãdeze” timiºorenii, lansându-ºi volumul mai întâi în Capitalã, dar sunt convinsã cã a dorit sã marcheze prin acest gest singular legãtura sufleteascã de simbolul muzicii din România, Ateneul Român, acolo unde muzica acestui neam adunã laolaltã inimile fierbinþi ale tuturor românilor de pretutindeni. Pentru un om care mãrturiseºte cã la pãrãsirea pãmântului natal „am plâns întruna, eram nefericit, mi-am luat rãmas bun de la fiecare piatrã, de la fiecare pom, gard ºi casã. Mã durea inima: pentru mine, însemna sfârºitul” – încep sã-l înþeleg pe deplin cã suferinþa de ieri avea nevoie de împlinirea de astãzi. Ioan Holender se apropie de o performanþã rarã: nu este doar directorul Operei de Stat din Viena cu cel mai îndelungat mandat din istoria centenarei (135 de ani) instituþii artistice de pe Ring, ci românul care a urcat pe Everestul teatrului liric mondial. De altfel, chiar schimbarea titlului original „Drumul vieþii directorului Operei de Stat vieneze” în mult mai sugestivul „De la Timiºoara la Viena” vorbeºte de la sine despre ascensiunea carierei unui om ce nu ºi-a uitat o clipã rãdãcinile natale.
ªi faþã de ediþia princeps germanã ce se încheie pe valurile „Dunãrii albastre”, volumul actual ne-a readus – ca într-o formã muzicalã de lied (A B A )- pe meleagurile Dâmboviþei la ultimul Festival internaþional George Enescu când – împreunã cu acelaºi maestru Seiji Ozawa – a þinut sã-ºi bucure compatrioþii, prin aducerea Muntelui la Mahomed, adicã a Filarmonicii vieneze la Bucureºti.
Viaþa lui Ioan Holender – aºa cum rezultã din paginile cãrþii – nu a fost deloc fericitã, uºoarã, dimpotrivã a avut multe momente dure, chiar tragice. Cine a trãit în România secolului 20 a scãpat de cutremurele politice ºi sociale cele mai dureroase, dar când dobândeºte victoria, încununatã de laurii împlinirilor majore, aºa cum s-a întâmplat cu Ioan Holender, parcã simþi cã ai devenit erou. Iar eroii adevãraþi nu cunosc duºmãnii, remuºcãri, adversari, ci doar prieteni. Aventura teatrului liric-dramatic – susþine autorul – nu se comparã cu nici o altã carierã din lumea muzicalã. Este fascinantã, fiindcã în fiecare searã în culisele scenei se produce o surprizã. Dacã tenorul Pavarotti, de pildã, anuleazã un spectacol cu toatã sala vândutã, directorul îºi pune pe masã demisia de onoare. ªi publicul, adeseori, nu l-a iertat pe cântãreþul-director care nu avea voie sã se îmbolnãveascã niciodatã în carierã! Pentru colegii de breaslã din România, numele timiºoreanului nu va putea fi niciodatã despãrþit de montarea excepþionalã a tragediei lirice „Oedip” de George Enescu din 1997. Din acel moment istoric, o capodoperã româneascã a pãtruns definitiv în conºtiinþa lumii muzicale. Dar cine poposeºte astãzi în Viena ºi urmãreºte afiºele unei singure sãptãmâni la Opera de Stat nu poate sã nu remarce o armatã de cântãreþi români pe aceastã scenã prestigioasã. Iar din stagiunea trecutã, chiar ºi copiii cãlãtoresc în lumea fermecatã a micului Konrad în sunetele muzicii Violetei Dinescu! Cât de scurt a devenit drumul de la Timiºoara pânã la Viena, datoritã lui Ioan Holender! ªi acum imaginaþi-vã cã suntem cu toþii în urmã cu 40 de ani la „Theater an der Wien” când, dupã redeschiderea vechii clãdiri cu opera „Bãrbierul din Sevilla”, tânãrul cântãreþ Ioan Holender a rosti cu glasul tremurând replica lui Fiorillo din partitura lui Rossini: „Piano pianissimo, nu scoateþi o vorbã!” Sus, sub cupolã, va începe miracolul muzicii. Curtea lui Holi vã va deschide sufletul spre a pãtrunde în tainele artei sunetelor.
* *
Nu putem sã plecãm de la Viena fãrã a ajunge pe strãzile pe unde au rãsunat paºii lui Eminescu, sã vedem casele care i-au adãpostit visurile ºi suferinþele lui de student sãrac. ªi, iatã-ne pornind spre Portzelangasse, unde la nr. 9, a fost una dintre primele adrese unde a locuit Eminescu la Viena. Casa, care atunci era situatã aproape în intersecþie, azi nu mai este, în locul ei este construitã o clãdire înaltã, enormã chiar ºi austerã.
O altã stradã îngustã, o casã micã ºi veche, cu o intrare întunecoasã ºi cu ferestre ce poartã povara anilor, pe Dianagasse, la nr. 8, a locuit „Luceafãrul poeziei româneºti”, în anul 1870, apoi la câþiva paºi, aproape de colþul strãzii Adamgasse, la nr. 5, într-o clãdire modestã, dar mai luminoasã, a locuit în urmãtorii doi ani. Emoþia mã cuprinde, oricât aº vrea sã nu fiu sentimentalã, privind aceste triste clãdiri.
Aici, la Viena, Veronica Micle l-a cunoscut pe Eminescu. Mânuind arsenalul ponegririi, feluriþi istorici literari, biografi ºi publiciºti în cursa dupã spectaculos, dând crezare clevetirilor contemporane în ciuda dovezilor care le infirmã, socotind cã prin contrast slujesc puritãþii amintirii ºi valorii lui Eminescu, au creat Veronicãi Micle efigia unei femei galante ºi au facilitat o tradiþie de detractori, odioasã ca orice neadevãr. Chiar dacã, prin incidente inerente iubirii, în existenþa celor doi poeþi au fost hiaturi ºi imputãri urmate de clarificãri, de amnistieri ºi de frenezii reluate, penibilii procurori postumi – în ciuda faptului cã pãrþile s-au împãcat, iar aura le conduce suvenirul în legendã – administreazã acuzãri asertorice de la bara istoriei literare într-un proces încheiat demult ºi cu finalitãþi prescrise.
Fiicã de muncitori, Veronica Micle a îndurat încã de copilã un trai de îngrãdiri, de renunþãri ºi de dezamãgiri, dedicatã activitãþilor obºteºti ca sorã de caritate voluntarã în rãzboiul de la 1877 ºi ca îndrumãtoare la ºcolile profesionale ale fiicelor de muncitori din Iaºi. Manifesta în modestia ei, rezerve faþã de huzurealã ºi de luxul mediului burghez. Prietenia cu Eminescu îi va revela mulþumiri superioare, pe care, la rându-i, le va rãsfrânge asupra reveriei clasicului poet, în amândouã cazurile stimulându-le lirica. Veronica s-a nãscut în Nãsãud la 22 aprilie 1850. Tatãl ei, cismarul Ilie Cîmpianu, luptase la 1848 sub comanda lui Avram Iancu ºi, dupã câþiva ani, muri de pe urma rãnilor primite în munþii Apuseni. Mama poetei, moaºã cu atestat universitar, Ana Cîmpianu, vãduvã, a trecut în 1853 în Moldova cu doi copii mici de mânã, Radu ºi Veronica, oprindu-se la Tîrgu Neamþ, o vreme la Roman, spre a se statornici apoi la Iaºi, unde s-a întreþinut muncind din greu cu ziua. Numai învingând greutãþile ºi cãlãuzitã de perseverenþa ei, Veronica a putut frecventa cursurile ªcolii Centrale din Iaºi, instituþie de tip gimnazial, ºi dupã absolvire a fost cunoscutã de profesorul universitar ªtefan Micle, cu care s-a cãsãtorit. Diferenþa de vârstã dintre soþi, n-a impietat asupra rosturilor ei gospodãreºti ºi de mamã, cele douã fiice Valeria ºi Virginia au cultivat, ca ºi mama lor, artele.
La douãzeci ºi doi de ani Veronica l-a cunoscut la Viena pe Eminescu, ale cãrui poezii de început le citise. Dupã mãrturiile lui Slavici, Eminescu a condos-o pe Veronica Micle – adãpostitã în pensiunea Lowenbach – pe marile artere de circulaþie ale Vienei, prin muzee ºi la galeriile de artã, cãtre monumentele istorice, spre parcurile ºi pitoreºtile vecinãtãþi ale oraºului lui Johann Strauss. Ce-a reprezentat pentru Veronica Micle, în creºterea talentului ºi în reliefarea expresiei sale literare, întâlnirea cu Eminescu, exemplificã, dincolo de replici, comparaþia dintre cea mai veche poezie a ei, pãstratã pânã acum – respinsã de la publicare de redacþia „Convorbirilor literare” ºi cuprinsã în mapa de corespondenþã a lui Iacob Negruzzi – ºi poemele sale de mai târziu: „S-a stins de-acum, stinsu-s-au toate, /Plãcute ilusii de-acum vã las, /Tristu’ meu suflet de azi nu mai poate /Sã simtã alta decât necas, /Cãci pe a lumei turbate valuri /Credeam cã lesne eu voi pluti /ªi cã viaþa-mi fãr-de necasuri /Fãr-de-ntristare se va sfîrºi. /Astãzi dar însã când uraganul, /Din visu-mi dulce m-a deºteptat, /Vãzui, O, Doamne! dar ce vãzui oare? /Vãzui realul de spini încãrcat.... /Realitatea în astã lume /Nu este alta decât dureri, /Pe care ilusia blînd te ascunde /Sub a sa mantã de mîngîieri.” „Iluziile mele” este un caracteristic test psihologic pentru decepþionismul personal, familiar, în cercul social ieºean al Veronicãi Micle la 25 decembrie 1869, datã înscrisã în subsolul exerciþiului de mai sus, dar ºi pentru stadiul posibilitãþilor de exteriorizare liricã a poetei, înainte de a primi influenþa lui Eminescu.
Poeziile ei oglindesc prietenia cu geniul liricii noastre, cu momente pasionale, cu temeri, crize, cu mãreþie ºi împãcãri. Lipsite de complementul metafizic, fãrã simulacre ºi viziune magicã, poeziile scrise de Veronica Micle conduc cãtre amãnuntul de viaþã, cãtre realitate. Urmãrite în paralela creaþiei eminesciene, cercetãtorul le ajunge dialogul ºi le reconstituie duetul afectiv. În general, lirica poetei dã pe faþã atitudini din trãitul sãu roman de iubire pentru Eminescu. Sincerã, ºi prin vibrantã participare, ea înlesneºte identificarea unor momente biografice, le explicã tensiunea ºi le recomandã ca jurnal intim, cum dealtfel îºi cautã importanþã ºi o suitã de poezii pe care Eminescu nu le-a tipãrit cît a trãit. Prietenia pentru Veronica Micle ºi consideraþia pentru lirica ei au prilejuit lui Eminescu rãspunsuri în câteva din capodoperele-i clasice: „Povestea codrului, O, rãmîi..., Pe aceeaºi ulicioarã, De câte ori, iubito..., S-a dus amorul, Cînd amintirile..., Pe lângã plopii fãrã soþ, Luceafãrul” ºi în numeroase postume. În manuscrisele lui Eminescu se simte pe sute de pagini afecþiunea lui de puritãþi pentru „nobila mea amicã”, în alegorii, în detalii, în jocuri de cuvinte ºi în desene, în crearea unei ingenioase familii de derivate onomastice obþinute prin metateza literelor ce-i compun numele: Veronica, Acinorev, Verona, Anorev... Iubirea lui Eminescu pentru Veronica Micle „Tu, blond noroc al unui vis deºert, / Tu visul blond unui noroc ce nu e” nu i-a exultat elocvenþa romanticã spre frenezii, ci spre incantaþii de mare iubire: „Cuvinte dulci inspirã-mi, /Privirea ta asupra mea sã plece, /Sub raza ei mã lasã a petrece, /ªi cînturi nouã smulge tu din lirã-mi./Tu nici nu ºtii a ta apropiere /Cum inima-mi de-adînc o liniºteºte.” Chiar poeme pe care istoricii literari le atribuie altor mobiluri sentimentale, între altele „Atît de fragedã”, pusã în legãturã cu Mite Kremnitz, cautã sã-ºi gãseascã prototip omagierea ºi destãinuirile cãtre Veronica Micle. În proiectul dramatic „Bogdan Dragoº”, conceput pe imprimate oficiale cu antetul „Comisiei împãrþirii premiilor pentru ºcoalele de dincoace de Milcov – Anul ºcolar 1873-1874”, personajul Bogdan – alter-ego al lui Eminescu – se adreseazã eroinei Ana, numele iniþial ºi de fapt oficial al lui Veronica Micle: „Tu eºti aºa de albã ca floarea de cireºi /ªi soarta mea te puse în calea mea sã ieºi, /Sã treci ca o uºoarã crãiasã din poveºti, /C-o singurã privire sã-mi spui ce dulce eºti, /Cãci dulce eºti! De-atuncea, eu te visez mereu /Tu gingaºã mireasã a sufletului meu.” Ciorna din faza revizoratului ºcolar este databilã 1876. Ori, la aceastã datã Eminescu se gãsea în Iaºi, amintitul proiect de teatru, se referã la incidenþele sentimentale din perioada cu Veronica; pe Mite Kremnitz el o va cunoaºte mai târziu, iar episodul scurtei învãpãieri pentru cumnata lui Maiorescu se cronologizeazã în 1879, deci peste trei ani!
Pornind de la notaþia momentului, Eminescu creazã poeme pe care le retuºeazã metodic, poeme în care transpoziþia biograficã dobândeºte amplitudini odatã cu orchestra sufletului ºi cu selectarea metalelor verbale. La rândul lor, poeziile Veronicãi Micle pornesc de la stimulul lui Eminescu. Caracterizate prin delicateþea sentimentelor, ele rãspund chemãrii poetului. Alteori ele înºile sunt chemãri de iubire, confesiuni împãcate sau omagiu adus genialului rapsod. Ridicat în orele de gând ºi de iubire pe scãrile zenitale ale reveriei, Eminescu simte în Veronica „unica mireasã”, dar tot atunci examinându-ºi neajunsurile, îi descria pe cvadratul hârtiei, condiþia sãrãciei lui descurajatoare.
Se spune cã Veronica s-a sinucis dar eu nu cred asta. Nu cred cã ea voia sã întrerupã comunicarea ei cu Eminescu în ceasurile de mare tristeþe. Abia dupã ce Eminescu nu mai era intase în dorul adevãrat de el ºi n-ar fi putut sã facã acest gest, ar fi fost un mare pãcat. Nu, Veronica s-a stins de prea multã dragoste.
(...)

Vacanþe, vacanþe...
Vol. I
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Cuvintele voastre mi-au atins acea coard sensibil a inimii iar dac v place s cltorii cu att mai mult. Va doresc s avei si voi plcerea de a vizita mcar ceea ce am vizitat eu n rile despre care am vorbit n cartile mele.
Multumesc Adelina i Magdalena (cartile mele se gasesc n Bucureti la Libraria Eminescu, Papirus, Orizont, Diverta din toata ara)
Cu drag,
Rodica Elena 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-03-06 07:52:56
         
 
  Viena... n ciuda aspectului oarecum auster din cauza arhitecturii ei impuntoare este un ora unde muzica de calitate se poate auzi pe strad, ca un ecou al marilor artiti de care este legat numele oraului. Mereu am fost n trecere i pe fug i din aceast cauz m-am oprit n special n locurile pe care le-am gsit indicate n pliantele cu care m-am narmat dinainte. Nu are rost s le nir aici, multe le-am gsit n descrierea ta, dar cu plcut surprindere am descoperit locuri n care nu am reuit s ajung, mai ales din cauza timpului condensat n cadrul cruia s-a desfurat vizitarea oraului.
mi place foarte mult s cltoresc i acesta este unul dintre motivele care m-au ndemnat s citesc textul tu! Te felicit! Este nu numai o incursiune n inima unui ora, dar i o incursiune n cultur, n ceea ce reprezint ea pentru umanitate. Dac cartea Vacane, vacane.... se gsete undeva n librrii a vrea neaprat s mi-o procur. Dac nu te superi, am s te rog s-mi indici unde o pot gsi, dac nu atept cu nerbdare s publici fragmente din ea pe site.
Cu drag i admiraie,
Magdalena
  
Postat de catre Magdalena Dale la data de 2006-03-03 14:24:52
         
 
  Cum reusesti Rodica sa rascolesti amintirile...
Am stat in Viena, primavara trecuta, opt zile. Nu au fost deloc destule, simt si acum, acut, dorinta de a reveni...
Mi-am purtat gandurile alaturi de cuvintele tale, rememorand. Mare bucurie.
Catedrala Sfantul Stefan este impresionanta, am renuntat la programul unei zile intregi, numai pentru a ma intoarce acolo, la linistea aceea nefireasca, la pacea sufleteasca profunda ce ti se intiparesc atat de acut in suflet incat timpul ramane doar o simpla notiune...

Multumesc. 		 
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-03-03 13:25:03
         
 
  Cele 21 de ri vizitate de mine le-am prins n dou volume (500 de pagini). Am nceput s postez din primul volum. Mulumesc Lory. Am spus i repet, tu eti un adevrat talent i m bucur c pe lng poezie i place i s cltoreti. i doresc din toat inima s vizitezi mcar ceea ce am vizitat eu pn acum. Dac reueti s vezi mai multe ri, foarte bine.
Apropo de vals. n continuare vorbesc i despre vals, dar aici am dat doar un fragment despre Viena...
Cu drag,
Rodica Elena 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-03-03 12:45:49
         
 
  excelent textul! eu am vizitat Viena in decembrie si ploua:), stateam pe mijlocul strazii si parca asteptam sa ma invite cineva la vals:)
drag - Lory 		 
Postat de catre BBBB aaaaaa la data de 2006-03-03 12:31:24
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23949
Comentarii: 120070
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE