PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Cea mai frumoasă casă din Valea Nandrii Text postat de Florentin Sorescu Cea mai frumoasă casă din Valea Nandrii Voiam de mai mult timp să vă scriu această poveste, dar am simţit că nu i-a venit momentul. Așa încât am lăsat-o pentru când va fi. Și a fost să fie azi, 30.12.2017, orele 07.47 când am primit un răspuns. De obicei nu mă trezesc de dimineaţă, exceptând două situaţii: când sunt neliniștit sau când beau prea mult. Ieri m-am trezit mai devreme din primul motiv, azi, din al doilea. Telefonul meu nu sună aproape niciodată. M-am obișnuit să-l las pe modulul "vibraţii“ sau “silenţios“ din teama de a nu mă trezi cu el făcând gălăgie în instanţă. Când văd că am fost apelat și n-am fost pe fază, sun eu. Astăzi m-am trezit, așa cum v-am spus, mai devreme. Cu capul cât o baniţă după palinca băută împreună cu prietenii și foștii colegi de liceu, căci ne-am hotărât, ca în mai fiecare an, să petrecem revelionul împreună. În fine. Povestea pe care voiam să o scriu pornea de la un număr. Mai exact, de la lipsa lui. Căci temerea cea mai mare a lui Durleci Pavel Laurenţiu, autorul triplei crime de la Stoenești, după aceea de a nu fi condamnaţi niște oameni fără de vină din pricina lui, era că nu va avea un număr. - Cum adică număr? îl întreb pe Doru, tatăl lui, pe care îl apucaseră mustrările de conștiinţă că îl lovea în arest pentru nenorocirea adusă. Intuisem răspunsul, dar voiam să aud acest lucru spus de gura lui. - ‎De ani! mi-a răspuns el. Vocea îi era gâtuită de plâns, găsindu-și cu greu cuvintele. Mă doare sufletul acum, domnule avocat, când mă gândesc ce îi făceam. Nu îl lăsam să ia decât o îmbucătură după care îi trăgeam una după ceafă. Uite, nenorocitule, ce-ai făcut! I-ai omorât și pe ei, ne-ai nenorocit și pe noi. Acum, liber fiind, după soluţia de achitare, îl apucaseră remușcările. Nu întâmplător, ci pentru că între timp băiatul lui cel mic, autorul omorului, înnebunise, iar acum lucrurile se vedeau dintr-o altă perspectivă. Între mine și ei s-a creat o legătură foarte puternică, legaţi fiind de aceeași poveste. Încet-încet aveam să înţeleg că venirea acestui caz la mine a fost un dar. Iar darul cu adevărat dar este dăruirea. Sau, mai exact, când ești dăruit. Iniţial, Durleci Mirela, soţia și mama, a vrut să mă angajeze doar pentru cei nevinovaţi: Doru și Vasile. De Laurenţiu nici nu mai voia să audă. Eu am insistat să închei contractul de asistenţă juridică și pentru el, dintr-un considerent foarte simplu. Pentru a afla adevărul, întregul adevăr, trebuia să comunic. Cu toţi, nu doar cu unii. Și fără contract nu puteam avea acces și la cel care, din spusele lor, era unicul autor al triplei crime. Pe parcurs însă el a fost cel care mi-a stârnit cel mai mult compasiunea și mila. Mai mult chiar și decât fratele și tatăl său, deși fuseseră arestaţi fără a avea vreo vină. Dar oamenii ca ei au pe cineva în spate care îi susţine mai mult decât oricine. Iar acel cineva le dă putere și viaţă. Știţi cine. În schimb, vinovatul stă singur la judecată. Are cu adevărat nevoie de apărător, căci Dumnezeu îl lasă singur. Blestemul lui este cea mai pustie dintre singurătăţi: absenţa mâinii nevăzute, a Dumnezeirii. - Am fost un înger, Doamne, iar acum m-am transformat în Satan! Asta striga prin curte, domnule avocat, își continuă Dorel vorba tremurată. Ne-a povestit doamna doctor când ne-am dus să o întrebăm ce se întâmplă cu el la spitalul-penitrnciar. - ‎Cred că de la număr i s-a tras nebunia, zice și Mirela, mama, podidită de plâns. - ‎Cea mai mare frică a lui, îi ia vorba din gură Vasile, fratele cel mare, era să nu primească o pedespsă fără număr. Adică închisoare pe viaţă. Îmi spunea, "Vasile, dacă are un număr de ani, indiferent cât ar fi, pot număra. Se scade fiecare zi petrecută aici. Dar așa, ce mă fac? Că nu mai am ce să număr!". - ‎Și așa a fost! zice Durleci, mama. Arză-o-ar focul să o ardă de nenorocită! Că băiatul meu nu făcea așa ceva dacă nu era blestemata aia. Ea și-a băgat în mormânt soţul, fiica și tatăl, ea ne-a nenorocit și pe noi. Pentru ea Tinca este pricina tuturor răutăţilor. Spiritul malefic, Aţâţătoarea. Și lucrurile așa au evoluat, într-adevăr. Cei omorâţi făceau parte dintr-un clan similar stăpânilor de sclavi de la Berevoiești. Rude cu Durlecii pe care îi apăram eu, aceștia din urmă fiind familia mică. Una în care domnea pacea și liniștea până la cumplita crimă. - Aveam cea mai frumoasă familie de pe Valea Nandrii! răbufnește Mirela hotărât, iar figura ei capătă ceva măreţ. Omul meu m-a iubit și m-a respectat, vorbea cu toată lumea. Totă lumea ne respecta. Nu am cerut de la nimeni nimic, pe toţi îi ajutam. Băieţii mei nu fumau, nu mergeau prin cârciumi. Ne vedeam de casă, aici era viaţa noastră. Și cât de înstăriţi eram. Am avut păsări, porci... Și doi cai de mai mare frumuseţea. Acum totul ni s-a dus. A trebuit să-i dau pe nimic. Din cei mai înstăriţi, am ajuns săraci lipiţi. Numai din pricina la nenorocita aia, că ea îi asmuţea pe toţi. - ‎Taci, femeie, o întrerupe Doru cu glas ferm, dar blajin. Că și cum a pedepsit-o Dumnezeu pe ea la nimeni nu trebuie. Nici la dușmanii cei mai răi nu le-aș dori. Există cuvinte care ne exprimă, de cele mai multe ori unul singur. Dacă ar fi să găsesc cuvântul potrivit pentru Doru, acesta ar fi Blajinul. Are cam 40 de ani, dar arată mai bătrân. Mai degrabă scund și puţin rotofei, seamănă cu un ursuleţ. Vorbește molcom și simplu, dar întotdeauna are ultimul cuvânt. Pe care toţi îl respectă ca pe literă de lege. - Și căţeii? îi întreb eu. Căţeii ce mai fac, că pe ei nu i-aţi pierdut. Asta era o vorbă a mea cu Mirela, mama. O dată când am discutat cu ea și vedeam cum plânge și se frământă pentru cei arestaţi, m-am gândit s-o scot din ale ei și am întrebat-o de căţei. Pe ea aș numi-o Răzbătătoarea, căci nimeni nu a luptat mai mult decât ea să-și apere omul și feciorul. Venea întotdeauna la mine cu al treilea și ultimul copil, Laurenţia, o fată ca la 13-14 ani dată foc de isteaţă. Și acesta ar fi cuvântul care ar defini-o cel mai bine, Isteţica. Ea îmi servea de traducător pentru că pe multe lucruri mama nu le înţelegea, și ce nu pricepea de la mine, îi explica ea. Mai simplu și pe înţelesul lor. - Nu cred să mai trăiască! mi-a răspuns ea atunci și s-a pus mai rău pe plâns. Mirela, nu Laurenţia. Strategia mea dăduse greș, în loc să o scot din starea aia mai rău am băgat-o. - Am auzit că pe unul a călcat mașina și i-a rupt spatele. Și mâncare cine să le mai dea? S-or fi dus care încotro. M-a sunat un frate și mi-a spus că i-a luat el, dar nu cred să fie așa. M-a minţit ca să nu-mi pară rău. Dar fratele nu o minţise, luase cu adevărat câinii la el, inclusiv pe cel rănit. - I-am găsit la poartă când am ajuns acasă! intervine și Doru prompt. Chiar așa, domnule avocat, că am uitat să vă povestim. Nu știu cum de am uitat... Să vedeţi ce ne-a povestit o unche a mea. Cică era cu câinii pe vale când ne-am eliberat. Prinseseră drag de ea, că le dădea mâncare. Și odată au pus bot și au început să urle, după care au rupt-o la fugă acasă la noi. "Aoleu - zice ea - s-a întâmplat ceva! Știa că în ziua aia ne judecăm. Mi s-a făcut pielea de găină și m-am gândit că ăsta e semn ori de bine, ori de rău. Și n-am mai stat nici eu, am fugit acasă, că m-am speriat rău. - ‎Adică v-au simţit că aţi venit? Îl întreb. - ‎Nu, domnule avocat, nu atunci. Mai devreme s-a întâmplat, când ne-am liberat. Cred că în momentul când ieșeam pe poarta penitenciarului, cam atunci a fost. Că am potrivit ceasurile. Când am ajuns acasă, peste câteva ore, ei erau deja acolo. Ne așteptau în faţa porţii. Poate nu i-aș fi crezut altă dată, deși nu i-am văzut niciun moment minţind. Vorba lor este simplă și firească. Doar că anul trecut, dacă nu mă înșel, a fost arestat un vecin al meu. A stat câteva zile, că instanţa superioară l-a pus în libertate și bine a făcut. Vecinul ăsta al meu avea un câine hasky. O căţea, mai exact, pe nume Bella. Și tot timpul cât a fost arestat câinele a fost tot un urlet. Exact cum urlă lupii la lună, așa făcea. Am și înregistrat-o. Până atunci au tot fost plecaţi, dar nu a urlat niciodată. Niciodată nu a urlat până atunci și mi-am dat seama că din pricina lui face așa. Câinii au un simţ al lor, poate și noi l-am avut odată, dar ni s-a atrofiat. Aveam să înţeleg, într-un final, că acesta era lucrul care particulariza această cauză. Prezenţa lui Dumnezeu, a mâinii nevăzute. În lumea asta simplă, a pădurenilor, lucrurile au fost mult mai puţin alterate. Încă poţi să vezi acel ceva de la început de lume. Frumuseţea și atrocităţile sunt mult mai puternice și vizibile, ca atunci când ziua a fost delimitată de noapte, răul de bine, întunericul de lumină. - Într-o vreme n-am mai vrut să știu de Dumnezeu, răbufnește Vasile brusc. M-am gândit că, dacă m-a lăsat să stau așa, cu cătușele la mâini, nu e ce se spune de el. Nu are cum să fie bun dacă pe mine mă lasă așa când n-am nicio vină. Sau nu există. - ‎Taci, mă, prostule, intervine Doru cu glasul lui blajin. Vorba lui este domoală, aproape șoptită. Nu mai vorbi așa.... După care se întoarce spre mine și-mi spune. Adevărul e, domnule avocat, că și eu mă cam supărasem. Și m-am gândit așa: Că dacă voi fi condamnat îmi voi lua zilele și mă voi duce la El. Am să stau drept în faţa lui și am să-i spun așa: "De ce mi-ai făcut, Doamne, asta, că Tu știi. Poate procurorul nu a văzut. Și nici judecătorul nu vede... Dar Tu știi totul de la început: Și că eu dormeam acasă pe perina mea, și că Vasile era cu mine când s-a săvârșit crima. Și că nu am știut ce are în cap băiatul cel mic... Mi l-am și imaginat, pentru o clipă, cum stă el în faţa lui Dumnezeu cu figura aia de ursuleţ blajin. Fără să-l certe, fără să-i ceară socoteală. Așa, pur și simplu. Ca cel care se știe drept și nu înţelege cealaltă socoteală. - Și băiatul ăsta al meu, domnule avocat, nu era aș!.... Laurenţiu. Avea el o scrânteală a lui, nu zic nu. Dar pentru nimic în lume nu ar fi făcut fapta asta. Ei l-au adus în starea asta... Erau mai răi decât cei din clanul Berevoiești. Mult mai răi... Uite, ca să-nţelegeţi ce vă spunem. Era în satul nostru o femeie și femeia asta avea bărbat. Și nenorociţii ăștia niciodată nu-i lăsau în pace. Se duceau peste ei și ce nu le făceau. Ce nu le făceau, domnule avocat. Odată, unul dintre ei, Puiu Durleci, s-a dus peste ei în casă. Pe el l-a legat de pat, iar de ea și-a bătut joc sub ochii lui. A albit omul ăla după ce i s-a întâmplat așa gtozăvie. Erau și copiii de faţă, ţipau ca scoși din minţi. Și dupâ ce a violat-o l-a luat pe omul ei de funie, l-a legat de căruţă și l-a târât prin tot satul. Până la tată-său acasă. Ăsta, de l-a omorât Laurenţiu. L-a pus cu capul sub un zdrobitor și i-a zis că o să-i frângă gâtul. Și taică-său, în loc să-l certe, nu i-a zis nimic. Nimic nu i-a zis taică-său, deși tocmai el ar fi trebuit să-l oprească. Noi suntem vehicole, suntem caroserii. Spuneam asta într-o poveste, Ana care aduce fericirea. Că îngerii, pentru a veni pe pământ, se folosesc de noi. Sunt din carne și oase, uneori sub cele mai bizare forme, cum ar fi un angajat din trupele speciale: Îngerul de la mascaţi. Care își dă seama că niște oameni sunt închiși fără de vină și la aduce mângâierea. Dar nu toţi îngerii vin să aducă compasiune. Nu toţi îngerii sunt buni. Există și îngerii mâniei, ai pedepsei. Îngerii necruţători. Ei tot de oameni se folosesc ca să împlinească sentinţa. Există în limbajul popular un termen care denumește cel mai bine această situaţie: "A fi posedat". În termeni știinţifici, nebunia. - Nu am fost eu! îmi spunea autorul crimei când vorbeam cu el. Eu nu am mai fost eu. Aproape nimic nu mai ţin minte, a fost ca și cum m-ar fi locuit altcineva. Nu spun asta ca să scap de vină, ce am făcut rămâne făcut. Dar ceva s-a întâmplat cu mine atunci... Ultima dată când l-am văzut a fost după condamnare. Luase închisoare pe viaţă, iar acest lucru îl dărâmase complet. Anii lui nu aveau număr, lucru de care se temuse cel mai mult. S-a fixat termen pentru judecarea măsurii preventive, întrucât judecătorul nu terminase de motivat sentinţa. Și atunci tot el a trebuit să judece menţinerea în arest, care expiră după un anumit timp. Laurenţiu a vorbit foarte frumos, deși era vizibil sub influenţa sedativrlor, fiind mutat la psihiatrie. Avea tot timpul halucinaţii, le zicea alor săi că noaptea vin urșii peste el și-l lovesc. Dar vorba lui nu a fost de această dată una de nebun. I-a mulţumit judecătorului că i-a achitat pe fratele și pe tatăl lui, făcând dreptate. După care, la vorbitor, când am cerut permisiunea de a lua legătura cu el, și-a dus mâna la inimă și mi-a spus așa: "Domnule avocat, îmi exprim rrcunoștinţa. Aţi scos dreptatea și o să faceţi acest lucru și de-acum încolo, căci mulţi sunt nevinovaţi și nimeni nu-i ascultă. Iar dumneavoastră vă uitaţi în sufletul omului și vedeţi“. Dacă ar fi să-mi alătur un cuvânt, acesta ar fi: ascultătorul. Sau povestitorul. Dar pentru a povesti trebuie mai întâi să asculți. Așa se nasc poveștile. Eu ascult oamenii, încerc să le aflu povestea. Poate de aceea un coleg de breaslă mi-a spus că acest caz a fost pentru mine și că sunt singurul care puteam intra în el, că pe altul nu l-ar fi văzut. Știa că eu ascult și văd oameni pe care nu-i vede nimeni. Care tot timpul sunt daţi la o parte și li se pune o etichetă înainte de a fi ascultaţi. - A fost om bun! îmi spune Mirela, mama, oftând. Nimeni nu știe ce suflet avea. Nimeni. Ca să vedeţi, domnule avocat, ce fel de om a fost el. Aveam în sat un preot. De-ăla de predică evanghelia. Și cănd era vreo sărbătoare ruga lumea să aducă lucruri pentru săraci. Care ce are. Și de fiecare dată găsea o batistă împăturită pe care nu era scris niciun nume. Cu două-trei sute de lei în ea, adicâ mult. Foarte mult pentru comunitatea noastră. Și de fiecare dată preotul întreba: “Cine a pus banii ăștia?”. Și nu răspundea nimeni. Târziu de tot am descoperit că el îi punea. Laurenţiu. I-am găsit odată batista cu ei împăturiţi, după ce vândusem niște afine. Și l-am întrebat, "Măcar, dacă tot îi dai, de ce nu îţi scrii numele?“. “Lasă, mamă, la ce să îl scriu? Când faci un bine nu trebuie să știe nimeni. Nu-i bine să te semeţești, să te lauzi la lume.“. Ultimele noastre întâlniri au fost din ce în ce mai dese, pentru că starea lui de nebunie a evoluat în mod galopant. Doctorii de la Spitalul Penitenciar Colibași le-am spus că acest caz le depășește competenţele și l-au trimis la Spitalul Penitenciar Jilava. - Ce facem acum, domnule avocat? mă întreabă Mirela. Asta era vorba ei de când erau toţi arestaţi. Cuvintele ei sunt simple și frumoase: - ‎ Mi-aș pune inima asta în palme și le-aș arăta-o domnilor judecători, să vadă ce e în ea, îmi spunea ades. Sau, când am întrebat-o ce crede despre faptul că cel de la mascaţi și-a dat seama de cei doi sunt nevinovaţi, mi-a spus așa: - ‎Cred că s-a dus Dumnezeu la inima lui și i-a bătut la ușă. Încă nu aveam fixat un termen la instanţa superioară, dar între timp s-a stabilit. Cu puţin înainte de Anul Nou. I-am sunat și le-am spus. Exact în ziua în care m-am dus să citesc motivele de apel ale parchetului, pe 28.12.2017, m-au sunat să-mi spună că Laurenţiu a fost dus de urgenţă la Spitalul Judeţean. Pe data de 29, în timp ce mă deplasam spre Cheile Grădiștei, lângă Brașov, ca să serbez trecerea în noul an, m-au sunat ca să-mi spunâ că este într-o stare foarte gravă: - Ne-au spus că are creierul de tot mâncat, că nu mai are creier. Și că trebuia adus demult la spital, că nu se mai poate face nimic. - ‎Își revine el! am căutat eu să-i consolez. De dimineţă, pe 30.12.2017, îmi sună telefonul pe care aproape niciodată nu îl uit deschis. Înainte de a se fi făcut orele 8.00. Și - culmea - eram de ceva vreme treaz, cu capul cât o baniţă. - Ţi-a sunat alarma? mă întreabă soţia care tot chicotea pe seama mahmurelii mele. - ‎Nu! îi răspund. M-au sunat clienţii mei, cei cu omorul. S-a întâmplat ceva grav, ei nu m-ar suna la ora asta. Cred că a murit Laurenţiu. - ‎Păi sună-i, ce mai stai? Pune mâna pe telefon și vorbește cu ei. Laurenţia a fost cea care mi-a răspuns. - A murit Laur, îmi spune ea, căci este traducătorul lucrurilor care trebuie formulate cel mai simplu. V-o dau pe mama la telefon. - ‎A murit Laurenţiu, zice Răzbătătoarea. Și-acum ce facem, domnule avocat? - ‎A murit Laurenţiu se aude și Doru, Blajinul, al cărui cuvânt este întotdeauna ultimul și știi clar că așa e cum spune. - ‎Păi ce să faceţi, îi spun mamei. Vă duceţi la biserică și vă rugaţi pentru sufletul lui. Adică nu, nu la biserică, nu trebuie neapărat să vă duceţi acolo. Oriunde, dar rugaţi-vă pentru sufletul lui, căci a fost un suflet chinuit. După aceea m-am gândit, oare de ce m-o fi întrebat ce facem acum? Asta făcea de fiecare dată când i se părea un hop de netrecut, iar eu îi explicam că trebuie să facem cutare și cutare lucru. Și mi-am dat seama că trebuie să-i scriu pledoaria în care să spun povestea lui în faţa celeilalte instanţe. Aceea că a fost un om bun, prin care a venit un înger al întunericului pentru a pedepsi. Și că după acest lucru s-a chinuit amarnic. Și că a fost cineva care a văzut tot timpul batistele lui împăturite ca niște boceluţe. Și știa cine le-a pus.. Și mai știa și că acolo își punea, alături de bănuţi, inima. Și s-a gândit Bunul Dumnezeu să-i curme zilele, punând un capăt numărului. S-a uitat la sufletul lui, i l-a înfășurat într-o batistuţă și l-a luat. Seara i-am sunat și am vorbit cu Vasile. - Cred că a fost mai bine așa, i-am spus. A scăpat de chinuri. - ‎Așa este, domnue avocat, îmi răspunde Vasile. L-am adus acasă, nici nu știţi cât de liniștită este faţa lui. Parcă râde. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Nu trebuie decât să intrați în ”Modificare texte” și să dați enter între unele pasaje și se creează spații. Vă ia câteva minute! La mulți ani.   Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2018-01-01 20:10:10               O să îl șterg și-l voi reposta altă dată. La mulţi ani!   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2018-01-01 20:05:54               Pentru lectori ar fi util să existe spații între pasaje. Textul nu poate fi citit dintr-o privire, dintr-o suflare!   Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2018-01-01 19:28:42               Voi face și corecturile, sunt convins că s-au strecurat, dar am vrut să-l postez azi, în prima zi a anului. Este scris la prima mână, așa că nu-mi luaţi în nume de rău greșelie. Avea vârsta de 23 de ani când a murit. Ca un făcut, mi-am intitulat concluziile (lucru care nu se obișnuiește în drept) “Cuvânt de viaţă sau cuvănt de moarte“. Și, când-colo, chiar așa a fost.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2018-01-01 19:26:28 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23952 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE