De la 1 ianuarie 2017 și până acum au fost publicate în pagina Europeea 24 de postări.
După criteriile mele am selectat textele de mai jos ca fiind nominalizări pentru Premiile Europeea luna ianuarie 2017.
În final, voi selecta, pentru nominalizare, dintre toate textele publicate aici între 1.01.2017 și 1.02.2017.
Cei care doriți evaluați cu note de la 10 la 1 textele de mai jos. Aceste evaluări vor fi luate în considerare în atribuirea premiilor publicului.
1. Roșul din pahare
Text postat de Ecoul Padurii
mi-aduc aminte că pe vremuri
privirea mea se tăia în tot ce atingea
și sângera
puțin câte puțin roșul mi s-a scurs tot
într-un pahar
lumea a devenit alb
lumea a devenit negru
ca în orice film mut tăcerea a început să vorbească
fiecare om
fiecare lucru
avea tăcerea lui
la o masă mare eram așezați toți
am închinat în cinstea lui alb
am închinat în cinstea lui negru
și am băut tot roșul din pahare
2. Nepoții lui Urmuz (III)
Text postat de Daniel Petrescu
NEPOȚII LUI URMUZ (III): ZARAL
MOTTO:
Pe Kalughin l-au îndoit în două, l-au împachetat și l-au aruncat odată cu gunoiul. ( Daniil Harms Visul)
Zaral a venit pe lume în timpul unei eclipse parțiale de lună, probabil din cauza aceasta era parțial constituit dintr-un zîmbet, doi umeri, două picioare și două urechi. Între urechi se întindea un spațiu viran, necultivat și frecventat îndeobște de veterani și de ofițeri în retragere care jucau aici tabinet și oină. El făcea parte din ramura Țevder a familiei lui Gharynov. Gharynov fiind cîrlionțat, opac și de confesiune musulmană și, avînd el mai multe neveste, una dintre ele îl plodi prin Țevder. Din Țevder ieși Mirnoab, din Mirnoab se născu Kasrah, din Kasrah se trase prin parturiție Teohat, iar Teohat îl aduse în lume pe Zaral. Acesta nu se născu normal, cum se nasc toți pruncii, ci ieși din urechea tatălui său pe acordurile uverturii din Tannhauser fiindcă maică-sa nu avea deloc ureche muzicală. Nu frecventă niciodată kindergartenul, școala primară sau gimnaziul, ci își desăvîrși învățătura la înaltul Institut de studii ornitologice, o clădire elegantă, construită din sîrmă și scîndurele, cocoțată în vîrful unui stejar secular. Teohat era angajat în acel loc ca zugrav, iar în timpul liber vopsea penetul păsărilor căzătoare. Aici, mai aproape de stratosferă și de influența benefică a razelor solare în timpul procesului de fotosinteză, el își învăță fiul multe noțiuni importante, cum ar fi acelea că bufnițele respiră doar în timpul nopții, că struțul își vîră capul în nisip din curiozitate, nu din lașitate, iar pelicanul și iglița sunt două subspecii care aparțin aceluiași regn.
Atingînd vîrsta majoratului Zaral le spuse părinților săi: Vreau să călătoresc prin lume ca să-mi găsesc un ideal! Cînd auzi asemenea vorbe biata maică-sa leșină, apoi se trezi cînd o stropiră cu apă rece, pe urmă leșină din nou și tot așa, pînă cînd, în cele din urmă, se transformă într-o mătură veche din paie de sorg. Taică-su, în schimb, îl aprobă căci tocmai băuse o litră de rachiu și, înainte de plecare, îi dădu un ultim sfat: Fiule, orice ai face și oriunde te-ai duce, să nu intri cumva în vorbă cu o femeie cu ochii încrucișați și coafura tricotată!
Zaral promise că-l va asculta. Se echipă cu un costum tropical din tablă zincată, luă cu el un astrolab, un compas și o damigeană cu gaz și plecă pe Argeș în sus. Călători cu trenul de marfă, apoi într-o cotigă trasă de două bivolițe, iar ultima parte a călătoriei o efectuă cu o hidrobicicletă. După ce constată cu stupoare că Glavaciocul izvora dintr-o gaură situată la 44°31′34″latitudine nordică și 25°06′19″longitudine estică, se întoarse dezamăgit acasă unde rămase inert circa jumătate de an. După ce își veni în fire, îmbrăcă un capot din brocart roșu, și-și vesti familia (mai puțin pe maică-sa, uitată într-un colț și năpădită de praf și pînze de paianjen):
Am avut o revelație: Lumea, așa cum o percepem noi, are la origine un castravete!
Ce fel de castravete: cornichon, bulgăresc, de seră, crud sau murat în oțet, dres cu sare, piper și frunze de dafin ? se interesă taică-su, Teohat.
Castravetele pur-și-simplu, castravetele primordial! replică Zaral și plecă spre obor să-l caute. N-avu noroc căci era miercuri, iar miercurea în obor se comercializau cu precădere gîște, găini, berbecuți și, numai ocazional, iepuri de angora, mincioace și semințe de muștar. Obosit de căutare și dezamăgit de eșecul întreprinderii sale, ieși din perimetrul pieții cu gîndul să bea o bragă rece. Sub un umbrar din fîșii de rafie văzu o persoană de sex feminin care scotea dintr-o saca un lichid limpid și rece.
Mă iertați, cît costă o litră de bragă? o interpelă el.
Femeia îl privi cruciș și își aranjă cu degetele rășchirate în piaptăn frizura care semăna cu un fular tricotat.
Nu e bragă, bunule călător, e apă vie!
N-are a face, hîrîi el cu gîtlejul uscat, mi-e o sete de mor!
Femeia îi întinse un ulcior ciobit pe suprafața căruia se putea desluși o minunată decorație înfățișîndu-l pe sfîntul Martin împărțindu-și mantaua cu un bărbat dezgolit. Sfîntul purta o armură și un coif de conquistador, iar sărmanul avea o figură de corsar jegos.
Numele meu este Luzokera! șopti ea aruncîndu-i o ocheadă foarte sașie și languroasă.
Zaral bău și simți cum în măruntaiele sale se petrece o neașteptată metamorfoză, de parcă toți paraziții săi intestinali se transformau în fluturi. Sentimentele sale izbucniră într-o rafală umedă de cuvinte: Doamne, Dumnezeul meu, mă simt ca un vrej uscat care, pîrjolit de arșiță fiind și ploaia cerurilor Tale udîndu-mă, am renăscut cu atît vigoare încît în vînele-mi uscate s-a pornit zbuciumul sevei, mi-au crescut mlădițele înțelepciunii și-am dat floare, iar din floare, prin încrucișare cu colbul binecuvîntat al tăriilor celeste, rod am rodit, o nemaivăzută coloană verde ca verdele Canaanului, înalt cît cedrii Libanului, în vîrful ei, sufletul mi-am suit căci renăscut sunt și din moarte trezit...osana, tu apă, de viață și de moarte dătătoare...amin!
Femeia privi în sufletul lui Zaral ca într-o fîntînă seacă apoi, fără să mai zică nimic, îl luă de mînă și-l conduse între două garduri înalte din răchită nedecojită spoite cu lut. Peste gard el zări un lan de felurite curcubitacee: dovlecei, bostani turcești, harbuzi, pepeni și, mai ales, castraveți, minunații castraveți în floare.
Tatăl meu a fost vagmistru de reiteri negri . În primul război ruso-austro-turc un obuz i-a retezat un picior dar nu s-a descurajat și a încălecat din nou. În al doilea și-a pierdut o mînă dar a continuat lupta. La Waterloo și-a pierdut și-al doilea picior, iar atunci s-a apucat de grădinărit.
Zaral căzu în genunchi dinaintea ei:
Slăvit fie Atotputernicul și Atotvăzătorul că te-am întîlnit! De-acum menirea mea este să rodesc și să mă-nchin Ție, Doamne!
Luzokera îi dădu o săpăligă și-l îndemnă:
Rodește și trudește, Zarale, așa cum au rodit Abraham, Iosif, Moise și toții robii Eghipetului căci numai prin muncă neîntreruptă poți găsi fericirea pe acest pămînt!
Și munci el în grădină cu sîrg, așa cum îl îndemnă femeia cu privirea crucișă și părul ca țesătura. Ziua săpa și uda curcubitaceele, iar noaptea înălța rugi. În puținul răstimp cît ațipea visa lujerul castravetelui primordial, verde ca pajiștile Canaanului, înalt cît cedrii Libanului. De fiecare dată, însă, cînd se cățăra spre vîrful lui, vrejul se rupea și el se prăvălea în țărînă.
Astfel au trecut trei ani nesfîrșiți. Grădina de legume prospera, iar Luzokera îi dărui un băiat pe care-l botezară Barabak, un prunc dolofan cu capul în formă de tărtăcuță dar pe Zaral îl muncea mai presus de toate gîndul că se închina la un idol fals. După sfîntul Ilie se urcă pe un dîmb abrupt și răsădi acolo un castravete din soiul celor care zici aleluia ! cînd îi vezi. Castravetele însă nu rodi, oricît îl udă și se rugă cerului și-atunci rămase acolo, în pustie, pînă cînd pieptul i se oțeli, capul i se împietri și se transformă într-o pompă de irigații. Ploaia cerului în el se aduna și-apoi din ochi, nări și ochi îi țîșnea udînd ogorul. S-ar putea să fie găsit și astăzi în același loc, de nu l-or fi demontat niște șătrari care adună și comercializează fierul vechi.
3. Nepoții lui Urmuz (II)
Text postat de Daniel Petrescu
NEPOȚII LUI URMUZ (II): AFANAZ
MOTTO:
Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.
(Fabulă, Urmuz)
Afanaz era un ins sociabil care se compunea dintr-un frac cu revere din cretă colorată, o freză asimetrică dată cu briantină franțuzească și un nas. Nasul său avea dimensiune impresionantă, de circa o leghe marină, și era susținut mereu îndreptat spre cer cu ajutorul unor scripeți din cîrpe și a unor otgoane fictive. Putea fi recunoscut cu ușurință după acest apendice nazal și prin faptul că purta în picioare, indiferent de condițiile meteorologice de afară, două perechi de schiuri cu rotile din gutapercă, savant angrenate după tehnica melcului lui Arhimede. Cînd se odihnea, între două curse, priza un amestec de brumă, usturoi pisat și semințe de hrean nipon care, explica el, îi menține simțurile mereu treze.
Meseria de bază a lui Afanaz era cea de dascăl de dialectică și retorică sportivă dar, fiindcă această îndeletnicire nu îi asigura un trai confortabil, în timpul liber, cam zece ore pe noapte ascuțea condeie din lemn de plop, toca frunze uscate și ținea prelegeri în aer liber. Publicul său se compunea, în principal, din mierle, prigorii, soboli, cratițe ruginite, doici fără ocupație și bursuci pensionați. Uneori, în urma acestor conferințe, reușea să achiziționeze sarmale de post, zacuscă monocoloră și niscai catrene în doi peri din care se înfrupta cu multă plăcere.
Iată o mostră a retorismului afanazian:
De ce respirăm? Înainte de ocolirea propriuzisă a subiectului voi face o scurtă abordare în maniera corsarilor bretoni...nu, nu mă piaptăn în stilul rocambolesc din Saint-Malo ori Port-of-Prince, ci am de gînd să vă escamotez tema și să dărăcesc tiparele. Așadar, eu am început să respir după o scurtă apnee, la frageda vîrstă de trei minute, cînd cuprins de panică am tras aer în piept pentru întîia oară și am descoperit prolegma lui Anaximandros din Valparaiso: totul este eter, nimic nu se disipează definitiv! Apoi am ajuns la înțelegerea funcției cognitive a respiratului: dacă nu respir ritmic, continuu și relevat, ajung să nu mai respir deloc și în cîteva ore se instalează rigor mortis. Aprofundîndu-l pe Ponce de Léon am trecut la faza pseudolichidă a veșniciei: întreaga atmosferă terestră, dar cu precădere buricul ei, devine prin meditație o fîntînă vitală aeriană care asigură imortalitatea. Nu-i așa că pare ambiguu? În acest moment putem cădea în păcatul de a crede că respiratul există pur și simplu, în afara egoului receptat obiectiv, fără o cauzalitate de debut și fără o finalitate de final. Pe urmă am suferit o catastrofă aviatică, un adevărat naufragiu aerian. Mă aflam în cer, deasupra lucea un uscat plat, solid și discoidal, sub el un alt cer și tot așa pînă cînd am amețit numărînd cerurile și discurile solide, dar am inhalat fericit acel amestec aerat. Asemenea lui Brioche et Savarin am recalculat între două inspirații și o expirație, formula ciclică a atmosferei elevate: o uncie piperidină, trei sferturi de dram zăpadă, tot atîta terebentină și esență de zadă, excipiens foale goale, zăduf expirat. Așadar, fără impact și fără pneume suntem doar niște rîme crucificate la răspîntia destinului. Concluzia este evidentă: cu cît respirăm mai mult cu atît ne dezvoltăm amplitudinea mișcărilor toracice și ne șlefuim bronhiile prin saturația cu oxigen curat. De-abia anterior am înțeles că aerul nu este pentru orice ignorant!
Afanaz s-a retras definitiv din viața publică după ce a fost violat de o țigăncușă care vindea brîndușe de toamnă pe strada Caimatei, colț cu ulița Armenească. Părinții fetei l-au forțat printr-o sentință judecătorească definitivă , drept reparații morale să o ia de nevastă. Din acel moment a renunțat și la discursurile ambulatorii preferînd viața de familie. Poate fi văzut doar la iarmaroacele din cîmpia Burnazului unde interpretează scurte dansuri ritualice acompaniate de haikuri și acorduri de caval.
4. Nepoții lui Urmuz (I)
Text postat de Daniel Petrescu
NEPOȚII LUI URMUZ (I): GAȘPERCU
MOTTO:
De vreți cu toți, în timpul nopții, un somn în tihnă să gustați,
Nu faceți schimb de ilustrate cu cel primar din Cârligați.
(Urmuz, Plecarea în străinătate)
Gașpercu era un exemplar al neamului său gastroefasogian, nu prea înalt dar bine rotunjit la pîntece, cu urechile larg deschise, cu buzele grase, cu nările foarte receptive și o gușă în muchie. Indivizii acestei specii se înmulțesc prin partogeneză, dar la nevoie, dacă nu se află o perdea verde prin preajmă pot recurge și la o autocoabitare mononucleotică. De îmbrăcat se îmbracă, de obicei, în sarafane din hîrtie creponată tivite cu panglici roșii și cetină proaspătă, deși preferă ghirlandele din frunză de dud în amintirea glorioaselor vremuri cînd strămoșii lor cultivau viermi de mătase. Ca mod de hrănire sunt preponderent carnivori, putînd să înfulece un enorm număr de mititei cu muștar, fleici la grătar, caltaboși, tobe afumate și șunci sărate la o singură masă de trei ori cît greutate lor corporală.
După ce a ieșit din copilărie și și-a încheiat stagiul militar ca furier secund la escadronul de obezi hipotractați, Gașpercu a observat că umărul său drept a luat forma unui suport de condeie, iar din nări a început să îi picură cerneală ieftină și praf de pușcă. Atunci, în mintea lui cazonă și cazanieră a încolțit ideea să ajungă literat, iar dorința devenea tot mai arzătoare pe măsura ce sughița, pînă cînd amenința să-l îmbolnăvească de o aprindere cronică de mațe. Lucru de mirare căci, din moși-strămoși, toți ai lui avuseseră meserii onorabile cum ar fi : cantinieri, vivandieri, carmangii,lustragii, tutungii, papugii, vizionari, telali, vînători de șacali și transportatori de mobilier urban. Și-a înfipt o pană de dropie în ureche, a agățat trei călimări din porțelan contrafăcut la brîu și-a pornit cu pași alerți spre aula Academiei. În drumul său, de la cazarmă pînă pe strada Mașina de Pîine, a compus trei poeme considerabile. În primul era vorba de o herghelie, în al doilea de-o paranghelie, iar al treilea era o baladă apoftegmatică dramatizată după Miorița. În parcul Tei a dat peste o cioară și, fiindcă nu prînzise nimic în ziua respectivă, a înghițit-o cu tot cu pene. Peste trei minute s-a întîlnit cu criticul Vladimir Streinu și l-a consumat fără pîine, adaos de oțet, untdelemn sau muștar. Între două îmbucături a putut fi auzit recitînd:
mi-au nimerit pegașii întunecați tîmpla / copite de abanos, coame bleumarin, membre șlefuite pînă la os, aripe date cu petrosin / nimic din ce este comestibil nu mi-e străin / nici virgina sintetică nici vîrcolacul cenușiu / cînd gropi verticale se-ntind gheare spre mine / te urăsc, lume colorată în fistichiu/ te iubesc margine a limbii de cîine/ patos, athos, aghiasmă, rachiu...
Fără îndoială, dacă Ibrăileanu n-ar fi decedat în urmă cu jumătate de veac, l-ar fi halit și pe acesta.
Cine știe cîte persoane sau mierle urbane ar fi consumat Gașpercu dacă marșul său, aidoma al unui Xenofon însetat de sifon, nu s-ar fi încheiat în dreptul Bibliotecii centrale. Acolo a scos din foale o coală din mucava de aproximativ 100 metri patrați și a lipit-o pe fațadă cu ajutorul a zece chintale de gumă arabică. În bătaia razelor firave de april trecătorii au putut citi mirați următoarele:
Ateneul de Ceară, cerc literaro-filosofico-gastronomic, organizează în data de treizeci și patru mai, anno domini, postmeridian, în localitatea Aruncata de Cîmpie, evenimentul memorabil: ZILE și NOPȚI dedicat echinocțiului. Cu această ocazie se va lansa și cartea de bucate a lui Marc Antonie Sleitu junior: Digestii de cerneală o mie de rețete pentru gătit sepia și fructele de mare în suc propriu. Vor concerta Marcel Tamburașu și formația cinci piculine. Intrarea exclusiv pe bază de invitații. Orale, scrise, timbrate paravion.Nu se asigură cazarea și nici aperitivele.Vă așteptăm cu un geometric interes.
După această întîmplare, comunicatele de presă au anunțat că Gașpercu a trecut la credința mozaică și s-a mutat în Bolivia. Acolo, cică s-ar îndeletnici cu creșterea porcușorilor de guineea din carnea cărora prepară o șaorma delicioasă. Și-a luat numele de Vipușceac și n-a renunțat cu totul la executarea afișelor.
5. Prin albul tău mirările respiră
Text postat de Camelia Constantin
Lumina mea
ce-mi dăruiești lumină
și peste toate,
viață mai presus
de îndoieli, de noapte,
de morfină,
lumina mea
cu fruntea spre apus.
Prin albul tău
mirările respiră,
prin vocea ta
cântările-au ajuns,
câmpiile
mai toate se deșiră,
lumina mea
cu sufletul ascuns.
Între zăpezi
minunile colindă,
la pieptul tău
se adâncește-un gol,
cu ochii înspre ochii
din oglindă,
nu știu când trec omătul,
rostogol.
Și mă trezesc,
deodată-n altă lume,
cu sănii mov,
cu aripile lungi,
mai îngropată parcă,
fără nume,
iar tu departe încă,
să ajungi...
6. Trezește-te, Lazăre!
Text postat de Florentin Sorescu
Raiul copiilor nu este la fel ca raiul oamenilor mari, deși se află în aceeași clădire din curtea spitalului în care nimeni nu are acces decât atunci când adoarme.
Copiii ajung acolo duși în brațe.
Oamenii mari sunt puși pe niște măsuțe cu roți asemănătoare cu cele din blocul operator. De aceea ei sunt triști și nu vor să ajungă în rai.
Doamna Mariana ne-a spus că acolo sunt o grămadă de jucării, dar nu ne dau voie și nouă să intrăm pentru că este foarte frig și răcim. Pentru cei adormiți e altă socoteală. Ei nu simt frigul și nici nu strănută, ci doar visează. Cei care ajung în rai sunt fericiți, chiar și oamenii mari, cu toate cã la început nu-și dau seama de acest lucru.
Majoritatea celor care se duc în rai trec mai întâi prin blocul operator, unde sunt orbiți de niște lumini puternice. Acolo li se face o injecție ca să nu îi doară atunci când sunt cusuți.
După ce li se face injecția adorm și visează tot feluri de lucruri.
Și Pinocchio a fost dus în blocul operator, dar asta o știm numai noi, cei din spital. Copiii care n-au fost niciodată internați n-ar putea să înțeleagă.
Lui Pinocchio nu i-au ieșit bine cusăturile și de-aia s-a spus că a fost făcut din bucăți din lemn. De câte ori nu le iese ceva, oamenii mari inventeazã povești. De fapt lui Pinocchio i-au greșit nasul și, ca sã se justifice, au inventat povestea cum că i-ar fi crescut din cauza minciunilor. Dacă ar fi adevãrat, toți doctorii de-aici ar avea nasurile mari.
Și lui Lazăr i-au făcut nasul mai mare decât înainte, dar el nu minte niciodată. Al lui e mare și rotund ca al unui claun. După operație ne-a lăsat pe toți să punem mâna pe el, ca să ne convingem că nu este prins cu elastic.
Cãnd mi-au făcut injecția, eu l-am visat pe Ciribidache. Ciribidache este un cățel pe care l-am iubit foarte mult, dar pe care nu l-am mai găsit acasă. Mamaie mi-a spus că a plecat, însă eu nu am crezut-o niciun pic. Cum te vedea, Ciribidache venea fericit să te lingă. Uneori mi se pãrea cã și nasul lui aduce cu un nãsturel cusut cu ațã. Lazăr spune că poate a ajuns și el în blocul operator. "Firește, i-am răspuns! Doar a venit la mine și a început să mă lingă după ce mi-au făcut injecția".
Doamna Mariana spune că și oamenii mari sunt tot niște copii. Ei suferă mult că nu pot fi luați în brațe.
Lazăr mi-a zis că, atunci când o să crească mare, se va face claun, unul cu nas adevărat. Nasul ăsta îl va ajuta să câștige o grămadă de bani cu care va cumpăra la toți copiii înghețată. Spune că pentru el e un adevărat noroc cu nasul ăsta, dar eu nu cred să fie așa. Cred că de-aia îi e și frică să mintă, ca să nu îi crească și mai mare.
Doamna Mariana vine în fiecare noapte și-l ascultă cum doarme. Intră tiptil în salon, dar eu o aud de fiecare dată. Ne-a rugat să o chemăm imediat dacă ni se pare ceva suspect. Pesemne îi e frică să nu adoarmă.
Pe mine m-au bandajat la cap după operație, dar tot văd, deși m-au cusut la ambii ochi. Prin pansamente lumina se vede mult mai albă.
După operație am încercat să-mi găuresc pansamentul cu degetele, dar domnul doctor s-a prins și m-a certat. Mi-a spus că ceea ce văd înlăuntrul meu poate fi infinit mai frumos decât ce vezi afară și, dacă ar fi după el, toți oamenii ar trebui să fie când și când bandajați la ochi, ba le-ar prinde bine și un pic de leucoplast la gură. Doctorii de-aici sunt tare ciudați.
Uneori îmi doresc să ajung și eu în rai. De când sunt internat, acolo s-au dus o grămadă de prieteni de-ai mei. Cel mai rău e când rămâi singur.
Lui Lazăr îi e teamă că nu va mai crește mare. Este convins că părinții nu o să-l mai iubească cu nasul ăsta cât o mingiucă de cauciuc și o sã-l lase aici. De câte ori vin pe la el în vizită, se ascunde. El crede cã o iubesc doar pe sora lui pentru cã este frumoasã.
În spital este mult mai bine decât atunci când ești externat. Aici niciun copil nu fuge de tine pentru că toți avem câte ceva. De aceea e singurul loc în care ne simțim normali. Copiii care nu au fost niciodată internați nu pot să ne înțeleagă și de aceea ei nu vor să se joace cu noi.
Când ai mei au venit în vizitã i-am întrebat dacã nu pot sã-l schimb pe Lazãr cu fratele meu. Mama nici nu a vrut sã audã, deși îi place mult de Lazãr. Mi-a explicat frumos cã nu se cade sã ne schimbãm frații, chiar dacã ei nu sunt cusuți ca noi. Apoi mi-a spus cã frații sunt legați unul de altul cu niște fire invizibile.
Și pe fratele meu îl iubește toatã lumea, dar eu nu mã ascund când pãrinții vin pe la mine. Îi rog, în schimb, sã nu stea prea mult. De fiecare datã le cer sã plece înainte de a se termina programul de vizitã, ca sã creadã cã nu-mi pasã. Dupã ce pleacã, mi se face foarte dor de ei. Când ți se face dor, pansamentele devin umede și riști sã ți se facã puroi la ochi. De aceea în spital e interzis sã plângi.
Azi a fost o agitație teribilă în salon. Doamna Mariana mi-a spus că l-au luat din nou pe Lazăr la blocul operator. Mi-a explicat cã, dupã ce au plecat pãrinții lui din vizitã, i s-au rupt niște cusãturi și trebuie sã le punã la loc. Ațele cu care sunt cusuți copiii sunt foarte fragile.
Acum sunt singur, nu mai aud pe nimeni în jur. Aștept cu inima cât un purice sã îl aducã pe Lazãr înapoi. Mã întreb cum o sã arate dupã operație, oare o sã îl mai recunosc?
Adorm. Când mă trezesc, nu îmi mai dau seama unde sunt. Încerc sã duc mâinile la ochi, dar nu le pot mișca. Prin pansamente nu mai intrã nici pic de luminã.
Brusc, mi se face frică.
Poate m-au dus și pe mine în rai după ce am adormit, iar acum doar visez. Și lângã mine sunt alți și alți copii care viseazã la rândul lor, dar nu se pot mișca. Poate cã raiul este doar o minciunã și singurul lucru adevãrat e cã înãuntru lui ți se face frig. Iar oamenilor mari le este fricã sã ajungã acolo pentru cã știu cã nici mãcar aici nu-i va ține nimeni în brațe. Poate cã singurul loc în care te simți cu adevãrat fericit este blocul operator, dupã ce îți fac injecția aia care te adoarme și ești orbit de atâta luminã. Iar apoi începi sã plutești și-ți vin în cap fel și fel de lucruri care te-au fãcut odatã fericit. Poate cã...
M-am trezit cu adevãrat sau dorm?
Simt cum îmi îngheață sângele în vine.
Ciulesc urechile și încerc să ascult sunetele din jur. E atâta liniște încât pot să aud bătăile inimii. Și respirația lui Lazăr, da. Îl aud cum respiră ca prin vis. Sau doar mi se pare?
Mă ridic anevoie și încep să strig:
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
Comentariile
userilor
P.S. Vedeți că Povestea lui Mașo, Biba și a Tristuței este postată trunchiat în nominalizarea dvs. Capitolul 8 mai avea câteva rânduri iar 9 lipsește complet.
Postat
de catre
Florentin Sorescu la data de
2017-01-16 13:15:27
Am postat textul integral de prima dată. Însă atât încape într-o postare. De aceea am postat un nou topic: nominalizări II.
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2017-01-16 06:21:03
P.S. Vedeți că Povestea lui Mașo, Biba și a Tristuței este postată trunchiat în nominalizarea dvs. Capitolul 8 mai avea câteva rânduri iar 9 lipsește complet.
Postat
de catre
Florentin Sorescu la data de
2017-01-15 21:57:01
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2017-01-15 20:18:08
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2017-01-15 20:11:49
Da. M-am gândit. Am și solicitat părerea membrilor. Care n-au fost împotrivă. Poate anul acesta. Mă frământă demult timp ideea de a face din Europeea o publicație autonomă. Dacă aveți sugestii le aștept.
Iată că putem colabora. Ar fi fost mare păcat. Mulțumesc și succes!
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2017-01-15 20:11:42
totuși, nu le nominalizați! GR vă mulțumește pt înțelegere!
Postat
de catre
Daniel Petrescu la data de
2017-01-15 20:10:07
Domnul GR nu este o persoană oarecare. Este un autor valoros. Și, adesea, autorii sunt rezervați, ba uneori excesiv de modești. În demersul meu nu puteam, etic vorbind, să discriminez cele trei texte. Care, cum spuneam, sunt excelente!
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2017-01-15 20:08:29
probabil că aveți dreptate; ar fi un gest pripit și infantil să șterg textele.din păcate, inițiativa nominalizărilor nu mi se pare una care să atragă publicul. v-ați gîndit să cedați spațiu publicitar pe lavra bleu( majoritatea blogurilor o fac) și să instituiți niște premii lunare? (cu fondurile cîte se vor aduna)
Postat
de catre
Daniel Petrescu la data de
2017-01-15 20:06:30
Dacă o persoană nu dorește să fie nominalizată, cum este cazul domnului Daniel Petrescu, eu cred că trebuie să-i respectați voința. Că tot invocați tot timpul valorile democratice.
Postat
de catre
Florentin Sorescu la data de
2017-01-15 20:00:18
Încă o observație: vorbea domnul Sorescu despre un fel de scămoșare europeică. Ei bine, dacă din 24 de potări, în 15 zile, 7 sunt nominalizări, adică cca 30% asta nu înseamnă scămoșare. De fapt ideea acestor nominalizări mi-a venit de la reproșul domnului coleg. Și, mă gândes să permanentizez ideea. Adică să fac lunar astfel de nominalizări.
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2017-01-15 19:21:26
Și dacă la Urmuz, personajele erau prototipuri abstracte, la domnia voastră au concretețe. Iar pentru europeice, contextual vorbind, personajele pot avea întruchiparea reală. Dar textul transcende realitatea și devine literatură.
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2017-01-15 19:17:10
Sunt adevărate bijuterii literare. Ar fi păcat să vă ștergeți contul. Evident, nu vă pot opri, dar vă spun cu sinceritate, sunt texte foarte bune. Chiar dacă motivul hurmuzian se simte. Este un model updatat și devenit autonom. Dacă la Haarms erați prea aproape de original aici ați devenit maestru.
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2017-01-15 19:10:33
m-ați înțeles greșit. de altfel nu sunt de acord cu nomninalizarea nepoților și dacă insistați îmi voi șterge contul.
Postat
de catre
Daniel Petrescu la data de
2017-01-15 19:04:42
Scuze. Am utat Nepoții lui Hurmuz. I-am considerat nominalizați de drep și, iată, spre rușinea mea, i-am uitat. Voi face corectura necesară.
Cât privește observația dumneavoastră, biocenoza literară este diversă și complexă. Balenele nu ar putea rezista dacă Oceanul nu ar avea mulțimea de viețuitoare.
Postat
de catre
Emanuel Cristescu la data de
2017-01-15 19:02:07
ați uitat encomiastica eminesciană a poetului Buricea; barem pt faptul că o scoate de la naftalină la fiecare aniversare a lui Eminescu puteați să o nominalizați!
Postat
de catre
Daniel Petrescu la data de
2017-01-15 18:55:54