PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Trebuie să ZBANG TUNG BUNG Text postat de Sergiu Somesan Trebuie să ZBANG TUNG BUNG Cum locuim chiar lângă pădure, mai precis cade pădurea pe noi, cum constată cu invidie prietenii care ne vin în vizită, pădurea îşi trimite o mulţime de ambasadori în grădina noastră, spre încântarea fetiţei mele de cinci ani. Veveriţe, arici, căprioare, ba şi o vulpe îşi făceau apariţia destul de des până sub geamurile casei, profitând de faptul că gardul spre pădure era mai mult simbolic. Fiindcă în afara unui terrier nu aveam alte animale pe lângă casă, le acceptam cu plăcere, aşa încât, la numai un an după ce ne-am mutat, s-au obişnuit cu noi suficient de mult încât să ne lase să le mângâiem, spre gelozia prost ascunsă a micului căţel. Toate, mai puţin vulpea, care refuza cu demnitate orice încercare de apropiere. De obicei, după ce o aduceam de la grădiniţă, fetiţa rătăcea prin grădină până se însera bine, urmată docil de micul terrier, care probabil că nu pricepea de ce-şi mai făcea alţi prieteni, din moment ce el era acolo, lângă ea, gata oricând să se joace împreună. Uneori, atât eu, cât şi soţia mea ne simţeam oarecum vinovaţi pentru c-o abandonam cu orele prin grădină, deşi în mod sigur ea nu se simţea deloc abandonată. Din când în când, ne mai întrerupeam din treabă şi ne uitam pe geam cum se plimbă urmată îndeaproape de terrier: mică prinţesă, stăpână pe un regat mirific de numai câteva sute de metri pătraţi şi cu un căţel fidel pe post de paj. Seara târziu, după ce reuşeam s-o ademenim în casă, mâncam cu toţii, apoi îi plăcea s-o iau pe genunchi, în faţa calculatorului, şi să-i pun un cântec de leagăn de pe YouTube. Nu alegeam în fiecare seară acelaşi cântec şi, tot căutând o melodie potrivită, o apuca somnul, aşa că o luam în braţe şi-o duceam în pătuţul ei. Fericită copilărie avea fetiţa mea, iar eu eram un părinte şi mai fericit, scăpat de chinul lecturării poveştilor de seară. YouTube să trăiască! * Cum se înserase bine şi fetiţa nu mai venea, am plecat în grădină s-o aduc, aşa cum am mai făcut şi altădată. Am găsit-o stând aplecată lângă o movilă mai răsărită din spatele grădinii, căreia eu îi spuneam tumul; îmi promisesem să fac pe arheologul în jurul ei, atunci când timpul îmi va permite, într-un viitor nedefinit. Când m-am apropiat, a ridicat chipul zâmbitor spre mine şi mi-a spus surescitată: — Mi-am făcut un nou prieten. Şi vorbeşte cu mine! Dincolo de ea, în vârful tumulului, era ceva ce mi s-a părut a fi un arici. Nu se arăta deloc temător, stătea cumva pe picioarele din spate, iar cu lăbuţele din faţă făcea din când în când semne largi, ca şi cum ar fi adunat ceva din aer. Bietele animale, mi-am spus eu. De la atâta stres şi poluare o iau şi ele razna — şi mi-am adus aminte de un clip văzut tot pe YouTube, cu un câine care-şi muşca piciorul din spate pentru că i se părea că vrea să-i fure mâncarea din castron. Am prins-o de mână şi am tras-o spre casă. — Stai să îmi iau la revedere, a spus ea şi s-a aplecat spre arici: La revedere, Zgumby! Prin pâcla înserării mi s-a părut că micul animal îşi lasă pentru o clipă misterioasa treabă şi-i face semn cu lăbuţa. Am scuturat din cap şi mi-am propus să nu mai ies din casă fără ochelari. Bănuiam că Zgumby era un fel de alint pentru Scumpy, dar nu i-am dat nici un fel de importanţă — şi rău am făcut... În seara aceea, în loc să privim pe YouTube clipuri de noapte bună, am vorbit de Zgumby, care se pare că o impresionase pe fetiţă cu mult mai mult decât alţi arici. — Este foarte puternic, mi-a spus fetiţa convinsă. I-am dus azi un copan de curcan, pentru că aduce în fiecare dimineaţă soarele. Era destul de târziu şi-ar fi trebuit să tac şi s-o las în pace, dar eu sunt o fire carteziană şi aş fi vrut ca şi pe ea s-o cresc la fel. Apoi, nu puteam uita că Giordano Bruno a fost ars pe rug, iar Galileo Galilei a scăpat ca prin urechile acului de aceeaşi soartă numai pentru a demonstra că Terra se învârte în jurul Soarelui şi nu invers. Iar acum, să arunc 500 de ani de heliocentrism peste bord numai ca să-i dau dreptate fetiţei? Sau lui Zgumby, mă rog. Am încercat aşadar să-i explic, ba chiar să-i caut tot pe YouTube un clip cu sistemul solar, în care se vedea clar cum Pământul se învârte în jurul Soarelui, dar se vede treaba că în mintea ei de copil de cinci ani tot Zgumby avea mai mare trecere. Concluzia a fost una simplă, şi mi-a spus-o chiar înainte de a o urca în pătuţ: — Lasă, nu te enerva. Îi mai ducem mâine un copan de curcan, pentru că îi place foarte mult, şi o să ne explice el cum face. * A doua zi, cea mai mare grijă a fetiţei a fost să-mi aducă aminte, pe drumul de întoarcere de la grădiniţă, să intrăm la magazin ca să-i cumpăram lui Zgumby carne de curcan. Cum nevastă-mea îşi adusese ceva de lucru de la serviciu, grija fetiţei a rămas în seama mea, şi cred că de cel puţin zece ori s-a dus până la tumul să verifice dacă a venit Zgumby. I-am explicat de câteva ori că aricii sunt animale nocturne şi îşi fac apariţia numai seara, târziu, sau noaptea, dar a refuzat cu încăpăţânare să admită că Zgumby al ei ar putea fi arici. În sfârşit, după ora nouă, ne-am îndreptat din nou spre moviliţă, fetiţa aproape alergând, urmată de mine şi de terrier. În mână duceam triumfător două copane consistente de curcan, pentru că nu vedeam cum aş putea să-i dau ariciului de mâncare fără să-i dau şi câinelui. De data asta, ariciul sosise şi privea undeva, fix, spre orizont. Fetiţa mea a făcut oficiile de gazdă şi a împărţit cu dărnicie picioarele de curcan. În timp ce câinele îl mânca aşa cum o făcea el de obicei, ariciul se ridicase pe picioarele din spate şi ţinea delicat osul în lăbuţele din faţă, întorcându-l pe toate părţile, până când nu a mai rămas strop de carne pe el. După ce a terminat de mâncat, a început iarăşi să dea din lăbuţele din faţă, exact ca aseară. — Ei, acum ce face? am întrebat eu, după ce-am privit câteva minute lungi la mişcările lui care mi se păreau fără sens. După o scurtă tăcere, în care mi s-a părut că fetiţa mea ascultă atent, s-a întors spre mine şi mi-a spus încurcată: — Acum face zbang tung bung. Aşa trebuie să facă în fiecare noapte ca să vină soarele dimineaţa. Aici, pe deluşorul nostru, vin nişte raze mici de soare pe care numai el le poate vedea şi le adună pe toate ca să tragă cu ele soarele, dimineaţa. Nu am mai spus nimic. Ce mai era de spus? Eram depăşit numeric, aşa că am hotărât să mai aştept cu explicaţiile raţionale, ba, dacă se poate, să le amân până când fetiţa mea se va duce la şcoală şi va învăţa acolo tot ce trebuie. Despre stele, comete, planete şi paralaxe. Paralaxă nu ştiu prea bine ce înseamnă, dar sună atât de doct încât după zeci de ani de când am terminat şcoala, uite că mai ţin minte cuvântul ăsta de la puţinele ore de astronomie din clasa a noua. Am plecat eu, fetiţa şi câinele spre casă. Dintre toţi, numai terrierul părea mulţumit şi se vede treaba că ar fi vrut să repetăm excursia în fiecare seară. Fetiţa mea simţea în sufletul ei mic şi nevinovat de copil că nu mă convinsese, iar eu, în timp ce mergeam tăcut în urma lor, urzeam în minte un plan diabolic. Am culcat fetiţa, mi-am anunţat consoarta că am ceva treabă şi, cu gândul la Măreţul Plan ce-mi încolţise în minte, am pus la fiert două picioare mari de curcan. Cele mai mari pe care le-am găsit în punga din frigider. Am aşteptat să se răcească, apoi am coborât în beci, unde am căutat o cutie din carton, de mărime potrivită şi care se închidea bine. Am închis câinele în casă, să nu mă încurce, şi cu paşi de spărgător profesionist m-am îndreptat spre tumulul proprietate personală. Lighioana era tot acolo şi bătea mai departe mătănii. Cu inima împietrită, i-am pus cutia din carton în cap şi am dus-o în beci, într-un colţ ferit, apoi am pus în ea şi copanele. După ce m-am culcat, mi-am adus aminte că aricii au nevoie de multă apă, aşa că am umplut o farfurie cu apă, am coborât iarăşi în beci, am deschis cu grijă cutia, să nu scape lighioana, şi am pus într-un colţ al acesteia vasul cu apă. Aricii, oricum, au de obicei o mutră mai şmecheră decât restul animalelor, dar ăsta al meu depăşea de departe toate recordurile. Stătea liniştit într-un colţ al cutiei şi rodea tacticos unul dintre picioarele de curcan pe care i le pusesem acolo. Când m-a văzut, a pus domol osul deoparte, a băut pe îndelete apă, apoi m-a privit cu mutra lui şmecheră şi s-a ghemuit să se culce. Înainte de a închide ochii, m-a mai privit o dată maliţios. I-am făcut o gaură în plus în carton, să aibă pe unde respira, şi, după ce-am urcat scările, m-am întors şi am lăsat lumina aprinsă, ca să nu-i fie frică. Voiam să demonstrez ceva, nu să chinuiesc bietul animal. Planul meu era simplu şi la mintea cocoşului: dimineaţa, după ce avea să răsară soarele, înainte de a duce fetiţa la grădiniţă, aveam să cobor cu ea în beci şi să-i arăt că soarele răsărise chiar dacă Zgumby al ei fusese închis toată noaptea în beci. * Am adormit greu şi abia spre dimineaţă. Am avut nişte vise tulburi, în care un tribunal format din arici îmbrăcaţi în sutane violete mă condamna la ardere pe rug, iar soneria ceasului a sunat chiar înainte de a se pune sentinţa în aplicare. Am oprit soneria şi m-am frecat la ochi, apoi am privit iarăşi la ceasul de pe noptieră. Ora şapte dimineaţa, ca de obicei. Ceva însă nu era în regulă, aşa că am privit şi la ceasul de pe peretele dormitorului, care, la lumina lămpii de veghe, îmi arăta aceeaşi oră. Atunci, ce naiba nu era în regulă? I-am dat un cot soţiei, care-a mormăit somnoroasă: — De ce mă trezeşti? Nu vezi că afară-i noapte? M-a trecut un fior rece şi m-am frecat iarăşi la ochi, apoi m-am ridicat încet din pat, m-am dus la geam şi am privit afară: era o noapte blândă şi înaltă de vară, cu stele strălucind nepăsătoare... În faţa mea era estul, dar nu se zărea nici o geană de lumină. Cuprins de presimţiri negre, am pornit televizorul, ca să aflu ştirile de dimineaţă. În locul ştirilor, am văzut un studio plin de specialişti care discutau în contradictoriu, astfel că nu se înţelegea aproape nimic. La un moment dat, prezentatoarea le opri sonorul şi concluzionă: — După cum puteţi observa, dacă aruncaţi o simplă privire afară, în această dimineaţă soarele nu a răsărit nicăieri pe glob. Specialiştii nu reuşesc să se pună de acord asupra fenomenului şi nici să localizeze astrul. Ni se mai spune că un asemenea fenomen a mai fost o singură dată menţionat în Biblie, dar nu i s-a dat importanţa cuvenită până acum. Vom reveni imediat ce vom avea informaţii noi. Până atunci, publicitate, spuse ea şi pe ecran apăru un bucătar care tăia cu viteză legumele, cu un supercuţit ceramic. Dar eu ştiam că este nevoie de mai mult decât un cuţit ceramic ca să răsară soarele, aşa că am mai pus două bucăţi de carne de curcan la fiert. Am dat din umeri când soţia m-a întrebat pentru ce fierb carnea, în loc să fac o cafea. Când a coborât fetiţa şi a văzut întunericul de la geam, a spus îngrijorată: — Să ştii că s-a îmbolnăvit Zgumby şi nu a putut să zbang tung bung în noaptea asta. Să mergem, te rog, la el, să vedem ce are… Am pus bucăţele de carne pe o farfurie, le-am acoperit cu un şervet că să le feresc de privirea câinelui şi, în loc să pornim spre grădină, ne-am îndreptat spre beci. În timp ce coboram scările, fetiţa mea întâi m-a privit nedumerită, apoi se pare că în mintea ei s-a luminat ceva, pentru că atunci când am ajuns în faţa cutiei din carton, a căzut în genunchi în faţa acesteia şi a lovit cu pumnii ei mici în cimentul rece al pardoselii, asemenea unei eroine în miniatură a teatrului antic: — Ce-ai făcut, tată? Ce-ai putut face, tată? şi sufletul meu s-a rupt în două, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Cu gesturi grijulii, a ridicat capacul şi ariciul ne-a privit cu mutriţa lui şmecheră, iar fetiţa mea a trecut brusc de la lacrimi la râs, aşa cum numai copiii pot să o facă. După ce a terminat de râs, s-a întors spre mine: — A zis să te întreb dacă acum crezi... Am luat-o în braţe şi am strâns-o, dând numai din cap: cred, cred, sigur că cred şi am simţit în sinea mea cum se răsuceşte Nicolaus Copernic în mormânt. Fetiţa mea a părut să mai asculte ceva, apoi mi-a zis: — Zgumby a spus că dacă îl ajuţi să zbang tung bung, poate că reuşeşte să aducă iar soarele. Nevastă-mea, asistentă tăcută şi răbdătoare la toate dialogurile noastre, care păreau fără îndoială replici dintr-o piesă absurdă, izbucni, până la urmă: — Îmi explică şi mie cineva ce cimilituri vorbiţi voi aici? — Nu, am spus eu şi fetiţa noastră într-un glas. — De ce? a întrebat ea furioasă. — Pentru că acum avem alte urgenţe, dar îţi promit că după ce totul se rezolvă, îţi vom explica de-a fir a păr. Am luat cu grijă cutia şi am dus-o pe moviliţă, unde ariciul — dacă arici era, că prea avea o mutră şmecheră — s-a aşezat în vârf şi a început să dea iar din lăbuţe. Din când în când, îi dădea ceva fetiţei şi ea îmi trecea mie, dar eu nu aveam impresia că aş ţine ceva cu adevărat în mână şi un timp m-am simţit ca împăratul care umbla dezbrăcat printre supuşi. Oricum, m-am bucurat că vecinii mei erau toţi în casă, la televizor, ascultând părerile specialiştilor, pentru că dacă m-ar fi văzut vreunul cum ţes spre cer o urzeală nevăzută, în mod sigur prestigiul meu ar fi avut serios de suferit. După câteva ore de dat din mâini spre răsărit, a început să se vadă o geană subţire de lumină. — Zgumby a zis că atunci când se iveşte o bucăţică mică din soare trebuie să trageţi tare amândoi odată, ca să iasă deasupra! Am tras până la urmă soarele sus, apoi ne-am aşezat şi am mâncat bucăţile de curcan şi am băut cafeaua adusă de nevastă-mea, dar tot nu i-am explicat nimic. După câteva ore de zbang tung bung alături de Zgumby, nu prea mai ai chef de vorbit... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Păi ce să fac?! Dacă insistaţi trebuie să vă cred :) O să încerc doar să nu vă dezamăgesc pe viitor.   Postat de catre Sergiu Somesan la data de 2016-08-12 14:59:30               Uite că sunt de acord cu dușmanul de clasă, Kosta: textul este întradevăr deosebit!   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-08-12 12:18:22               "nonsalant", scuze, o fi de la emotia intalnirii cu un text deosebit.   Postat de catre sters sters la data de 2016-08-12 09:55:59               Daaa, exact asa, la granitza dintre realitate si fictiune se afla secretul! Tare mi-a placut cum treceti, nonsalalnt, incoace si incolo, ori de cate ori vreti! Acesta este talentul, va asigur, il recunosc dintr-o mie, va felicit pentru tot ce ati scris aici, cu delicatete extrema, cu putere de inventie (ceva de spariat!) si cu mult bun-simt, cu gingasie sufleteasca pe care nu credeam s-o mai regasesc. Sunteti un mare autor, domnule! Credeti pe cuvant un om care stie...   Postat de catre sters sters la data de 2016-08-12 09:55:05	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE