PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Cireşe Text postat de Cristian Lisandru Visa în fiecare noapte că era un puştan ciufulit şi pistruiat, atent mai mult la praştia din buzunar, puşca de lemn şi ţeava pentru cornete decât la ceea ce avea să urmeze în viitorul apropiat sau îndepărtat al vieţii. Visele sale se desfăşurau în alb-negru, uneori sepia, niciodată color. Se târa pe coate şi pe genunchi, ca un neînfricat soldat antrenat în trupele speciale, ataca furibund şi trimitea pe lumea cealaltă, fără scrupule sau regrete, nenumăraţi adversari ale căror strigăte nu se auzeau niciodată, iar între două asalturi nimicitoare îşi făcea timp pentru a fura cireşe din curtea unui vecin încruntat care avea pretenţia absurdă că pomul său este centrul universului. Copilăria din vise făcea notă discordantă cu maturitatea în care se reintegra mâhnit şi resemnat în fiecare dimineaţă, devenind cetăţeanul onorabil, cetăţeanul îngrijorat de criza mondială, cetăţeanul agasat de privirile întrebătoare ale vecinilor sau pur şi simplu cetăţeanul anonim decis să îşi ducă viaţa până la capăt fără complicaţii inutile, indiferent de natura lor. După ce îşi prepara cafeaua, desfăcea pachetul de ţigări şi rememora visul abia încheiat, ofta satisfăcut şi întocmea mental bilanţul. Atâţia adversari executaţi cu sânge rece, atâtea oraşe cucerite, atâtea asedii în desfăşurare, atâtea sărituri peste gardul vecinului ciufut şi zgârcit. La început fusese uimit de faptul că visele se reluau exact din locul în care se încheiaseră. Căutase pe internet cazuri asemănătoare, însă rezultatele îl dezamăgiseră indiferent de motorul de căutare folosit. Mersese la biblioteca oraşului şi împrumutase cărţi care analizau – mai mult sau mai puţin serios, mai mult sau mai puţin pe înţelesul său – rolul, însuşirile, mesajele ascunse, apariţia, dispariţia, evoluţia sau involuţia viselor. Întrebase în stânga şi în dreapta printre cunoscuţii săi, dar răspunsurile pe care le primise nu-i satisfăcuseră curiozitatea înfometată. Exista o singură certitudine – oamenii visau. Că puneau sau nu preţ pe visele lor era o cu totul altă problemă. Unii nu credeau în vise şi aveau o părere foarte proastă despre cei care le luau în considerare. Cu această ocazie se văzu nevoit să şteargă din agenda telefonică unele numere, însă regretele nu-i tulburară decât câteva zeci de secunde insignifiante. Alţii uitau ceea ce visaseră peste noapte şi nici măcar nu încercau să îşi aducă aminte. Mulţi trăiau vise în care întorceau banii cu lopata, dădeau autografe, păşeau pe covorul roşu de la Cannes sau erau dezmierdaţi de femei celebre. Totuşi, descoperise şi multe cazuri în care cei întrebaţi nici măcar nu doreau să discute despre aşa ceva, ca şi cum aventurile lor ireale trebuiau să rămână pentru totdeauna într-o intimitate neîntinată de imixtiuni străine. Nimeni însă nu avea acea continuitate a viselor pe care el o obţinuse fără a o cere cuiva. * Stinse lumina, se aşeză pe pat, trase pledul până sub bărbie şi închise ochii. Apoi zâmbi mulţumit, încrezător în ceea ce urma să se întâmple dincolo de realitatea prinsă între cei patru pereţi ai camerei, dincolo de barierele unui prezent construit în jurul unor infatuaţi parametri logici. Gustul cireșelor îi umplu gura, iar el adormi imediat și începu să viseze... Merse tiptil până sub cireşul ale cărui frunze negre foşneau în bătaia vântului şi începu să se caţere din creangă în creangă. Cerul alb era mângâiat de aripile unor păsări necunoscute, iar aventura îi injectă adrenalină în trupul plăpând. Ajunse aproape de vârf, se sprijini cu spatele de tulpină şi începu să mănânce. Cireşele erau negre, însă el ştia că totul se datora visului în care îşi trăia o altă existenţă. Una paralelă, smulsă dintr-o alta unde fiecare zi devenea din ce în ce mai plictisitoare. Dar acolo, în visul lui alb-negru, cireşele aveau un gust formidabil, iar vecinul zgârcit părea dispărut pentru totdeauna şi sechestrat într-o rană temporală pe care cineva binevoitor o cususe la loc spre a-i demonstra prizonierului că poftele copilăriei nu ar trebui să fie cenzurate niciodată. „Da, zgârcitule, nimeni nu poate avea tupeul să facă asta. Dar mai ales unul ca tine. Un căpcăun cu burtă care umblă prin curte îmbrăcat într-o salopetă murdară de ulei. Ai ceva de spus în apărarea dumitale? Îmi imaginam că nu, însă aceasta este procedura. Eşti condamnat să împarţi cireşe tuturor copiilor lumii, timp de o eternitate”. Se adresa vecinului nevăzut din postura de judecător pistruiat şi ciufulit, îl putea vedea cu ochii minţii aşezat în faţa sa, tremurând, abia stăpându-şi lacrimile, prins în căutătura oţelită a unor ochi de copil-bărbat furios şi decis să pună lucrurile la punct. Chiar şi în vis. Fără a oferi dreptul la recurs. Chiui. Nu-şi auzi chiuitul, bineînţeles, însă se obişnuise de atâta vreme cu liniştea netulburată a viselor sale încât reuşea să se comporte absolut normal în anormalitatea care îl primea cu braţele deschise în fiecare noapte. Savura bucuria de a fi conştient în visele sale, accepta orice amănunt absurd ca pe o binefacere a unei alte lumi şi nu încerca niciodată să îşi explice inexplicabilul. Chiar dacă vara era eternă pe tărâmul acela oniric, chiar dacă cireşele nu se terminau niciodată, chiar dacă vecinul apărea uneori şi arunca înspre el pietre care nu îşi atingeau ţinta. Pietre albe, pietre negre. Şi înjurături pe care le citea de pe buzele individului, amuzându-se copios la ideea că în viaţa reală ar fi putut să întocmească un dicţionar al expresiilor fără perdea scuipate de un bărbat care nu avea niciodată curajul să se caţere în cireş pentru a-l lua de urechi pe intrusul de vârsta a doua metamorfozat nocturn într-un ţânc ciufulit, pistruiat, impertinent şi nesătul. După ce se sătură începu să-şi umple buzunarele cu cireşe, imaginându-şi mutra dezorientată a vecinului şi neputinţa manifestată prin alte cuvinte obscene, ochi bulbucaţi şi inevitabilele blesteme lipsite de noimă. La doar câţiva metri în spatele gardului se înălţa orgolios un castel cu patru turnuri pe meterezele căruia vegheau câţiva soldaţi îmbrăcaţi în armuri strălucitoare şi îşi spuse surâzător că un asediu prelungit era tocmai ceea ce îi lipsea pentru ca visul să fie unul extraordinar. Încă o dată. Piatra colţuroasă îl lovi în tâmplă. Deşi ameţit, încercă să-şi menţină echilibrul, însă picioarele nu reuşiră să găsească punctul de sprijin, iar el strigă neauzit şi căzu către pământ lovindu-se de crengile din ce în ce mai groase. Apoi auzi troznetul sec al propriilor oase rupte şi gândi că scenariul atât de cunoscut suferea o schimbare bruscă. „Acum ai să te saturi pentru totdeauna, împieliţatule!” Fusese vocea vecinului? Cu siguranţă, da. Însă el n-o mai auzi. Rămase întins pe spate în iarba neagră, iar cerul se întunecă şi se apropie cu viteză, ca o presă nesățioasă. Un geamăt stins i se strecură printre dinţii încleştaţi şi muri spunându-şi că avea nevoie de cel puţin o săptămână de insomnie pentru a-şi reveni din uimire. * După câteva zile în care încercaseră zadarnic să îl contacteze, vecinii sparseră uşa apartamentului. Bărbatul zăcea în pat, ambele picioare erau rupte de la genunchi, două coaste îi străpunseseră pieptul, iar rana de la tâmplă rânjea ca o gură cu buze crăpate şi acoperite de sânge închegat. Părea că întinerise subit înainte de a muri şi faţa i se umpluse de pistrui. Părul blond care acoperea cutia craniană a vecinului lor chinuit altădată de calviţie îi lăsă cu gurile căscate. În buzunarele pantalonilor scurţi şi în jurul cadavrului descoperiră stupefiaţi cireşe proaspete şi frunze prin care seva pulsa ca şi cum ar fi fost încă prinse de crengile unui pom invizibil. În stradă, sub un cer de sticlă, o iarnă jucăuşă se distra înfigând ţurţuri în primele zile ale lui ianuarie... (2013) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Gaspadin, n-ai mai terminat sticla aia de vin? Văd că n(u ţi-)ai mai revenit... Puţin cam necoapte cireşele, aş zice. Ceaiul verde mi s-a părut mult mai bine pregătit. Dar, din 2013 şi până acum, au avut tot timpul să se coacă.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2016-07-30 16:07:59               Recunosc că am fost/sunt atras de astfel de texte în care se întrepătrund mai multe realităţi (şi personaje contrastante puse în legătură unele cu altele) şi încerc de fiecare dată (fără a reuşi mereu) ca atmosfera să fie cât mai bine transmisă către cei care citesc. Mulţumesc pentru lectură, răbdare şi analiză, doamnă Elena Ştefan! Gânduri bune tuturor!   Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-24 15:19:49               Proza fantastică reprezintă o zonă deosebit de utilă autorului pentru că îl scoate din spaţiul convenţiilor realităţii curente. Într-un astfel de spaţiu poate exista omnicomunicare iar timpul şi spaţiul devin fluide. Dacă am înţeles bine, planul visului, unui personaj, personajul principal, de fapt relevă, oarecum premonitoriu, planul realităţii celuilat personaj textual, respectiv, personajul ca simbol al răului. Printr-un mecanism subtil de transgresare "realitatea" personajulului rău se metamorfozează ori sublimează în "realitatea de ordin secund", realitate virtuală, adică visul personajului principal. Realitate confirmată "după câteva zile" când "vecinii sparseră uşa apartamentului." O proză bine scrisă.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-24 14:09:25               Cum niciun sfat nu trebuie tratat cu indiferență, bineînțeles că voi ține cont de el. Trezirea în realitate este întotdeauna de preferat trezirii la realitate. :)   Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-23 22:23:21               Mai nou, am văzut și filme în care ți se prezintă finalul și abia apoi toată intriga. Ca să fiu în ton cu cele afirmate mai înainte, este ca și cum, după ejacularea spontană, îți revii și mai faci o repriză cu mâna, în timp ce partenera este plecată să se spele. Dar cum acest tip de filme există, înseamnă că există și publicul pe măsura ei. Deci merge dezvoltată. Oricum eu prefer realitatea, chiar și când vine vorba de SF-uri. Dacă aș fi îl locul domniei tale aș căuta o întâmplare reală a cărei metaforă să devină povestirea.   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-23 21:23:51               Domnule Marian Tudorel Lazăr, vă mulțumesc. Şi pentru aprecieri - adevărul este că n-am vrut să o lungesc (ceea ce se inscrie in contextul sugerat de dumneavoastra) şi pentru sintagma "ejaculare spontană" care mi-a declanşat un râs spontan. Gânduri bune!   Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-23 21:09:39               Mai nou se sună la 112... Povestirea este bună, chiar extrem de bună, are o singură hibă, căreia nu știu cum să-i spun, dar primul cuvânt care îmi vine în minte este... ejaculare spontană. Adică, nici n-am apucat să pricep bine despre ce-i vorba, că s-a și terminat!   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-23 21:02:00               Adevărul e în vin. :) Vă aştept. O seară bună în continuare!   Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-07-23 20:21:10               Am citit în diagonală, o să comentez mîine, sau poimîine, că se merită! Acu am băut un galon de vin şi nu aş putea fi obiectiv,parol...   Postat de catre latunski criticul la data de 2016-07-23 19:39:26	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120086 Useri: 1426
ADMINISTRARE