PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Teoriile relativității ale lui Einstein anticipate în poezia eminesciană Text postat de Mihail Buricea Teoriile relativității ale lui Einstein anticipate în poezia eminesciană Autor Prof. Doctor Ing. Mihail Buricea In teoria relativității restrânse a lui Einstein, timpii și distanțele, legate de un anumit eveniment, măsurate de doi observatori aflați în referențiale inerțiale diferite, nu mai sunt constante, așa cum postula mecanica clasică a lui Newton, ci variază în funcție de viteza relativă a celor două sisteme de referință. Valorile timpilor și distanțelor de mișcare sunt date de formulele matematice, cunoscute sub numele de transformările Einstein-Lorentz. Conform acestor relații, obiectele aflate în miscare relativistă își măresc masele de repaus și densitățile, iar timpii măsurați de un ceasornic, solidar cu obiectul în mișcare, sunt mai mici, adică timpul se scurge mai încet, se dilată. În poezia Luceafărul, surprinzător pentru momentul în care a fost compusă, drumul parcurs de Luceafăr până la Creator, este ca o mișcare relativistă. Modificarea masei și timpului de deplasare ale luceafărului sunt consecința transformărilor Einstein-Lorentz la viteze mari, apropiate de viteza luminii: Porni luceafărul Creșteau în cer a lui aripe - marirea masei de repaus la viteze relativiste Și căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe - dilatarea timpului, scurgerea sa lenta la viteze relativiste Întrucât, de la marea explozie, Big Bang, universul a fost într-o continuă expansiune, cucerind spre marginile sale, noi spații si timpuri, starea acestuia, la frontiera cu "nimicul", păstrează imaginea primei sutimi de secundă dupa creație, dupa Big-Bang. În primele minute ale universului timpuriu, acesta era un ocean de lumină (electroni, pozitroni, neutroni, fotoni, etc). Acestea sunt ilustrate de geniul pustiu in versurile: Si din a chaosului vai Jur împrejur de sine Vedea ca-n ziua cea dintâi Când izvorau lumine - generarea explozivă a particulelor elementare Cum izvorând îl înconjor Ca niște mări de-a-notul... El zboară, gând purtat de dor - deplasarea cu viteza gândului, a luminii Pân' piere, totul, totul - atingerea si depășirea frontierei spațiale și temporale. Intuitiv, are loc trecerea în zona "nimicului", în locuri fără clipe și-n clipe fără locuri: Căci unde-ajunge nu-i hotar, - intuirea infinității spațiului Nici ochi sprea a cunoaște - lipsa oricăror evenimente cognoscibile Și vremea-ncearcă în zadar – absența totală a timpului Din goluri a se naște - absenta totala a materiei Din câte se cunoaște, luceafărul este o poezie inspirată dintr-o legendă, dintr-un basm, a carui origine se pierde în negura vremii. Ideea creației universului timpuriu și perceptele relativității să fi fost induse, din afara pământului, de ființe superinteligente, de extratereștrii, și păstrate în memoria omenirii sub forma basmelor si legendelor? Acest raționament ne duce și la contextul basmului "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Ne amintim de cutremurătoarea întoarcere a fiului de împărat, după ce călătorise, se pare, într-un sistem relativist, în care timpul s-a scurs incet, în sistemul de referință inițial, unde trecuseră mii de ani și nimeni nu-și mai amintea de fosta împărăție a tatălui său. Coborârea, din neatenție, în valea plângerii, înseamnă de fapt trecerea fiului de împărat din sistemul referențial relativist în sistemul referențial nerelativist. Basmele sunt pline te treceri dintr-un sistem de referință inerțial în altul ca: trecerea pe tărâmul celălalt sau calătorii în timpuri trecute sau viitoare. Ce enigme miraculoase se mai ascund în această stranie materie? Poezia lui Eminescu "La steaua" nu conține referiri relativiste, ci mai de grabă elemente cosmogonice compatibile cu teoria mecanicii clasice. La frontierele universului actual se găsesc, practic memorate, evenimentele din perioada universului timpuriu, petrecute în primele minute de la marea explozie, Big Bang. Ca atare, metagalaxiile, galaxiile și sistemele stelare de la "marginea" universului, emit continuu lumină. Plecând de la natura corpusculară a luminii, aceasta, ca orice obiect aflat în mișcare, se mișcă în toate direcțiile, cu viteza constantă de 300.000 km/s, indiferent prin ce sistem referențial și inerțial trece. Parcurgera distanțelor cosmogonice, de mii de ani lumină, chiar cu viteza cea mai mare din univers, necesită scurgere mare de vreme. De aceea, cu siguranță, că lumina pe care o recepționăm de la surse luminoase aflate la frontierea dintre real și ireal, ajunge la noi sub forma imaginilor acestor surse. Ca atare, noi recepționăm imaginile unor surse de lumină (metagalaxii, galaxii, stele), fără ca acestea să mai existe, consumându-se sau distrugându-se între timp. La steaua care-a răsărit - imaginea unei stele în câmpul nostru vizual E o cale atât de lungă - sursa luminoasă aflată la marginile universului Că mii de ani i-au trebuit - timpul = distanța / viteza luminii Luminii să ne-ajungă - parcurgerea distanței de la sursă la receptor (ochi) Poate demult s-a stins în drum - consumarea sau distrugerea sursei În depărtări albastre - la distanțe de mii de ani lumină Și raza ei abia acum - sosirea cuantelor de lumină pe retina ochilor Luci vederii noastre – recepționarea imaginii în creierele noastre Sunt convins, că tema acestei poezii, cu referiri cosmogonice, vine din perioada când studia filozofia care, pentru credibilitate, făcea dese trimiteri la cunoștiințele de fizică, de care Eminescu nu era deloc străin. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Domnule profesor,domnule Ghejan, de foarte multă vreme nu a mai fost pe Europeea o discuție atăt de interesantă, la obiect, la cele mai înalte standarde, despre literatură şi artă. Stimă şi considerație!   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2016-01-05 19:10:10               Aveti perfecta dreptate, toata dizertatiunea era doar o extrapolare (precizata) din planul fizic a relativitatii si totul raportat la perceptii prin impactul ei in acest context tranzitional, categoric subiectiv si pe care nu numai ca il putem admite, dar chiar se intampla (v. ziua micsorata , cf ipotezei ca intreaga galaxie se indreapta catre o gaura neagra). Chiar daca putin fortata, intrevad o logica a extintiei, macar ca argument:) Mi-a placut mult eseul dvs.   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2016-01-05 18:01:35               In tot ceea ce ati expus intr-un mod stralucit se refera la relativitatea subiectiva a oamenilor si in special a artistilor... Eminescu ca un intuitiv precursor al lui Einstein nu cred ca se refera la relativitatea de care asa de frumos narati. Einstein, in schimb, se refera la relativitatea fizica a timpului si spatiului ca functii dependente de vitezele sistemelor inertiale, viteze comparative cu viteza luminii, care, dupa cum cred ca stiti, are aceeasi valoare stranie de 300.000 km/s indipendenta de vistezele sistemelor inertiala prin care strabate...   Postat de catre Mihail Buricea la data de 2016-01-05 16:56:36               Eminescu a fost un om nefericit. Există o grămadă de variabile aleatorii în viaţa omului. Deşi sunt unii care susţin că nimic nu este întâmplător, eliminânând, sau reducând la maxim ideea de hazard, punând astfel majoritar o anumită derulare secvenţială pe seama destinului sau divinităţii, ca pondere, statistic, sau cum doriţi dumneavoastră, se pare totuşi că relativitatea (privită generalizat şi prin extrapolare) acestor, să le zicem "parametri secvenţiali", este suficient de "vizibilă", ca atribut, în spaţialitatea congruentă fiecăruia. Fiind vorba de o succesiune de evenimente, acestea se desfăşoară categoric în timp, deci, am putea asimila "motorul" acestui generator de întâmplări, cu efectele aferente, unui sequencer. Dintre toţi factorii de influenţă, determinanţi, variabila "timp" devine, în opinia mea, decisivă, astfel reapărând în "decor" noţiunea de relativitate, privită ca efect, mai ales dacă introducem în datele problemei ipotetice o altă variabilă, de data asta nealeatorie, dar diferită de la individ la individ: percepţia. Obţinem astfel o "funcţie" destul de fragilă la prima vedere, un fel de: f(t)=t + delta t, în care t, evident nu poate avea şi valori negative, însă delta t, da. Voi argumenta: Vom pleca de la banala v = S/t, în care v = viteza, S = spaţiul (considerat liniar), iar t = timpul. Cred că sunteţi în asentimentul meu că viteza, conform definiţiei, este o consecinţă directă a factorului timp, presupunând spaţiul acelaşi. Privind prin prisma percepţiei, ca variabilă independentă de la om la om, vom constata cu stupoare că timpul pe alocuri se dilată, sau se comprimă funcţie de natura evenimentelor din viaţa fiecăruia. Un exemplu simplu: percepţia durerii este mult dilatată, acel "nu se mai termină", comparativ cu comprimarea celor "câteva clipe" de fericire, care au trecut "inuman" de repede, sau orice alt exemplu generator de iluzoriu, pentru că în realitate secunda este aceeaşi. Aparent: deoarece noi trăim după percepţii, ori în acest context, DELTA t devine cât se poate de motivat în ecuaţie, în ambele sensuri: şi pozitiv (dilatare), şi negativ (comprimare), fiind la rândul lui o funcţie dependentă de percepţie. Făcând substituţiile necesare, fără să vrem, apare în speculaţie o consecinţă: viaţa trece pe nebăgate de seamă pentru cei lipsiţi de griji şi responsabilităţi, în contrast cu cei truditori, necăjiţi, sau poate bolnavi, pentru care fiecare clipă are o altă semnificaţie, iar semnele şi umilinţa adânc săpate în sufletele lor fac dovada vie că această relativitate există. Relativitatea că într-un alt spaţiu, funcţie şi de conjunctură, acelaşi suflet poate avea un cu totul alt cumul de percepţii, în acelaşi interval, sau intervale paralele de timp, fac de asemenea obiectul altor speculaţii, iar literatura SF abundă de scenarii care mai de care mai inventive şi potenţial posibile din punct de vedere logic-secvenţial. Ca o remarcă suplimentară, balanţa a înclinat permanent către marea familie a "dilataţilor", ceea ce conferă, paradoxal, superioritate binelui şi divinităţii, privită ca un compensatoriu de echilibru natural în alt plan, după tradiţie numit: spiritual, un "Sfântul Duh" neconvenţional, încă controversat, dar în cele din urmă la fel de autentic precum şi, surprinzător, relativitatea. În fine, să nu-i uităm pe cei veşnic fericiţi: la ei ecuaţia se schimbă: lim(Duh) -> 0, iar pentru asta apelam la spusele lui Constantin Brâncuşi : “Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”“ Privim o lucrare a unui artist, d. e. : „Masa tăcerii. Aceeaşi relativitate o găsim şi aici. Avem voie să facem afirmaţia că s-au epuizat toate interpretările celebrei sculpturi? Îndrăznesc să infirm un potenţial răspuns pozitiv. Motivul? Nu există clişee, nu există emoţii standard: gradientul de temperatură, unghiul figurativ de privire, percepţia, etc., sunt tot atâtea generatoare interne de imagine, intuitiv, sau (de ce nu?) concluzii absolut personale. Nu trebuie neapărat să le mai împărtăşească, sau agreeze cineva. Lungimea de undă a transmiterii poate să difere sensibil de la un individ, la altul, funcţie de multe criterii, incluzându-le chiar şi pe cele de interferenţă cu starea de moment, capacitivul, rafinamentul, sau imaginaţia fiecăruia. Poate una din trăsăturile de mare complexitate şi fineţe a unei stări transmise prin intermediul produsului artistic este însăşi capacitatea subiectului de a evalua ”n” diferit aceeaşi lucrare a unui artist, indiferent cât de direct se vrea a fi mesajul iniţial. Tocmai asta e frumuseţea: emoţii multiple şi tocmai din această cauză, absolut oricine poate fi un critic de artă în felul lui, chiar dacă percepţia personală poate părea pentru altul (alţii) aberantă, sau naivă. Lipsit de influenţe, sau nu, educat sau absolut ne-avizat, trezirea în fond a unui sentiment compatibil cu starea de bine, deci emoţia în sine, tensiunea estetică, îi conferă acestuia dreptul la opinie, chiar dacă în p.p.m. insignifiantă (altfel decât ca sens). Curentul de opinie cel puţin favorabilă, fluxul matriceal pozitiv, surclasându-l net pe cel negativ, fac o lucrare să fie cotată valoroasă, atâta timp cât numitorul comun este obiectivitatea. Alinierea la obiectivitate se face de la sine şi în timp, excluzându-se minimele şi maximele sinusoidei de păreri. Altfel spus, valoarea se impune de la sine şi automat transmiterea are caracter etern. Revin la Masa tăcerii. Încerc să mă delimitez de curentul de opinie, de influenţe, de interpretări şi fac abstracţie de faptul că este opera unui mare artist. O privesc în gol de la înălţimea celor 1,80 m pe care îi am. Din nou văd clepsidre în cele douăsprezece ceasuri, înlănţuind feciorelnic hora nesfârşită a timpului. Mi-aduc aminte că sunt aproape bătrân, un orologiu ruginit şi uitat, dar brusc ceva mă hrăneşte dintr-o dată cu tinereţe. Parcă plutesc. Simt nevoia instinctivă să o privesc de sus şi mi-o imaginez în faţa ochilor din plan vertical. Fixez, fără să vreau, exact centrul mesei, orbindu-mă cu alb. Extraordinar! Cele douăsprezece explozii solare echidistante în jurul fixaţiei mele încep să pulseze: apar şi dispar. Sunt suflete nepieritoare, modificându-şi forma, gravitând angelic în jurul purităţii albe. Am revelaţia sufletului fără vârstă cu credinţa în Dumnezeu şi mă simt tânăr. Sunt fericit. In ceea ce-l priveşte pe Brâncuşi, pictorul român regândeşte, reconstruieşte şi relansează la apă vasul artei nemuritoare în formă reînnoită. Revoluţiile separate, einsteiniană, şi brâncuşiană sunt armonizate într-o viziune unificatoare, pe un fundal tradiţional al pământului care l-a hranit şi pe el şi a cărui forţă creatoare doreşte să o facă cunoscută publicului de azi. Tot atâtea argumente că relativitatea se întâlneşte şi în artă, iar Eminescu şi Brâncuşi sunt exponenţi de seamă privit din această perspectivă. In 1931, nişte arheologi au descoperit un fragment de piatră reprezentând o mână, pe care erau inscripţionate diferite semne. Ulterior, s-a demonstrat că ţinând această piatră (actualmente aflată într-o colectie particulară în New-York) în palmă, induce clarviziuni. A fost asimilată ca fiind "The stone hand of RA". Reprezentând mâna stângă, gravat în palma de piatră există un semn reprezentând un ochi. Printr-o speculaţie, proiectând umbra acestei mâini, obţinem mâna dreaptă. Raportat la o dimensiune pe care nu o percepem, lumea umbrelor, printr-o răsucire a planului vertical cu 180 grade, obţinem (şi puteţi încerca răsucind o foaie de hârtie de la mijloc) modulul de bază a coloanei infinitului lui Brâncuşi, asemănător cu o clepsidră, sau ca o spirală în spaţiu precum structura ADN-ului. Coincidenţă?... Când mâna lui RA a fost transportată din Egipt spre Londra, vasul a fost bombardat de un submarin nazist, iar acest obiect din piatră în ciuda greutăţii lui a fost văzut plutind pe apă, fiind recuperat ulterior de nişte marinari care au reuşit să se salveze. Folosind metodologia egipteană veche de citire în palmă, clarvăzătorii emit, în baza semnelor aflate în această piatră, predicţii. Aşa precum noi, din lumină, vedem umbra, prin extrapolare, "de dincolo" s-ar putea să existe aceeaşi percepţie, deci informaţiile "transmise" s-ar putea la fel de bine să fie eronate (sau greşit interpretate) prin distorsiunea spaţiului. Deci, revenind cu picioarele pe pământ, când materia azi e, mâine nu e, cea mai sigură cale spre adevăr este, până una alta, să alegem lumina, ce va fi în lumea umbrelor... deocamdată numai Dumnezeu ştie... Toate astea au inspirat şi poemul care urmează, intitulat sugestiv “Impresie rătăcită”, în traducere “Lost Impression”, unde regăsim viziunea menţionată: Behind the mirror's mirror there's the abstract shadow... In the stone hand, which floats on the water, Lays down Ra's eye watching the show, The right hand it is... but we think as the left one And in the left one we're guessing... that's all we know. We want to see what Brâncuşi saw: The bronze clepsydra and the hidden signs in rocks We dance in 3 a barbarian wals, We dance... and we don't event think of The song was wrote in 4. The rounding spiral like an ADN carousel Is shaking between the cortex and the dreams We wish to see all through the mirror Which strikes it back right in our head. Preview is sad... there's just the shadow. So I ask... like a lost impress: - ”What's the point of the world?... just for guess?” If E=mc2 is true, and seems to me that's it: a perfect fit, And givin' a cold thought, that m could be or not... You may take the “E”, I will always take the “c”. Copyright©2005 Ghejan Andrei   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2016-01-05 15:31:10	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE