PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Mioriţul Text postat de Florentin Sorescu Ah, muze, voi care în mine În chip bizar vă regăsiţi, De-aţi vrea frumos să se îmbine, Himerele să-mi desluşiţi Căci toate lucrurile-n minte Au prins a fi un vălmăşag Şi văd cum trec pe dinainte Capcane multe ce atrag, Să-mi daţi putere ca pe-acele Ce mint frumos să le evit Şi din noianul de mărgele S-aleg cuvântul potrivit. * Astfel ochiul ce făcut e Ca să vadă în afară Se închide fără veste Şi-nlăuntru se întoarnă, Din străfundurile fiinţei Prind contururi năluciri Ce încep ca să se ţeasă În ciudate străluciri, Vede-un june care scrie O poemă deslânată Ce pe-o coală tip A 4 E cu totul răsfirată, Patemi multe dau dintr-însul Ca să iasă în afară, Dar în piept simţire-aleasă Simte cum se desfăşoară, El aşteaptă o femeie Ce-a promis că va să vie Şi acum cu slovă groasă Prinde pana ca să scrie, Formă veche are versul, Dară conţinutul nou, (Ca să prindă o crâmpeie De sclipire în stilou) Şi pe cât se opinteşte Lucrurile-i par bizare, Că femeia nu-i femeie Prinde să i se năzare Şi aduce mai degrabă Cu fetiţa cu chibrit Ce se uită a mirare În frugarul licărit, I se-arată alte timpuri Ce au fost aici odată, De-ai fi zis că numai miere Este tot, şi ciocolată, Dară inima dintr-însul Nu mai ştie ce să zică Când observă bazaconii Cum rapid se înfiripă Şi cum prind ca între ele Timpurile să se-ncurce (Că îţi zici că nişte iele Reuşit-au să-l apuce), Totul e sucit şi are Oglindire răsturnată, Fata ce urma să vie Acu’i jună desfrânată, Iară el, poetul nostru, Altul nu-i decât un fante Ce presară a lui versuri Cu întorsături picante, Pentru ca apoi cuminte Iară slova să apară, Când voieşte să învie Lumea de odinioară, Iată dragă cetitore Ce-nceput-a el a scrie, Dăm cetire-a toată slova Aşternută pe hârtie, Rămânând ca doar arare Să intervenim în text, Când vreo lămurire nouă Treb’ie prinsă în context. POEMA ROMÂNĂ Aşa precum Vergil cânta Pe-al său lavin de soartă pus Să ducă faima tot mai sus A Romei ce se arăta, Himerei sale dându-i curs Spre-a face falnică cetate Călători spre a străbate Al aştrilor ascuns parcurs, Drum lung şi plin de încercări, Care pe sine l-au clădit, Fiind de stele hărăzit Să-i fie lui întemeieri, La fel şi noi o importanţă Aparte da-vom celui care Găsind cu sine împăcare Temei a dat prin transhumanţă, Din nesfârşitele păşuni Făcându-ne împărăţie Spre-a fi în veci cetate vie De ea pe drept să te minuni. * Aici urmează, bunăoară, O notă mâzgălită cu cerneală Pe care o redau precum a fost Ca să-nţelegeţi al poemei rost: Nota bene (de-acum încolo voi scrie N.B., ca să-mi fie mai uşor). Cel la care m-am referit este un ciobănaş dintr-o poezie den popor numită Mioriţa. O mia de-a lui de vârstă fragedă îi spune că alţi doi ciobani cu care păştea împreună oile şi i se dau prieteni vor să îl omoare ca să-i ia tot ce are. În loc s-o ia la sănătoasa, deşi oaia numită Mioriţa îl avertizase de cele ce urmează, ciobănaşul nostru îşi aşteaptă cu seninătate moartea. El este de-un neam cu noi, ceilalţi doi sunt ciobani de-ai altora. Eu consider că ar fi putut să procedeze în alt mod, dar în cazul ăsta poezia n-ar mai fi fost lirică. De reţinut că neamul nostru s-a numit o bună perioadă de timp valahi, adică romani. Asta la început, că după o vreme a început să se cheme ciobani. Depinde de cum te uiţi. În versurile mele am căutat să fac o comparaţie între Eneas, despre care Virgil zice c-ar fi întemeiat neamul latinesc, şi ciobănaşul zis mioritic, care eu caut să arăt că a stat la originea românilor noştri, prin faptul că şi-a aşteptat paşnic moartea, fără prea mult scandal. Din păcate, nu am suficiente resurse, adică cetăţi pe care să le fi clădit ciobănaşul, şi de aceea am vorbit de păşuni şi transhumanţă, cu care se ocupă îndeobşte ciobanii. Vergil a fost mai norocos decât mine, el a avut de unde alege şi de aceea poema lui, adică Eneida, e mare şi-a auzit toată lumea de ea, chiar şi văru-meu Ilie, deşi nu are decât 8 clase. P.S. Poate c-ar trebui să-ncerc un vers mai amplu, ca să mă cunoască lumea mai bine. Cele vorbe vă spun prin care se fac auzite Fapte măreţe ce se cer povestite În cari la drum purced eroi legendari Cunună să-şi pună din veşnicii lari Săvârşind ceea ce noi privim cu uimire La prunci dând de fiecare dată cetire Pildă să ne fie nouă şi lor, Vedem cum apar din al vremii mosor Aspre figuri ce lumii au dat Culoare aparte şi-un drum de urmat, Şi parcă ne vine a crede cu greu Privind în oglindă identicul eu Că noi suntem acele făpturi adunate ............................................atârnate N.B. Mă gândeam la burţi când am zis "atârnate", că mi se pare că ne-au crescut la toţi burţile. Da' nu-mi prea vine să zic de burţi în poema mea. Şi nici de şunci. Eu cred că mulţi dintre eroi au fost graşi, dar nu zice nimeni nimic de asta. Credeţi că pe Mihai Viteazul nu-l apuca pântecăraia? Cine ştie câte războaie nu s-or fi pierdut din pricina asta. Şi noi ne gândim la strategii greşite sau la alte alea. Zici că s-a retras din luptă de frica turcilor, dar el s-a dus într-un loc liniştit unde să nu-l vadă nimeni. Că doar nu era să-şi facă nevoile, în toiul luptei, sub privirile iscoditoare ale duşmanului. Lângă cal. Uite-aşa se scrie istoria. Cică habsburgii dădeau ordin la soldaţii lor să-şi facă nevoile înainte de luptă. Poate de-aia au şi câştigat atâtea războaie. Sau le-a purtat noroc. Carevasăzică aci fac o comparaţie între vremurile de demult şi cele de acum din care reiese că noi, cei de azi, ieşim cam strâmtoraţi din treaba asta. Dacă mă gândesc mai bine ar fi să scriu un poem dramatic, de mare întindere, ca Homer sau Vergiliu, să aibă urmaşii noştri cu ce se lăuda. Să fi trăit la Roma, era altceva. Sigur s-ar fi auzit de mine. P.S. Acu’ trebuie să vie Mioara şi nu mai am deloc astâmpăr. Ar fi să găsesc un personaj din istorie pe care o să-l fac eroul meu personal. Să vedem ce zice şi Mioara. Când în noaptea plumburie mergi absent pe un trotuar Ce-a ta cale o aţine către-un veşnic lupanar Unde ochiu-ţi se aprinde văzând veşnica femeie Ce transformă gândul searbăd în sclipire de condeie, Cetitorului zadarnic cauţi să îi povesteşti Cum că tu un june cu simţiri alese eşti Şi din punctele fierbinte ce sub tine se aşterne Un perpetuum mobile cerci a face – baliverne. Nimeni poate înţelege ce căldură se degajă Din amorul care-n mreje te cuprinde ca o vrajă, Zică toţi că e femeia ce-o iubeşti, o desfrânată, Că deasupra e spoială, botoxuri şi ciocolatã, Că la toţi ea se împarte tot aşa precum o marfă Când simţirile pe toate le încântă ca o harfă, Tu cu falnică mândrie să îţi râzi în al tău sine Şi de-asupra tuturora cată să te-nfigi mai bine. P.S. A zis că vine şi n-a venit. Aste versuri aflăm scrise Pe-o bucată-alăturată Ce-a lăsat-o junele De hârtie colorată Pentru ca apoi, uimire, Să apară un alt vers Ce are altă turnură Şi pe-alături pare şters Zici că brusc o altă poză Ochilor s-a arătat Şi ca-ntr-o metamorfoză Cel poet s-a înturnat: Îţi scriu carte de inimă, doamnă Prinsă în a nopţilor ramă Cu raza de lună frumos precizată Pe fruntea-ţi senină, imaculată, Căci ochii tainici ascund în adânc Liniştea cea deplină, învălită de tâlc Ce pentru noi e ca o licoare Ce-aduce cu sine dulce-alinare, Suflete pereche având Simt că plutesc la fel de uşor ca un fulg Şi către tine mă-ndrept cu sfială Arzând înlăuntru ca focul pe ceară. P.S. Uite că până la urmă a venit. A zis că mă iubeşte. Lin Lin Pelerin De soare plin, Tot astfel cum, Un rozmarin, Ţie mă rog, Ţie mă-nchin, Dă-ne nouă, Dă-ne alin Pentru că sărac şi în nevoie este omul la suflet şi la trup. El ară pământul cu plugul lui şi nimica nu-i priieşte. De piatră îi e inima şi privirea una cu ţărâna cea neagră. Sămânţa pe care o samănă el nu rodeşte şi pânea îi e amară. Neam păgân au venit peste dânsul şi l-au găsit în goliciune şi în derâdere mare. Mut în Dumnezeul lui cu care n-a mai ştiut vorbi. Că au crăpat clopotele la biserici şi au secat izvoarele cele dătătoare de viaţă. Iară ochii celor sfinţi zugrăviţi pe altare s-au umplutără de ape. Săracă, ţară, săracă... N.B. Se-nţelege că de-acum au venit peste noi turcii şi nouă ne-a părut rãu. Eu l- am apreciat dintotdeauna pe Constantin Brâncoveanu, pentru că a avut tărie de caracter. El a ţinut cu religia noastrã şi n-a dat divorţ de ea. P.S. Mioara iar a promis că vine şi n-a venit. Data viitoare o să mă supăr pe ea. Tu, menestrel, Ce-i cânţi din strune, Un dor am şi eu, Un dor anume, Paşii să-ndrepţi Spre alte cetăţi Din aste multele, Mari nedreptăţi, Lăsatu-ai, Doamne, Tu sufletul meu În van ca să spere La tine mereu? Ca mâne voi fi În mare nimic Şi văd al meu neam Cum s-a sfârşit, Că râde întregă O lume de el Şi mie-mi înfige În piept un sfredel, Te du de aice Trist menestrel Şi cântă în lume Cum fu să pier, Văzând cum se duce Patria mea Şi de la sine Inima-mi ia. Astfel scris-a logofătu’ Ce îi zice Constantin Şi simţea în a lui peptu Numai fiere şi venin, Căci mergând la o femeie Ce-şi zicea că e strigoaie, Apucase viitorul Rând pe rând să i-l desfoaie, Şi în loc să se arate Viitorul cel măreţ, Patria se transformase Într-un staul cu nutreţ Unde scormoneau purceii Tot sperând ca într-o doare Ei să afle printre lături Salba cu mărgăritare. N.B. Aci m-am gândit la Miron Costin, dar mi-a fost temă să nu mă deie vreun moştenitor al lui în judecată, că zic că se întâlneşte cu strigoi. De fapt aş fi vrut să zic vrăjitoare, dar nu-mi ieşea rima. Şi nici nu ştiu ce să fac cu logofătul. Ori că vede dintr-o dată ce se va întâmpla în viitor, atunci când se duce la vrăjitoare, ori că săracul de el apucă de colindă timpurile din veac în veac şi vede ce s-a-ntâmplat cu neamul său, în loc să să steie liniștit la el în ţintirim. Prin asta caut să arăt cum eroii din vechime se uită la vremurile noastre cu un ochi critic şi li se urcă sângele la cap când văd unde am ajuns. P.S. I-am luat mărgele. A rămas peste noapte la mine. Nu c-ar fi interesat-o prea mult mărgelele... Au de-a patriei simţire Merită curat să mori Când tu vezi că viitorul Îţi rezervă numai nori Ce învolburaţi se-arată Şi sunt negri la culoare Iar prin dânşii nu mai lasă Ca să treacă pic de soare? Au se merită aceste, Suflete ce caţi în stele, Când de-a patriei mărire S-au ales numai surcele? Nici nu ştii ce îţi rezervă Viitorul cel cumplit, Că românul se transformă Într-un factor nedorit Ce îşi râde pe sub barbă De simţirea ta înaltă Şi pristolul de la Roma Îl transformă într-o troacă. De-ai afla numai o parte Din vestirile aceste, Te-ai întoarce în ţărână Fără-a prinde chiar de veste. N.B. Chestia asta că de vină pentru starea noastră jalnică sunt turcii, nu ţine. Uite la Mioara: zice mereu că vine şi nu mai vine deloc. Şi i-am tot luat la mărgele şi la basmale... Al dracului neam mai suntem şi noi. Unde eşti tu, Cantemire, Ce descrii Moldova toată, Să dai vie glăsuire Lumii cea civilizată? Să ne-nveţi acea purtare Ce te face mai distins Ca ieşind la vreo serbare Jalnici să nu fim, de plâns? Unde sunteţi voi aceia Cari lumii au ştiut Cu purtările alese Cum e să te faci plăcut? Unde s-au perdut ţăranul Ce ştia cuviincios Să arate la tot satul Cum e să te porţi frumos? Un’ s-au dus aceste toate A gândi eu nu mai pot Şi îmi vine ca-n cetate Să dau totul în clocot, Foc să pun pe la tarabe Şi domniile acele Ce şi-au pus ale lor labe Peste visurile mele Cari din această lume Au voit un alt tărâm, Neştiind că ea anume E o bulă de săpun. N.B. Chiar şi pe vremea aia oamenii mai cu doftă plecau de-aici şi-apoi se minunau că nu suntem civilizaţi. Cantemir a stat prea puţin pe la noi că se ducea când la turci, când la ruşi, ca să se mai primenească. După ce i-a încurcat între ei de n-au mai ştiut cum să se oţărească unii la alţii, şi-a luat tălpăşiţa de-aici şi s-a dus să facă carieră la ruşi. P.S. Dacă-i pe-aşa, nici eu n-o să mă mai ţin de cuvânt. Să vedem dac-o să-i placă. Să mă ierte cetitorul Pentru slova mea spurcată, Dar găsesc că este timpul Să ne deşteptăm odată Şi din somnul cel de moarte Să ne-ntoarcem la lumină Că-n afar’ de noi incalte Nimeni n-are nicio vină, Că nici turcu, nici tătaru N-a putut mai mult ca noi Să îndese ţara asta În pubela cu gunoi. P.S. Turcii au plecat, da’ noi tot aşa am rămas. Şi nu s’ arată niciun semn că se va mai schimba câte ceva pe la noi. Cât despre Mioara, n-a mai venit. Cică mă iubeşte pe mine, da’ se mărită cu altul. Zice că nu vrea să mai rămâie o clipă pe-aci, că s-a săturat. Astfel se gândea în sine Logofătul Constantin Cale-ntoarsă vrând a face Înapoi în ţintirim, Ca acelor laolaltă Ce se află la un loc Să le spună că regrete Pot să n-aibă chiar deloc Şi mai bine e de dânşii Că din lume au plecat Nevoind să le exprime Cel cuvânt înmiresmat Ce cuprinde viitorul Astfel cum s-a fost făcut De-acea parte a făpturii Ce se cheamă că-i şezut, P.S. Pân’ la urmă s-a luat cu un neamţ. Zice că păşunile lor sunt mai bune decât ale noastre, dar eu nu cred să fie aşa. Eu zic că problema nu e de păşuni, ci de Mioara. Nici la neamţ nu-i găsesc vreo vină, că lor le place să pască pãşunile noastre. Când, să vezi ce grozăvie, Inima ţi-o ia din loc, Zici că-n viaţa asta tristă N-ai avut deloc noroc, Ce se-aude-n depărtare, E aievea ori e vis Din acela ce te face Să te pui din nou pe plâns? Armii se aud, e zangăt, E-ncleştare de oţele? Vai, sărac român de tine, Este sunet de manele, Jale multă are-ntrânsul Mai cu seamă când asculţi, Simţi că te îneacă plânsul, Iar în creier, numai zimţi Prind să mişte laolaltă, Nu-ţi dau pace nicidecum, Pân ce lat şi făr’ de viaţă Tu te laşi să cazi în drum. Tu, sărace Lăutaru, Ce cu cobza ai cântat, Bine că-n aista viaţă Nu ai fost catapultat, Că atunce neferice Mai ca mine tu ai fi, Iară peptu-ţi cu alice L-ai face fâșii - fâşii. N.B. Acu’, că Mioara s-a dus, nu ştiu ce să mai fac. Pleacă toţi care pe unde-apucă, că nu mai e de stat pe-aici. Chiar şi la turci s-au strămutat unii, parcă le pare şi rău că nu mai sunt p-aci ca să puie jugul pe noi. Ah, sărmani eroi pe care Eu în viaţă n-am aflat, A venit acuma vremea Ca de voi să mă despart. Să mă-ntorc acas’ la mine Că nu are niciun rost Ca din veşnica dormire Să vă tulbur ca un prost Ce îşi spune că posibil Încă e să vă întoarceţi Şi în vremile acestea Înc’odată să fiţi oaspeţi Şi cumva ca printr-un farmec Toate visurile mele Să le trageţi la o parte Ca pe-o pânză de perdele. N.B. Nu zic că n-am avut şi noi eroii noştri, da’ parcă prea s-au stricat toate. Puţină vină le găsesc şi lor, că n-am fi ajuns aici dacă ei erau cum ne place nouă să-i vedem. P.S. M-aş duce şi eu după Mioara, poate mai are trebuinţă de mine. Cine ştie? O fi tare neconsolată acolo, printre străini... N.B. Dacă şi eu plec, cine rămâne? Şi dacă rămân, cine nu pleacă? Dar Însă Totuşi Şi noi am văzut răsăritul de soare Şi ne-am purtat inimile ca pe o torţă aprinsă Pe care i-am dăruit-o Celui ce ne-a Zidit Spunându-i: Doamne, Asemenea firului de iarbă suntem în bătaia vântului nicio coadă de cometă nu ne urmează întocmai ca un meteor măsurăm întunericul ajungă-ne pacea ta de dincolo de începuturi ţie ne rugăm fă-ne nouă corabie să plecăm din această mizerie cumplită care ne-a îngreunat sufletele. dă-ne nouă pacea adâncă și fără de sfârșit, vom pluti pe acele mări de unde nu mai există întoarcere şi unde niciun porumbel nu-şi mai află sălaşul Facă-se voia ta, SFÂRȘIT Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE