PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Încercare de denigrare, eroare de lectură sau autodescriere involuntară* Text postat de Elena Stefan Poezia, ca receptare, este, simplificând, o rezultantă a interacţiunii dinamice a cel puţin trei sisteme conceptual-valorice: un sistem de semne, textul, acompaniat de contextul biografic şi cultural al autorului precum şi de contextul axiologic în care acesta a trăit/trăieşte, un lector cu tot ansamblul cultural-formativ şi valoric de care acesta dispune şi de un context cultural valoric temporal în care are loc actul lectorial-hermeneutic. Într-o analogie simplificata se utilizează modelul icebergului care, trei sferturi se află sub apă şi doar unul la suprafaţă. Pentru înţelegerea şi perceperea întregului iceberg care se află într-un context, adică în plutire în ocean, sfertul care se vede poate fi perceput direct iar pentru celelalte sferturi trebuie să vii cu o pregătire de acasă. Altfel actul lectorial poate avea soarta Titanicului. Prin hazard, navigând pe net, mi-a ajuns sub ochi următoarea „apreciere” cu referire la poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” în care un critic de ocazie afirmă sentenţios: „Nu de alta, dar se intimplă sa fie cea mai proastă poezie din limba română, mult sub producţiile ajunse la Poşta Redacţiei în saptăminalele de specialitate” Apoi autorul citează aşa-zisele „prime două strofe” şi începe „analiza” lor cu scopul de a demonstra că poezia ar fi cea mai proastă poezie! Iată, în viziunea criticului de ocazie, care ar fi „primele două strofe” „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor, Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc; Căci rămîne stînca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.” Pentru acurateţe şi pentru reamintire, iată, citez şi eu „strofele” incriminate în varianta originală: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc; Căci rămîne stînca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.” După cum puteţi observa, este vorba despre o singură strofă alcătuită din opt versuri şi cu semnul întrebării după al doilea vers. Să o luăm metodic. Şi să amintim, pentru cine nu ştie, că un text poetic, excepţie făcând textele mnemotehnice, nu reprezintă „informaţii comunicaţionale” „mesaje directe” ori „ştiri”. Un text poetic nu se supune logicii curente ci logicii poetice. Dacă nu ar fi aşa, o sintagmă de genul „n-ai să vii şi n-ai să morţi” ar fi ilegitimă poetic pentru că iese din logica normală. În logica poetică această spunere a lui Nikita Stănescu a făcut istorie. În poezie, în poezia adevărată, nu operăm cu adevăruri ci cu validităţi poetice. Ce reproşează vajnicul critic „primelor strofe” eminesciene? Totul. Iată, in extenso reproşurile distinsului lector dedat axilogizării respectivelor versuri: „Primul catren ne blagosloveste in viteza cu o topica defectuoasa (se pune o intrebare sau se face o afirmatie ?) si-un suparator dezacord de numar ridicat la rang de procedeu poietic (brate plural, arma singular, glorii plural dor singular). Se vede al naibii de transparent ca nevoia de rima facila in -or pentru discutia despre viitor e motorul intregii chestiuni.” Primele patru versuri din strofa întâi, sunt denumite, abuziv, „catren” pentru că, potrivit dicţionarelor, definiţia catrenului este: „CATRÉN, catrene, s. n. Strofă (sau poezie) formată din patru versuri.” Ori, acest poem nu este structurat, strofic vorbind, sub forma unor catrene. Poemul este structurat sub forma a patru stofe fiecare strofă având opt versuri. Vorbesc de poemul original şi nu de cel lecturat de către distinsul contestatar. Spune, în continuare, ironic, distinsul critic: „ne blagosloveste in viteza cu o topica defectuoasa”. Care ar fi acea topică defectuasă? Să fie vorba de lipsa de rigoare privind textul lecturat? Lipsă pusă perfect în evidenţă de conţinutul parantezei: (se pune o intrebare sau se face o afirmatie ?) Dacă ar fi avut probitatea sau onestitatea de a merge la textul original (când întreprinzi o astfel de acţiune demolatoare, măcar din prudenţă, trebuie să ai în faţă textul original. Ori, în textul original este semnul întrebării.) Prin urmare, acuza de „topică defectuoasă” cade fără discuţie. Răspunsul corect, pe care orice lector serios şi cu simţul vizual normal îl poate constata este că avem de-a face cu o întrebare. Este adevărat, o întrebare poetică. Mai departe, imprudentul critic invocă, un „supărător dezacord de număr” Care ar fi acel dezacord? Ei bine, nu există niciun dezacord. Inteligenţa autorului (poetică, stilistică şi gramaticală) a creat o paradigmă stilistică generală, adică, un model de exprimare care este compatibil atât cu pluralul cât şi cu singularul. Îţi doresc braţele nervoase; îţi doresc arma de tărie; îţi doresc mare viitor; Apoi face o spectaculoasă şi ingenioasă descriere a ale unor fapte, descriere pe care o denominează, stilistic prin „asta” şi conchide „asta ţi-o doresc” Aşadar, supărătorul dezacord nu este nici în sistemul textual nici în contextul temporal auctorial ori lectorial. Ci el, supărătorul dezacord, se află în sistemul lectorial adică acela „de acasă” al lectorului. Faptul că se vede rima „or” nu poate fi imputat. O rimă chiar pentru aceasta se alege: să se vadă! Acuza că ar fi facilă demonstrează incapacitatea lectorului de a înţelege contextul scrierii poemului. Ori, în timpul în care a scris acest poem, practic, se forma limba română modenă, poemul „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie” făcnd parte din chiar acest proces. Totusi, cum e o tara "de glorii" ? Sunt gloriile astea mai multe ? Diferite ? In competitie ? Unele-s false ? Poate chiar majoritatea ? Ce-i aia o arma "de tarie" ? Ca parca dupa logica taria s-ar inscrie in universul caracteristicilor scutului, nu al armelor. Ma rog, poate ca vorbim de armements direct din protofranceza, "tot ce se duce in mina". O fi. Da, stilistic vorbin, şi nu numai, o ţară de glorii repezintă o exprimare validă. Iar gloriile unei ţări sunt şi pot fi multe şi multiple. Şi diferite. Şi în competiţie. Pot fi şi false glorii. Dar, contextual, referinţa o reprezintă veritabilele glorii. Tăria poate sta în forţa armelor. Aici avem de-a face cu metafore forţă iar pentru momentul când au fost scrise, metafore originale. Pentru a le putea înţelege trebuie, mai întâi, bună credinţă iar apoi o anumită cultură poetică minimală. Din modul cum formulează aceste acuze rezultă carenţele perceptive ale improvizatului autor. Ce înţelege inadecvatul lector din versurile: „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc; Căci rămîne stînca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.” „Slaba imaginatie poetica, repede o dam cu vinul, repede stinca-valul (chit ca raportul e invers, valurile-s cele vesnice, stincile din nisip vin si-n nisip s-or intoarce). N-as mai citi mai departe, daca nu m-as fi apucat sa va arat cum stam.” Adică aplică o logică normală, curentă şi de periferie în locul logicii poetice. Versurile de mai sus şi acum au impact, şi acum au frumuseţe, şi acum au originalitate.Cum să acuzi de „slabă imaginaţie poetică” versurile? „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc; Căci rămîne stînca, deşi moare valul” Incapacitatea de a face diferenţa dintre dintre forţă, tărie şi eternitate îl fac pe distinsul critic de conjunctură să afirme „chit ca raportul e invers, valurile-s cele vesnice, stincile din nisip vin si-n nisip s-or intoarce” Va urma. *http://trilema.com/2010/cea-mai-proasta-poezie/ continuare Încercare de denigrare, eroare de lectură sau autodescriere involuntară* Poezia, ca receptare, este, simplificând, o rezultantă a interacţiunii dinamice a cel puţin trei sisteme conceptual-valorice: un sistem de semne, textul, acompaniat de contextul biografic şi cultural al autorului precum şi de contextul axiologic în care acesta a trăit/trăieşte, un lector cu tot ansamblul cultural-formativ şi valoric de care acesta dispune şi de un context cultural valoric temporal în care are loc actul lectorial-hermeneutic. Într-o analogie simplificata se utilizează modelul icebergului care, trei sferturi se află sub apă şi doar unul la suprafaţă. Pentru înţelegerea şi perceperea întregului iceberg care se află într-un context, adică în plutire în ocean, sfertul care se vede poate fi perceput direct iar pentru celelalte sferturi trebuie să vii cu o pregătire de acasă. Altfel actul lectorial poate avea soarta Titanicului. Prin hazard, navigând pe net, mi-a ajuns sub ochi următoarea „apreciere” cu referire la poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” în care un critic de ocazie afirmă sentenţios: „Nu de alta, dar se intimplă sa fie cea mai proastă poezie din limba română, mult sub producţiile ajunse la Poşta Redacţiei în saptăminalele de specialitate” Apoi autorul citează aşa-zisele „prime două strofe” şi începe „analiza” lor cu scopul de a demonstra că poezia ar fi cea mai proastă poezie! Iată, în viziunea criticului de ocazie, care ar fi „primele două strofe” „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor, Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc; Căci rămîne stînca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.” Pentru acurateţe şi pentru reamintire, iată, citez şi eu „strofele” incriminate în varianta originală: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc; Căci rămîne stînca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.” După cum puteţi observa, este vorba despre o singură strofă alcătuită din opt versuri şi cu semnul întrebării după al doilea vers. Să o luăm metodic. Şi să amintim, pentru cine nu ştie, că un text poetic, excepţie făcând textele mnemotehnice, nu reprezintă „informaţii comunicaţionale” „mesaje directe” ori „ştiri”. Un text poetic nu se supune logicii curente ci logicii poetice. Dacă nu ar fi aşa, o sintagmă de genul „n-ai să vii şi n-ai să morţi” ar fi ilegitimă poetic pentru că iese din logica normală. În logica poetică această spunere a lui Nikita Stănescu a făcut istorie. În poezie, în poezia adevărată, nu operăm cu adevăruri ci cu validităţi poetice. Ce reproşează vajnicul critic „primelor strofe” eminesciene? Totul. Iată, in extenso reproşurile distinsului lector dedat axilogizării respectivelor versuri: „Primul catren ne blagosloveste in viteza cu o topica defectuoasa (se pune o intrebare sau se face o afirmatie ?) si-un suparator dezacord de numar ridicat la rang de procedeu poietic (brate plural, arma singular, glorii plural dor singular). Se vede al naibii de transparent ca nevoia de rima facila in -or pentru discutia despre viitor e motorul intregii chestiuni.” Primele patru versuri din strofa întâi, sunt denumite, abuziv, „catren” pentru că, potrivit dicţionarelor, definiţia catrenului este: „CATRÉN, catrene, s. n. Strofă (sau poezie) formată din patru versuri.” Ori, acest poem nu este structurat, strofic vorbind, sub forma unor catrene. Poemul este structurat sub forma a patru stofe fiecare strofă având opt versuri. Vorbesc de poemul original şi nu de cel lecturat de către distinsul contestatar. Spune, în continuare, ironic, distinsul critic: „ne blagosloveste in viteza cu o topica defectuoasa”. Care ar fi acea topică defectuasă? Să fie vorba de lipsa de rigoare privind textul lecturat? Lipsă pusă perfect în evidenţă de conţinutul parantezei: (se pune o intrebare sau se face o afirmatie ?) Dacă ar fi avut probitatea sau onestitatea de a merge la textul original (când întreprinzi o astfel de acţiune demolatoare, măcar din prudenţă, trebuie să ai în faţă textul original. Ori, în textul original este semnul întrebării.) Prin urmare, acuza de „topică defectuoasă” cade fără discuţie. Răspunsul corect, pe care orice lector serios şi cu simţul vizual normal îl poate constata este că avem de-a face cu o întrebare. Este adevărat, o întrebare poetică. Mai departe, imprudentul critic invocă, un „supărător dezacord de număr” Care ar fi acel dezacord? Ei bine, nu există niciun dezacord. Inteligenţa autorului (poetică, stilistică şi gramaticală) a creat o paradigmă stilistică generală, adică, un model de exprimare care este compatibil atât cu pluralul cât şi cu singularul. Îţi doresc braţele nervoase; îţi doresc arma de tărie; îţi doresc mare viitor; Apoi face o spectaculoasă şi ingenioasă descriere a ale unor fapte, descriere pe care o denominează, stilistic prin „asta” şi conchide „asta ţi-o doresc” Aşadar, supărătorul dezacord nu este nici în sistemul textual nici în contextul temporal auctorial ori lectorial. Ci el, supărătorul dezacord, se află în sistemul lectorial adică acela „de acasă” al lectorului. Faptul că se vede rima „or” nu poate fi imputat. O rimă chiar pentru aceasta se alege: să se vadă! Acuza că ar fi facilă demonstrează incapacitatea lectorului de a înţelege contextul scrierii poemului. Ori, în timpul în care a scris acest poem, practic, se forma limba română modenă, poemul „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie” făcnd parte din chiar acest proces. Totusi, cum e o tara "de glorii" ? Sunt gloriile astea mai multe ? Diferite ? In competitie ? Unele-s false ? Poate chiar majoritatea ? Ce-i aia o arma "de tarie" ? Ca parca dupa logica taria s-ar inscrie in universul caracteristicilor scutului, nu al armelor. Ma rog, poate ca vorbim de armements direct din protofranceza, "tot ce se duce in mina". O fi. Da, stilistic vorbin, şi nu numai, o ţară de glorii repezintă o exprimare validă. Iar gloriile unei ţări sunt şi pot fi multe şi multiple. Şi diferite. Şi în competiţie. Pot fi şi false glorii. Dar, contextual, referinţa o reprezintă veritabilele glorii. Tăria poate sta în forţa armelor. Aici avem de-a face cu metafore forţă iar pentru momentul când au fost scrise, metafore originale. Pentru a le putea înţelege trebuie, mai întâi, bună credinţă iar apoi o anumită cultură poetică minimală. Din modul cum formulează aceste acuze rezultă carenţele perceptive ale improvizatului autor. Ce înţelege inadecvatul lector din versurile: „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc; Căci rămîne stînca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.” „Slaba imaginatie poetica, repede o dam cu vinul, repede stinca-valul (chit ca raportul e invers, valurile-s cele vesnice, stincile din nisip vin si-n nisip s-or intoarce). N-as mai citi mai departe, daca nu m-as fi apucat sa va arat cum stam.” Adică aplică o logică normală, curentă şi de periferie în locul logicii poetice. Versurile de mai sus şi acum au impact, şi acum au frumuseţe, şi acum au originalitate.Cum să acuzi de „slabă imaginaţie poetică” versurile? „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc; Căci rămîne stînca, deşi moare valul” Incapacitatea de a face diferenţa dintre dintre forţă, tărie şi eternitate îl fac pe distinsul critic de conjunctură să afirme „chit ca raportul e invers, valurile-s cele vesnice, stincile din nisip vin si-n nisip s-or intoarce” Va urma. *http://trilema.com/2010/cea-mai-proasta-poezie/ Trecând la strofa a doua, de data acesata citată corect, autorul nu observă ori ignoră cu premeditare semnificanţele textuale şi caracterul textual. Care este unul romantic, imnic, patriotic şi cu tentele unui naţionalism iluminat, superior şi justificat. De aici şi mijloacele stilistice laudadive, metafore şi personificări entuziaste şi inedite. Atât pentru vremea aceea (1867) cât şi, iată, pentru vremulrile noastre. Să ne amintim, contextul scrierii poemului era unul de naştere şi renaştere a spiritului românesc în cadrul european mai larg al romantismului. Un spirit antecedent care se manifestase prin Asacchi, Bolitineanu şi alţii. Într-un astfel de cadru poetul visa realizarea unor „mari poeme epice ori dramatice ” în care să trateze „mitologia autohtonă” Iată de ce poemul are acest entuziast, mobilizator şi înălţător caracter imnic, de glorificare. Ori, se ştie, glorificarea ignoră detaliile şi augmentează până la hiperbolizare aspectele măreţe, frumoase pozitive. Mergând, uneori (aici nu este cazul) până la grandilocvenţă şi chiar exaltare. Păstrând măsura însă în spiritul unei laudatio în crescendo, poetul se revoltă pentru suferinţele îndurate de propriul său popr supus diverselor ocupaţii străine, Toate aceste suferinţe, cum am spune astăzi, sublimează într-un „vis de răzbunare”. Vis pe care îl descrie ca fiind „negru ca mormântul” Ce simbolizează acest „negru ca mormântul”? O răzbunare extremă, profundă, fără margini. Sugerată, textual ca fiind o răzbunare antitetică vieţii şi lubirii. Descrisă şi invocată în poem prin această sintagmă, „negru ca mormântul”. Şi cum ar fi putut mai bine descrisă poetic? Ei bine, prin culoarea negru şi comparaţia acestu negru cu un mormânt. Negru, din punctul de vesdere al fizicii, negrul absolut, înseamnă lipsa totală a luminii. Care s-ar putea găsi noaptea, într-o peşterră, într-o încăpere fără ferestre şi fără surse de lumină. Însă, toate acestea sunt, oarecum neutre, conotativ vorbind, în raport cu visul de răzbunare. De aceea, sau poate de aceea, poetul a făcut această asociere. Pentru că negrul sugerează duritatea, chiar răutatea (se spune „negru în cerul gurii” iar mormântul, lipsa vieţii. Răzbunarea venind ca un fel de pedeapsă capitală. Şi unde poate fi întâlnit un astfel de negru absolut cuplat cu lipsa vieţii, dacă nu într-un mormânt? Va urma. (din păcate trebuie să plec) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   va fa'n cu' fuck yourself, self made man, care esti tu. Habar n-ai, de Malineanu, ce-i pa tine, e si-n lada.   Postat de catre sters sters la data de 2015-05-05 13:23:49               "Noi, ca natie, deranjam la nivel mondial..." (Kosta Vianu) U made my day, man! :)   Postat de catre General Motors la data de 2015-05-03 05:31:43               Nu este nici incercare de denigrare, nici eroare de lectură nici autodescriere involuntară. In 'buna traditie' practicata din 90 incoace, daca vrei sa iesi din anonimat si talentul impreuna cu putinele, stirbele si dezlanatele lecturi nu te ajuta, scrii ceva de rau despre un scriitor de marca pentru capata vizibilitate! Eminescu ramane de departe tinta favorita a unor astfel de arivisti, cum este autorul mizeriei analizate mai sus. Din nefericire cultura generala facuta cu wikipedia si alte 'surse' internautice -daca putem vorbi de asa ceva - aduce cu sine si un val semidocti cu malformatii de logica si interpretare. Si numa refer doar la textele poetice!   Postat de catre Ion Gabriel Pusca la data de 2015-04-27 07:00:10               domnilor, eu zic ca ar fi bine sa nu uitam ca e o poezie de adolescenta, ca a fost scrisa pe valul de entuziasm consecutiv micii uniri, ca acum o suta de ani si mai bine poezia se scria si se citea altfel, si mai ales sa nu uitam ca nu exista niciun poet de geniu care sa nu-si fi rupt (adesea, de bunavoie) gatul in poezia patriotica... ce nu pricep e risipa de energie, chiar credeti, gratioasa doamna Stefan, ca lui Eminescu ii (mai) pasa? mai e o chestie pe care n-o pricep, ce legatura are basescu si postacii basisti cu toata povestea asta. de ce nu flota, mosia de la nana, etc   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2015-04-24 20:15:18               Părerea mea este că poezia cu pricina, o dulcegărie patriotardă, își dovedește utilitatea într-un manual școlar de educație civică pentru clasele primare. Marele, mătăhălosul bard, specializat în vastele poeme agitatorice, cu o voce de stentor răstit, îl întreba într-un interviu cu tendinți pe Nichita: - Îl citiți des pe Goga? Făcînd pe emoționatul, poetul îi răspundea scuzîndu-se: - Mai des pe Bacovia. * Trageți dv. concluzia, domnule KV. Sînteți totdeauna în drept.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2015-04-24 10:49:11               domnule CTA, dumneavoastra chiar aderati la acele consideratii tembele despre textul eminescian? Oare nu v-am citit cu destula atentie? Sau vi se pare, cumva, ca Eminescu ar fi putut fi comunist? Asa de tare v-ati "galbejit" (e vorba de culoare politica, nu va speriati, ficatul dvs ar putea fi ok), incat vedeti adversari politici oriunde si aderati la orice opinie numai de dragul polemicii? Nu-mi vine sa cred, dar, ma rog, e dreptul dvs. Fie si daca pentru asta ar trebui sa va dispretuiesc vesnic.   Postat de catre sters sters la data de 2015-04-24 09:44:53               doamna Elena Net-ul este plin de toate porcariile posibile. Noi, ca natie, deranjam la nivel mondial, asa ca nu e mare lucru sa-i dai unui trancalau un stipendiu lunar (cum s-a si vazut, in cazul postalailor basisti, de trista dar cam prea recenta amintire)ca sa maculeze orice, indiferent de cat de "sfant" ar fi acel ceva pentru romani. S-a impamantenit obiceiul ce a ne da singuri cu stangul in dreptul, ca tot a fost recent congresul mondial al masochismului. Noi romanii parem a avea o indiferentza boiereasca fata de tot ce este al nostru: risipim orice, de la avutie nationala la valori culturale, impartim cu darnicie tuturor, prieteni sau dusmani, ce avem mai de pretz, ne spurcam valorile sacre cu indiferentza criminala a unui soi nou de dementza. Asadar, nu are de ce sa va mire acel text, nu merita citit, trebuia lasat in neantul fetzei de buca (am numit astfel facebook-ul, o gaselnita destul de pernicioasa, care se insinueaza perfid in societate, niveland cu tavalugul gusturi, preferinte, simpatii si antipatii, uniformizand si indobitocind cu meserie bine insusita, in dulcele stil deja cunoscut) de unde se va duce dracului pomana cu autor cu tot. Ce-i romanesc, nu piere, am aceasta nadejde vie in suflet. Singura.   Postat de catre sters sters la data de 2015-04-24 09:39:19               Depinde ce valori cultivați. Eu încerc să nu încurc borcanele: „Cu discreţie aforistică, punînd doar „un punct pe-un oarecare i, poetul avertiza pe criticul prea zorit că poezia patriotică este un capitol nu al esteticei, ci al industriei de război”, iar pe acela prea zelos că poezia care cuprinde elemente politice sub formă explicită poate fi judecată după criterii politice”, în timp ce poezia care cuprinde politicul numai sub formă implicită trebuie judecată după criterii exclusiv poetice.”” Găsiți mai mult aici: http://www.poezie.ro/index.php/essay/174382/Ce_%C5%9Ftie_%C5%A3%C4%83ranul_ce_este_%C5%9Fofranul http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol=46928   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2015-04-22 09:35:34               Niciodată, domnule Atanasiu, apărarea valorilor care ne definesc nu poate fi o temă prăfuită. Poate doar în concepţiile prăfuite ori premeditat-interesate ale unora să fie. Dacă aveţi rezerve faţă de valorile eminesciene, dacă împărtăşiţi opinia domnului care spune despre poemul eminescian că este cea mai proastă poezie, nu-i nicio problemă. Totul este să vă asumaţi această stare atitudinală. Depăşind suficienţa din afirmaţia sentenţioasă a domniei voastre, vă întreb: poemul "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie" este un poem bun al lui Eminescu ori este cea mai proastă poezie sau, cum spunea autorul încercării de a o demola, o manea. Sigur, puteţi aplica tactica struţului.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2015-04-22 02:30:11               O temă prăfuită, o abordare de activist reciclat, o postură de cocoș cu creasta pleoștită.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2015-04-21 19:22:42               Da, am scris continuarea fără să recitesc textul. Astfel că s-au strecurat unele imperfecţiuni. Voi reciti şi corecta.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2015-04-21 09:39:46	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE