|
|
|
|
|
|
|
|
|
Scheletul |
|
|
Text
postat de
Dragos Tudose |
|
|
Scheletul
Scheletul din răchita răcoroasă
Mîngîie-l vîntul clănțănind dinții
Prietene, vîntul îți flutură-n oase
Melodii curioase, zbîrnîie frînghia.
Scheletul mă invită să iau loc. Se așază și el. Își aranjează întîi mîinile pe spătarul fotoliului, sau oasele mîinilor, apoi picioarele le pune comod pe perna fotoliului, sau oasele picioarelor, apoi craniul, sau golul întunecat din centrul său. Zîmbește sau rînjește cu toți cei 32 de dinți ai săi, cîte 16 pe fiecare arcadă a maxilarului său, mai puțin unul care a căzut într-o zi pe gînduri și nimeni nu a mai putut apoi să-l ridice de acolo.
Ma așez și eu, în timp ce încerc să mă scuz. Nu, nu-i nevoie. Nu l-am deranjat absolut deloc. Dar, mai mult, se bîlbîie el, scîrțîind o rotulă peste o altă rotulă, nu numai că nu l-am deranjat, dar, într-un fel, chiar mă aștepta. E foarte amabil, îi spun eu și știu că exact așa e. Auzi tu, mă aștepta. Te pomenești că mă și cunoaște. Ce făcea? Citea, îmi răspunde. Citea un ziar. Ziarul, într-adevăr, zace undeva pe masă. Ciudat. Puțină lume mai citește, în zilele noastre, ziarul. De ce ar mai face-o?
Din locul în care ne aflăm, ziarul pare un șir de punce negre ce țîșnesc unele spre altele
iar uneori FOLOSIȚI APARATELE într-un
propoziții DE RAS dreptunghi
și fraze GILLETTE negru.
E foarte bine aici, îi spun. E cald, e liniște, aproape că ieși din lume. Doar ce s-a închis ușa de la intrare și parcă au trecut veacuri și veacuri de liniște și de pace peste noi. E cald, fotoliul te trage la somn, la visare. Dar nu. Am venit din partea Organizației. Îi recit apoi, din agenda cea neagră de care nu mă despart niciodată, cele cincisprezece inițiale ale Organizației. El zice da, da, și-și mișcă craniul cu ajutorul mîinii drepte. Craniul execută o mișcare repetată, de sus în jos, de aproximativ șapte ori, apoi de la stînga la dreapta de încă 5 ori. Apoi, folosind amîndoua mîinile, îl așază pe mica măsuță de cafea, între un pișcot și o havană. Îl privesc, el mă privește. Eu din fotoliul cel moale adormitor, el de pe tăblia plină de firimituri a măsuței. Pare un pic jenat, sau neliniștit, sau stresat, sau. Îl frămîntă ceva. A, da. Mîinile. Vedeți dumneavoastră, el nu știe ce să facă cu mîinile. Îl incomodează. Nu știe unde să le pună, nu știe ce să facă cu ele.
Eu încerc să-i explic rostul venirii mele. Tace. Eu explic, gesticulez, în timp ce el se încăpățînează să nu spună nimic și dă impresia că nici măcar nu mă ascultă. În final, obosit, mă opresc. Tac și eu acum și-mi mișc nervos degetele. Nici eu nu prea știu ce să fac cu mîinile.
Îmi aprind o țigară. La început timid, aproape șoptind, apoi ceva mai clar, tot mai clar, el începe să vorbească. Povestește. Sunt întîmplări de demult, se simte praful ce s-a adunat între cuvinte, îl simt scîrțîindu-mi în gură. Sunt povești despre copilăria lui. Eu tac și ascult. Uneori vocea se pierde în liniștea încăperii și, nu știu de ce, o singurătate de gheață mă mușcă de ceafă.
E prea liniște aici la tine, îi spun. El parcă nici nu mă aude. Povestește din nou, în timp ce-și tot potrivește craniul care alunecă printre firimiturile de pe măsuță.
E prea liniște aici la tine, strig eu, ridicîndu-mă din fotoliu.
El tace intimidat o clipă. Mă privește lung, de acolo de jos, iar apoi reia povestea de unde o întrerupsese strigătul meu.
Știi, eu am venit din partea Organizației, îl întrerup.
El nu mă aude, nu mă vede, nu mă crede.
El e scheletul.
El îmi vorbește despre copilărie, despre copilăria mea, despre viața mea, despre mine.
El mă știe de mult. El e scheletul.
E liniște. Privind fețele lor, ne putem imagina rîsul lor de copii jucîndu-se.Se aleargă printre bănci, se împing, glumesc și răd. Din păcate sunetul nu ajunge la noi. Ne putem doar imagina. Atît. E liniște. Foarte liniște. Copii cu fețe îmbujorate și inimile în căușul palmelor.Rîd.
El îmi spune că mă cunoaște de mult. El îmi spune că-i e milă de mine, de tristețea și de singurătatea mea. Îmi spune că m-am pierdut undeva, m-am rătăcit pe drum, și asta îl face și pe el trist. Nu știu ce să-i zic, nu știu dacă e bine să recunosc că și eu cred asta. Știu, am greșit undeva, am pierdut undeva drumul, dar nu-mi mai amintesc unde și nici nu mai știu cum să ajung acolo.
El îmi arată din nou ziarul și-mi zice că trebuie să existe ceva mai presus de noi. Trebuie, zice el.
Eu nu-l mai ascult. Vorbele lui m-au mințit destul. El minte. Eu îl cunosc de mult. El nu poate fii același. El nu e SCHELETUL.
Motor. Aparatul de filmat se fixează asupra chipului copilului. Ochii mari, gura puțin întredeschisă. Aparatul de filmat e atît de aproape, că putem vedea porii și pulsația aproape imperceptibilă a pielii. Apoi, brusc, fața începe să se lungească, trăsăturile se accentuează, cearcăne mari apar sub ochi, oboseala își așază degetele reci pe fruntea copilului. O barbă țepoasă acoperă treptat obrajii.Apoi cadrele se succed rapid. Părul alb, cearcănele de un roșu-vinețiu. Două cute adînci pe frunte. Privirea tăioasă, vicleană. Mușchiul obrazului tresărind uneori spasmodic. Bătrîn, copilul plînge.
Nici nu mai știu de cît timp sunt aici. Ne privim amîndoi mîinile în tăcere.
E prea multă liniște aici, la tine, îi spun.
Eu sunt scheletul, îmi răspunde.
Eu sunt scheletul.
Apoi
Cere-mi nuferi, cere-mi orice, fiindcă sunt plictisit,
fiindcă eu sunt sufletul care nu există. |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Domnule Tudose, va rog sa ma contactati la [email protected] sau la 0769058129. Am o propunere pentru dvs. |
|
|
|
Postat
de catre
Alensis De Nobilis la data de
2015-02-13 23:18:45 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Multumesc mult pt lectura.
De fapt, textul este cava mai vechi, iar acum am incercat o rescriere a sa.
Din pacate, avea nevoie si de o anumita formatare (textul), dar conditiile tehnice ale site-ului nu permit acest lucru. |
|
|
|
Postat
de catre
Dragos Tudose la data de
2015-02-13 09:31:56 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Un text problematizant. Un dislog multiplu între diferitele iopstaze ale unuia și aceluiași eu: cel prezent, eul auctorial, cel din viitorul post existențial și apoi , alte euri ale aceluiași eu: copilul, bătrânul Și peste toți și toate plutește o non-existenț: sufletul.
Bine structurat, textul este unul incitant și îndeamnă la meditație. |
|
|
|
Postat
de catre
Elena Stefan la data de
2015-02-12 18:50:40 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23952 |
|
|
Comentarii:
120073 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|