PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Melc fără cochilie Text postat de Woman WithW Când eram copil îmi plăcea să merg cu ai mei la vie doar ca să culeg melci. Viile de la Matca erau pe dealul acela pe care-l zăream din curte atunci când mă urcam pe prispă. Deal care avea o gură uriaşă sub forma unei râpi roşcate, imense. Când soarele era deasupra râpei, lutul roşu se înroşea şi mai tare. Ori de câte ori treceam pe-acolo, culegeam flori nemuritoare(un fel de flori aspre, mov, care trăiau fără apă) şi luam în mână un bulgăre de pământ sfărâmicios. Mirosea a reavăn. ,,Ăsta-i pământ bun de cărămizi, spunea tata,, Între deal şi şosea se construise un fel de sanț căptuşit cu ciment, pentru ca apa ploilor să-şi găsească vad. Dar nu-mi amintesc ca vreodată să fi văzut şanţurile acelea pline cu apă, deşi ploi ca în Matca copilăriei mele numai în Florida am întâlnit. Melcii, mari, mult mai mari decât aceia pe care îi vedeam pe cimentul casei uneori, se târau leneşi şi umezi, cu ochii ca două puncte în vârful coarnelor bourești, niciodată boiereşti, cum am aflat mai târziu, şi eu, deşi aveam un fel se sentiment de îîîhhh când îi atingeam, îi adunam, îi puneam într-o pungă şi îi luam acasă. ,,Iar mânjeşti prispa de balele lor, îmi spunea maică-mea, care mă învăţase să arunc o cană de apă după melc şi să frec apoi cu o mătură ciobită urma cleioasă. Îi luam acasă, îi puneam pe prispă şi le cântam până când se plictisea şi pisica. Unii, ascultători, ieşeau din cochilie şi îmi cercetau orbi buricele degetelor. Atingem corniţele fragile și ele se retrăgeau speriate, ca apoi sa răsară iar și iar. Odată am fost curioasă să văd cum arată un melc fără casă. Şi cu acelaşi sentiment de îîîhhh am luat o piatră şi am lovit uşor cochilia unuia care nu mai răspundea la cântat. N-am reuşit mare lucru, am omorât doar din nou un melc deja mort. De foame, de plictiseală, nu ştiu... Poate chiar nu-i plăcea să-şi scoată coarnele boiereşti la comanda unei puştoaice pistruiate şi insistente. În aceeaşi vie, peste câţiva ani, o întrebam pe mama: ,,Ai vorbit cu tata, mă lasă să plec la şcoală?,, ,,Mai e pân' la anu', lasă, vezi că ai lăsat un ciorchine la butucu' acela,,. Eram prin gimnaziu, uram cu pasiune munca pământului, învățătoarea mea din clasa întâia murise subit la 42 de ani, timpul se scurgea ca un melc iar părinții mei considerau că școala ,,nu e bună de nimic,,. *** Ieri, cineva pe un post de televiziune a citit o poezie de-a mea în care ,,vorbesc foarte uşor despre moarte, de parcă am mai murit de câteva ori,, Reporterul a zâmbit şi a remarcat că, ironic, spun ca nu ar trebui să ne temem de o noțiune și că mai bine ar fi să ne facem moartea aliat în toate experiențele noastre. Am zâmbit şi eu, cu un fel de amărăciune, amintindu-mi că de fapt a muri nu înseamnă numai a muri şi că am murit o dată sau de două ori într-o fostă viaţă de melc fără cochilie. Şi, deşi copilăria mea nu a avut morţi foarte importanţi în ea(dacă nu ar fi să luăm în considerare niște bunici nițel indiferenți), atunci când mă gândesc la moarte mă întorc, ciudat, extrem de ciudat, în copilărie. Într-o copilărie în care, de altfel, nu m-aş întoarce prea des. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE