V

…Și la fiul său, căruia îi promisese ajutorul la lecțiile de fizică.

La ieșirea din bloc l-a întâmpinat aceeași dimineață perfectă de primăvară, de parcă i s-ar fi dat șansa unică să își schimbe dorința pusă cu o zi înainte și să repare tot răul făcut. Cerul era limpede, sincer și curat ca un zâmbet de copil. Deși era captiv între blocuri a constatat ca avea un grad de libertate infinit în sus. S-a simțit bine, iar viața s-a întors în el sub forma unei călduri și a unei certitudini. A respirat adânc și oboseala i s-a topit ca prin farmec.

Ceva se schimbase, sau – mai exact – ceva lipsea. Norii ce traversaseră cerul noaptea trecută, locuitorii ce dormeau lăsând orașul ca un leagăn în bătaia unui vânt liniștit și o oarecare Ană. Dacă nu ar fi știut că toate aceste mișcătoare prezențe populaseră cândva – nu demult! – cerul, orașul și sufletul și că ele erau de fapt motivul pentru care cerul, orașul și sufletul existau, ar fi căzut în admirația  paradisului pustiu. Dintr-o dată nu i-a mai păsat că are patruzeci de ani, o slujbă plictisitoare și că locuiește singur într-un cartier barbar. Și-a recuperat mașina din intersecția unde o abandonase și a condus cu geamurile deschise pentru ca aerul tăios și aromat să alunge mirosul acru de băutura pe care Artur îl lăsase pe bancheta din spate. Trecând grăbit prin alternanța luminii fragede a dimineții cu umbra nesigură a clădirilor înalte și a copacilor, Grig a intrat într-o stare de convalescență împăcată.

Ca întotdeauna când un trecut se năruia, revenea la un alt trecut și mai îndepărtat pentru a-și găsi puncte de sprijin. Era rândul ultimului său refugiu: copilul și fosta soție – Maria. Într-un timp pe care nu îl putea recupera decât din instantanee alb-negru, incomplete și neordonate, Grig fusese un soț și un tata. Nu ar fi putut spune cât de bun, pentru că în contrastul halucinant în care trăia, chiar și numai existența unei astfel de vieți trecute părea o izbândă ce trebuia celebrată. Fusese tânăr, fusese entuziasmat, dar pe măsură ce resursele de tinerețe și de entuziasm scăzuseră descoperise în banalitatea fericirii un dușman implacabil. Într-o seară, otrăvit de mușcătura unei depresii de toamnă cu cerul jos și cu ploi nesfârșite, în loc să se întoarcă acasă Grig își închisese telefonul, se suise în  mașina și pornise într-o cu totul altă direcție. Nici el nu își amintea - sau nu voia să își amintească – unde îl dusese drumul și la ce se gândise ore în șir urmându-i sinuozitățile. Condusese până când epuizarea îi amorțise membrele și îi așternuse o pâclă peste ochi, condusese indiferent până când intrase cu totul  în noua sa viața de fugar. Viața - ca un inutil și neobosit schimb de viteze. De fiecare când se întorcea la acel punct din viața sa, dădea fugii sale o nouă interpretare scuzabil umană. Dintr-o zonă întunecată, dar autentică a ființei lui erupsese sexualitatea și curiozitatea, divorțase, iar apoi urmase adicția de adrenalină și tot lanțul neîntrerupt de femei, încheiat cu Luiza și Ana.

La destinație – un alt cartier îmbătrânit de locuințe – și-a recunoscut nevoia de lucruri și amintiri persistente, de repere, pentru a nu se îneca în oceanul timpului. Blocul în care acum locuia fosta lui soție – și în care trăise și el cândva – era neschimbat: un conglomerat de prefabricate gri îmbinate grosolan și de ferestre și balcoane cu geamuri împăienjenite de praf. A intrat în scara utilizând legătura de chei pe care, în ciuda deciziei partajului, nu o înapoiase. După două etaje pe care le-a urcat în fugă, în fața unei uși  metalice în care rugina își înfipsese colții, s-a oprit gâfâind.

I s-a deschis după câteva minute de bătăi încete – și totuși insistente – ce smulgeau un ecou melodios fierului. A ghicit cu greu prin deschizătura îngăduită de un lanț subțire silueta fusiformă a Mariei. S-a împleticit în scuze… Bună dimineața!... Nu ți-a spus Andrei? Are nevoie de ajutor la fizică... Nu s-a trezit încă!... Aștept!... Îmi pare rău că te-am trezit!... A fost invitat înăuntru și în lumina îmblânzită a holului a constat că Maria era îmbrăcată într-o pijama albă din poplin, iar părul negru cu licăriri albastre – probabil proaspăt vopsit  – îi atârna pe umeri în dezordinea somnului. Se schimbase, dar trupul ei și toate lucrurile ce o înconjurau într-o ordine perfectă degajau o familiaritate odihnitoare. Prin toată casa mirosea a cocă dospită, un miros mângâietor și neschimbat, cu puteri la fel de mari precum cele ascunse în gustul unei madlene.

Tot la Florin auzise următoarea fraza pe care de abia acum o înțelegea:  „Viața nu este o linie dreaptă ascendentă, ci mai degrabă un arc de cerc pe care îl descriem în încercarea de a ne reîntoarce la câteva momente fulgurante de grație și de trezie; asta este speranța și credința: nu putem spera și crede în ceva netrăit, ci în ceva pierdut, chiar dacă este pierdut pentru totdeauna.”

Din pricina somnul întrerupt prea brusc, Maria era încă buimacă. Nu înțelegea rostul prezentei lui Grig și o preocupa gândul frivol – comun tuturor femeilor trecute de prima tinerețe – că dimineața purta o mască oribilă. A privit în pământ și părul ei s-a transformat într-un voal însuflețit de respirație.

....Ce mai face Andrei?... E meritul tău că are note așa bune la română… Învățătoarea ce spune?... M-ar fi îngrijorat mai mult dacă ar fi spus că este cuminte!...Deși îi despărțeau câțiva zeci de centimetri, Grig n-a reușit să îi vadă chipul și să-i întâlnească privirea pentru a afla dacă dincolo de banalitățile pe care le schimbau stând stingheriți în picioare, exista o autentică bucurie a revederii, oricât de firavă. Pentru o clipă a simțit aceeași pornire inexplicabilă de a abandona, de a fugi, de a conduce încă o dată spre necunoscut, până când totul ar fi rămas undeva în urmă și și-ar fi pierdut orice importanță. S-a întâmplat atunci când a înțeles că nu venise doar pentru fiul său. Daca Maria nu i-ar fi surprins gândul în pașii ezitanți și privirea aruncată peste umăr, poate că Grig ar fi revenit ușor la viața de dinainte. S-a trezit însă luat de braț și îndrumat spre canapeaua din sufragerie… În regulă! Aștept aici!... Aici însemna locul în care se concentra toata lumina orbitoare a primăverii la acel moment al zilei, un loc a cărui memorie păstra forma spatelui său lat și ușor curbat, un loc din care altă dată stăpânea ca un rege întreagă casa, de unde privea televizorul și holul pe care patrula nesigur un puști de patru ani. S-a predat prea obosit ca să mai protesteze.

De câteva ori în viața sa deciziile i se reduseseră la alegerea direcției într-o intersecție necunoscută, fără indicatoare. Stânga sau dreapta. Fusese convins, până într-o seară mohorâtă de septembrie, că nu numai alegerea este importantă, ci mai ales consecvența. Prima revoltă a fost cea  mai grea. În stânga: traficul greoi printr-un oraș plictisit și puhav, căldura unei locuințe în care mirosea a cocă dospită, gânguritul vesel al unui copil de patru ani și îmbrățișarea unei soții încercănate. În dreapta: un drum pe care se putea alerga în singurătate către un orizont înnorat, de neatins. Nu fusese un declic brusc, ci o acumulare treptată de nervozitate, de energie potențială. Nemulțumiri, scandaluri, tristețe. Și apoi dintr-o dată înserarea, trezirea pe un drum ce se îndepărta de oraș, viteza, gândurile menite să cadă în uitare, oboseala și în sfârșit somnul, somnul în care toate visele sale puteau continua.

… N-am sa adorm! …Te aștept, Maria, dacă vrei să faci un duș!…  Era o făgăduială mincinoasă. A privit-o îndreptându-se spre baie pe holul ce părea că se lungește spre infinit și o dedublare a sa cu mișcări agile și tăcute a urmat-o. Lipsa detaliilor și pâcla în care se afunda nu l-au neliniștit. Făcea un gest firesc și curajos, un gest neîngrădit de convenții sau de trecut, un gest la care era îndreptățit. A așteptat până când dincolo de ușa s-a auzit susurul apei ce mângâia pielea femei și atunci trupul lui endoplasmatic, atras de o implacabilă forță a dorinței, a pătruns și el în încăperea umedă. Maria a tresărit și s-a întors încet cu fața spre perete, rușinată de carnea ei topită de timp ca o lumânare, de cutele de pe pântecul îmbătrânit și de sânii ce pierduseră lupta cu gravitația. Gestul avea în el o tandrețe atât de dureroasă încât Grig a simțit nevoia de a proteja acel trup de femeie într-o îmbrățișare nesfârșită.

Înainte ca visul să îi devină negru ca smoala, a mai apucat să își spună că începea ziua în care Maria avea să fie – din nou – a lui.

- SFÂRȘIT -