|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ce ți-e și cu vacile astea |
|
|
Text
postat de
Florentin Sorescu |
|
|
Primul semn a fost vaca, asta se chema începutul începutului, la fel de bine am putea să-l numim începutul sfârșitului, cert e că se înființau rând pe rând toate rubedeniile, discutau de una, de alta, după care începeau întrebările, ”Da' cu vaca aia nu ți-e greu?”, ”Păi cum să-mi fie greu”, spunea ea, ”Ce, pân' acum nu tot cu ea am fost? Da' m-am descurcat pân' la urmă”, ”De, Mică, așa e cum spui, da' poate ți-o fi greu, c-ai cam îmbătrânit și mata, nu mai e ca la început”, ”O fi, nu zic nu”, spunea ea oftând din greu, ”Da' cu vaca asta v-am crescut nepoții, uite ce mari și frumoși s-au făcut”, ”Aia s-a dus demult”, spuneau ei, ”Și dacă s-a dus, ce?”, se oțăra ea, ”Nu le mai țin minte pe toate, o fi vițica ei sau poate a treia generație, cine mai știe, că la dobitoace nu e ca la oameni, să le știi tot neamul”, ”Ai și matale dreptate”, spuneau ei duși pe gânduri, ”Da' știi ce ne-am gândit noi?”, ”Ce v-ați gândit, deștepților, ia?!”, ”Păi n-ar fi mai bine s-o dai? Că nu mai poți nici mata, și-apoi copiii s-au făcut mari, nu mai au nevoie de lapte, ar trebui să-ți vezi mai mult de sănătate”, ”De, mamă”, spunea ea și iar ofta, îi venea greu, vezi bine, să se desprindă, asta fusese viața ei de până acum, se ducea dis de dimineața la câmp cu vaca, seara o lua înapoi, era totul potrivit ca după ceas, puteai ști ora exactă după cum se ducea sau venea de la câmp, cum putea să se despartă de văcuța ei cu care se înțelegea atât de bine, da' uite că lucrurile începuseră să se strice, odată a răcit rău, că a prins-o ploaia în câmp și atunci au sărit toți cu gura pe ea, cum că iar s-a înbolnăvit și medicamentele sunt scumpe, bineînțeles de vină era tot vaca, musai să scape de ea, ”Bine-bine”, a spus ea într-un sfârșit, ”Uite, o dau, nu mai melițați atât”, și dusă a fost, parcă era mai goală curtea acum, greu ne venea să ne obișnuim nouă fără ea, darămite ei, uneori aveam senzația că nu mai știe nici ce să facă cu mâinile, își pierduse cumva rostul, într-o vreme tot ieșea la câmp, aștepta până se lăsa întunericul, apoi se întorcea gârbovită acasă, ne privea pe toți cu ochi de pământ
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
acum citeva seri. casa de vacanta. stol de pustoaice pe terasa. la un moment dat, se aude "VACI!" si intreg stolul zburataceste spre gard, cu ochii tintuiti pe drumul judetean. aifoane si androizi surprind mirati spectacolul intoarcerii vitelor acasa. lucruri care se repeta imperturbabil de mii si mii de zile devin subiecte de senzational pentru copiii erei tehnologice. dar ce va fi cand toate batrinele isi vor vinde vaca?
ce ti-e si cu bucurestenii astia.
|
|
|
|
Postat
de catre
disparut de pe net la data de
2014-09-26 12:21:21 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Foarte bine punctezi aerul de familiaritate, de dragoste trainica de spatiul copilariei. Si, da, asa este, odata rupti de rostul acela simplu al vietii lor, batranii se simt fara rost pe lume si poate fi acesta primul pas spre neant.
Stii ca nu vorbesc aiurea, dar aci ai lovit cum trebuie, unde trebuie.
KV |
|
|
|
Postat
de catre
sters sters la data de
2014-09-26 09:27:17 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23945 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|